ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4045/2020

Ședința publică din data de 30 iulie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Reține că prin acțiunea înregistrată la data de 27.10.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au Aparținut Cultelor Religioase din România, a solicitat instanței anularea deciziei nr. 7.237/24.08.2017 emisă de pârâtă și obligarea acesteia la emiterea unei decizii prin care să se constate calitatea de persoană îndreptățită și să se propună acordarea măsurilor compensatorii prin echivalent prevăzute de Legea nr. 165/2013 pentru fosta sa proprietate formată din teren în suprafață de 122,5 mp. situat în Șomcuta Mare, jud. Maramureș, reprezentând 1/2 din suprafața înscrisă în C.F. nr. x, nr. topo . 309/b/1; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate.

Prin sentința civilă nr. 12 din data de 23 ianuarie 2018, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta Fundația "Caritatea", în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au Aparținut Cultelor Religioase din România.

Împotriva sentinței civile recurate a formulat recurs A. criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5,8 C. proc. civ.

În dezvoltarea primului motiv de recurs recurenta-reclamantă a arătat că instanța de fond a încălcat principiul disponibilității și principiul contradictorialității, pronunțându-se pe aspecte care nu făceau obiectul judecății și pe care a omis să le pună în discuția contradictorie a părților.

În concret, instanța a stabilit că "actele nu evidențiază că imobilul s-a aflat în posesia reclamantei și nicio preluare în perioada de referință 06.03.1945-22.12.1989", în condițiile în care dovada proprietății și calitatea reclamantei de persoană îndreptățită nu făceau obiectul judecății, nefiind contestate de emitentul actului. Dimpotrivă, în decizia atacată s-a reținut doar că solicitanta nu a depus înscrisuri din care să reiasă dovada preluării abuzive de către statul român a imobilului solicitat.

În dezvoltarea celui de al doilea motiv de casare recurenta-reclamantă a arătat că prin sentința atacată au fost nesocotite prevederile art. 1 lit. f) din Normele metodologice de aplicare unitară a legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007.

Potrivit acestor prevederi legale legea nr. 10/2001 se aplică în completare în cazul tuturor legilor cu caracter reparator ceea ce implică și aplicarea prezumției de preluare abuzivă a unui imobil reglementată de legea nr. 10/2001.

În speță s-a făcut dovada faptului că imobilul se află în prezent în patrimoniul statului astfel încât, în lipsa unui dovezi privind condițiile preluării, ar fi trebuit să opereze prezumția de preluare abuzivă.

Este profund inechitabil și fără o justificare rezonabilă ca pentru o anumită categorie de beneficiari să fie aplicabilă prezumția preluării abuzive iar pentru o altă categorie de beneficiari o asemenea prezumție să nu opereze.

În consecință recurenta a solicitat, în principal, casarea sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță și, în subsidiar, casarea sentinței și admiterea cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat. În ceea ce privește primul motiv de recurs, intimata-pârâtă a arătat că recurenta-reclamantă nu a indicat normele de procedură pe care le-ar fi încălcat instanța de fond ci s-a limitat la indicarea principiilor disponibilității și contradictorialității, această modalitate de argumentare nefiind suficientă.

Se mai arată că instanța de fond a respectat principiul contradictorialității având un rol activ astfel încât nu i se poate reproșa faptul că nu a insistat și nu a realizat alte demersuri pentru obținerea situației juridice a terenului.

Referitor la cel de al doilea motiv de recurs recurenta arată că cererea a fost întemeiată pe O.U.G. nr. 94/2000 nu pe legea 10/2001 iar în cuprinsul legii 10/2001 se face precizarea că sunt exceptate de la aplicare acestui act normativ imobilele care au aparținut cultelor religioase. În ceea ce privește art. 1 lit. f) din normele metodologice de aplicare a legii 10/2000, intimata-pârâtă arată că din acest articol reiese faptul că se referă la procedurile care tind să înlăture de la restituire în natură a imobilelor care fac obiectul legii nr. 10/2001, respectiv procedura falimentului și indisponibilizării generate de calificarea regimului de proprietate prin acte subsidiare emise în temeiul legii nr. 213/1998.

Solicită, totodată, respingerea cererii de plată a cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă a depus note scrise în care a invocat, în sprijinul recursului său, modificarea intervenită prin Legea nr. 22/2020 în sensul instituirii unei prezumții de preluare abuzivă a imobilului și în cazul O.U.G. nr. 94/2000.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând probele administrate în cauză Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând să fie admis pentru următoarele considerente:

Referitor la primul motiv de recurs Înalta Curte constată că instanța de fond a reținut, într-adevăr, ca motiv de respingere a acțiunii faptul că "în cauză nu sunt întrunite cerințele cerute de norme. Actele nu evidențiază că imobilul s-a aflat în posesia reclamantei și nici o preluare în perioada de referință 06.03.1945-22.12.1984". Mențiunea referitoare la lipsa dovezii privind faptul că imobilul s-a aflat în posesia reclamantei este, într-adevăr, în contradicție cu cele reținute de chiar organul fiscal și nu făcea obiectul litigiului, nefiind contestat acest fapt de către autoritatea pârâtă.

