ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 311/2022

Ședința publică din data de 20 ianuarie 2022

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Obiectul litigiului dedus judecății

Prin cererea înregistrată la data de 11 ianuarie 2017 sub nr. x/2017 pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România, în principal anularea Deciziei nr. 6332/27.10.2016 emisă de către Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România și, pe cale de consecință să se și dispună constatarea calității reclamantei de a beneficia de măsurile compensatorii prevăzute de Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România pentru fosta proprietate comuniară evreiască, formată din imobilul teren în suprafață de 149 stj. (536 mp.) aferent fostului imobil situat în localitatea Șomcuta Mare, jud. Maramureș, identificat prin CF nr. x, nr. top. xa, în prezent ocupat de sediul ANAF Șomcuta Mare edificat de către statul român ulterior preluării abuzive.

În subsidiar, a solicitat, anularea deciziei sus-menționate și obligarea pârâtei la emiterea unei Decizii prin care să se constate calitatea reclamantei de a beneficia de măsurile compensatorii prevăzute de Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România pentru fosta proprietate comuniară evreiască, formată din imobilul teren în suprafață de 149 stj. (536 mp.) aferent fostului imobil situat în localitatea Șomcuta Mare, jud. Maramureș, identificat prin CF nr. x, nr. top. xa, în prezent ocupat de sediul ANAF Șomcuta Mare edificat de către statul român ulterior preluării abuzive.

De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 152/2017 pronunțată în data de 18 aprilie 2017, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea în contencios formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase Din România.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței civile nr. 152/2017 din 18 aprilie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, iar în subsidiar, admiterea acțiunii astfel cum a fost motivată și acordarea cheltuielilor de judecată.

Decizia pronunțată de instanța de recurs

Prin Decizia nr. 2533 din data de 16 iunie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal s-a respins recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 152 din 18 aprilie 2017 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Contestația în anulare formulată în cauză

Împotriva Deciziei nr. 2533 din data de 16 iunie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal contestatoarea A. a formulat contestație în anulare întemeiată, în principal pe prevederile art. 503 alin. (2) punctul 3 din C. proc. civ. și în subsidiar pe prevederile art. 503 alin. (2) punctul 2 din C. proc. civ.

În motivarea contestației în anulare, contestatoarea a susținut următoarele: la momentul pronunțării soluției de respingere a recursului promovat de Fundație, instanța de control a omis să analizeze umd dintre motivele invocate, respectiv motivul referitor la incidența în speță a prezumției de preluare abuzivă, reglementat de art. 4 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000; deși instanța de recurs a reținut chiar în partea introductivă a hotărârii împrejurarea că, unul dintre motivele de casare invocate de contestatoare se referă la incidența în speță a prevederilor art. 4 alin. (6) din O. U. G. nr. 94/2000, în considerente a omis cu totul sa analizeze și acest motiv, fundamentându-și soluția exclusiv în raport de împrejurarea că, în speță nu este aplicabilă prezumția de preluare abuzivă reglementată de Legea nr. 10/2000; această omisiune se subsumează motivului de contestație în anulare reglementat de art. 503 alin. (2) punctul 3 din C. proc. civ. instanța de recurs nu a observant faptul că recurenta a invocat prezumția instituită de prevederile art. 4 alin. (6) din O. U. G. nr. 94/2000 și astfel, nu a analizat această împrejurare de natură să conducă la o soluție de admitere a recursului.

Soluția Înaltei Curți asupra contestației în anulare

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și decizia atacată prin contestația în anulare, în raport de motivele invocate și normele legale incidente, dar și de apărările expuse în întâmpinare, Înalta Curte constată că cererea formulată de contestatoare este nefondată, pentru următoarele considerente:

În virtutea temeiului contestației în anulare invocat de contestatoarea A. (art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.): Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când: (...) 3. instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen.

Pe cale de consecință, pentru reținerea incidenței unui astfel de motiv de contestație în anulare, este necesară întrunurea cumulativă a următoarelor condiții: respingerea recursului părții care formulează contestația în anularea sau admiterea, în parte, a acestuia; omisiunea de a cerceta unul dintre motivele de casare invocate de recurent; motivul de casare să fi fost invocat în termen.

De asemenea, în doctrină și jurisprudența instanțelor de judecată s-a reținut că, prin omisiunea cercetării motivelor de casare se înțelege omisiunea de analiză a motivelor de recurs, astfel cum au fost formulate de parte prin cererea de recurs, iar nu omisiunea instanței de a răspunde fiecărui argument de fapt și de drept invocat, pe calea contestației în anulare neputând fi criticată modalitatea în care instanța a răspuns motivului de casare invocat.

Contestația în anulare nu are menirea de a crea o cale de atac suplimentară, un "recurs la recurs" în favoarea părții care o exercită, ci reprezintă un remediu procedural utilizat în cazuri specifice, limitativ prevăzute de C. proc. civ.. Legiuitorul nu a intenționat ca, pe calea contestației în anulare, să deschidă părților posibilitatea formulării unei noi căi de atac, prin care să fie analizate ori reanalizate aspecte de temeinicie și/sau legalitate ale hotărârii judecătorești, ci acest mijloc procedural a fost destinat exclusiv pentru îndreptarea unor nereguli procedurale expres și limitativ prevăzute de C. proc. civ.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că în cauză prevederile art. 503 alin. (2) punctul 3, pe care contestatoarea își fundamentează prezenta contestație în anulare, statuează în mod expres condiția ca partea (în speță, A.), să fi invocat motivul de casare cu privire la care se pretinde că instanța de recurs a omis să se pronunțe.

Or, în recursul formulat de către A. împotriva sentinței civile nr. 152/18.04.2017 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, nu este invocat motivul de recurs pe care contestatoarea apreciază că instanța de fond nu s-a pronunțat.

Invocarea din partea recurentei-reclamante a prezumției relative a preluării abuzive reglementată de alin. (6) al art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000 nu a fost invocate prin recurs.

Mai mult decât atât, motivul de casare folosit de contestatoare - prezumția legală relativă a preluării abuzive este de fapt și de drept un argument în sprijinirea acestui motiv, iar legiuitorul, are în vedere numai omisiunea instanței de judecată de a examina unul dintre motivele de casare invocate de către recurent, iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care oricât de larg ar fi dezvoltate sunt întotdeauna subsumate motivului de casare pe care îl sprijină.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) punctul 2, pe care își fundamentează A. în subsidiar contestația în anulare, îl constituie situația în care dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.

Or, acest motiv de contestație în anulare ar fi admisibil doar în situația în care există erori materiale evidente, în legătură cu aspecte formale ale recursului, care au avut drept consecință soluționarea greșită a acestei căi de atac.

Altfel spus, este vorba despre acea greșeală pe care o comite instanța prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale și care determina soluția pronunțată.

În jurisprudența națională, admisibilitatea contestației în anulare pe motivul anterior-menționat vizează doar greșeli materiale, de fapt, involuntare, nu greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural.

Este imperios a se ține cont de faptul că a da posibilitatea unei părți de a se plânge aceleiași instanțe care a dat hotărârea de modul în care a apreciat probele și a stabilit raporturile dintre părți, ar însemna să se deschidă acestora dreptul de a provoca rejudecarea căii de atac, ceea ce ar echivala cu transformarea contestației în anulare într-o veritabilă cale ordinară de atac, diferită decât recursul la recurs care, s-ar adresa unei instanțe superioare.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte urmează a respinge contestația în anulare ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de A. împotriva deciziei nr. 2533 din data de 16 iunie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2017, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2022.