Pe de altă parte, însă, această eroare este lipsită de consecințe practice în condițiile în care, oricum, instanța de fond a reținut și lipsa dovezii privind preluarea abuzivă a imobilului, aspect care era suficient pentru respingerea cererii recurentei-reclamante.

În consecință, nu se justifică casarea sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare pentru acest motiv, instanța de control judiciar putând să înlăture această constatare inexactă a instanței de fond, în cazul în care consideră întemeiate celelalte motive de fond.

În ceea ce privește cel de al doilea motiv de casare, Înalta Curte constată că acesta este fondat.

În decizia atacată s-a reținut că potrivit CF nr. x imobilul solicitat a aparținut Federației Comunităților Evreiești- Comisia bunurilor pentru Județul Satu Mare dar din actele de la dosar nu a reieșit că partea de 1/2 din imobilul identificat cu nr. top. xb/1 a fost preluat de către stat.

Pe de altă parte, este dovedit faptul că, în prezent, terenul face parte din domeniul public al orașului Șomcuța Mare, fapt confirmat de adresa x/18.01.2017 a Primăriei Orașului Șomcuța Mare, menționată în decizia atacată și de adresa x/19.05.2014 prin care s-au comunicat aceleași informații A..

Este adevărat că recurenta-reclamantă nu a depus la dosar dovezi concrete cu privire la modalitatea în care terenul a ieșit din proprietatea autorului ei și a trecut în proprietatea statului dar a depus dovezi privind demersurile întreprinse de autoritățile comuniste cu privire la cealaltă cotă de 1/2 asupra terenului, care aparținuse unei persoane fizice, B., și care a fost preluată de stat în anul 1962, considerându-se că proprietarul de drept a părăsit terenul și s-a prescris dreptul acestuia de a mai revendica bunul.

Toate aceste probe erau suficiente pentru a naște o prezumție simplă în sensul că statul a preluat în anul 1962 întreg terenul nu doar cota de 1/2 din acesta, mai ales în condițiile în care în actele întocmite la acel moment, nu se vorbește în mod sistematic de o cotă de proprietate ci o serie de acte fac vorbire de o suprafață de teren.

Cât timp imobilul a ajuns în materialitatea lui în stăpânirea autorităților statului concluzia nu putea fi decât aceea că în perioada comunistă, atunci când s-a considerat că dreptul numitei B. a intrat în proprietatea statului, a fost preluat, în fapt, întregul teren fără a se mai face distincția că pentru cota de 1/2 din drept proprietar era Federației Comunităților Evreiești.

Chiar dacă la momentul soluționării acțiunii în primă instanță O.U.G. nr. 94/2000 nu reglementa, în mod explicit, o prezumție de preluare abuzivă similară celei din art. 1 lit. e) din Normele Metodologice de aplicare a Legii 10/200, nimic nu împiedica judecătorul ca, pornind de la datele cunoscute, să ajungă la o concluzie similară în sensul existenței unei prezumții de preluare abuzivă a imobilului. În mod greșit s-a apreciat că O.U.G. nr. 94/2000 ar limita posibilitatea de a întemeia soluția pe alte prezumții decât cea reglementată explicit în textul art. 1 alin. (1)

1

.

De altfel, până la soluționarea recursului O.U.G. nr. 94/2000 a fost modificată prin legea nr. 22/2020, articolul 4 alin. (6) prevăzând, în prezent, în mod expres faptul că "În cazul în care pentru imobilul solicitat nu se poate face dovada formală a preluării abuzive de către stat în perioada de referință, iar imobilul respectiv se regăsește sau s-a regăsit în patrimoniul statului, se prezumă că imobilul a fost preluat abuziv; prezumția preluării abuzive poate fi înlăturată de deținătorul imobilului, prin orice mijloc de probă, în fața instanței de judecată, în condițiile art. 3 alin. (7). Aplicarea prezentului alineat se realizează cu îndeplinirea dispozițiilor alin. (2)."

Față de toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că se impune casarea sentinței și admiterea acțiunii în ceea ce privește cererea de anulare a deciziei atacate . Urmarea acestei soluții va fi aceea că organul administrativ va fi obligat să reia procedura de soluționare a cererii recurentei-reclamante pentru a verifica îndeplinirea celorlalte condiții impuse de lege, având în vedere faptul că a analizat doar condiția preluării abuzive a imobilului fără a mai analiza celelalte condiții pentru restituirea în natură sau pentru propunerea de măsuri reparatorii iar instanța de judecată nu se poate substitui organului administrativ pentru a face, pentru prima dată, o astfel de analiză.

Totodată, față de prevederile art. 453 din C. proc. civ. Înalta Curte va obliga intimata-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată efectuate de recurenta-reclamantă în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta Fundația "Caritatea" împotriva sentinței civile nr. 12 din 23 ianuarie 2018 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și în rejudecare admite acțiunea.

Anulează decizia nr. 7237 din 24.08.2017 emisă de intimata pârâtă.

Obligă intimata pârâtă la plata sumei de 5552,42 RON cheltuieli de judecată către recurenta reclamantă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 iulie 2020.