ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4315/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 12.06.2017 reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. au solicitat în contradictoriu cu pârâta Curtea de Apel Craiova anularea Deciziei nr. 36/25.04.2017 și, implicit, a Deciziei nr. 07/29.03.2017, obligarea pârâtei să emită o nouă decizie de încadrare pentru personalul auxiliar și conex din cadrul Tribunalului Dolj, cu luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizației de încadrare brută lunară, stabilită prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON, majorată cu 10% corespunzătoare fiecărei funcții, grad profesional, gradație și vechime în funcție, începând cu data de 20 ianuarie 2014, precum și acordarea noilor indemnizații conform prevederilor Legii nr. 71/2015, începând cu luna aprilie 2015 la zi și în continuare, obligarea pârâtei la plata diferențelor, începând cu 09.04.2015, actualizate.

Prin sentința nr. 4107 din 3 noiembrie 2017 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, ca neîntemeiată, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulate de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., prin reprezentant A., în contradictoriu cu pârâta Curtea de Apel Craiova, a anulat parțial deciziile nr. 36/25.04.2017 și 07/25.04.2017, în partea ce privește elementele componente ale venitului total brut al reclamanților ce nu corespund nivelului maxim recunoscut de lege, a obligat pârâta să emită decizia de încadrare salarială în vederea recalculării indemnizației, începând cu data de 09.04.2015, cu aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 71/2015 și respectiv, cu aplicarea dispozițiilor O.U.G. nr. 57/2015, astfel cum a fost modificată și aprobată prin O.U.G. nr. 20/2016 și O.U.G. nr. 43/2016, prin raportare la o valoare de referință de 405 RON (ulterior majorată cu 10%), respectiv la nivelul maxim al indemnizației de încadrare pentru aceeași funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau specialitate, la nivelul aceleiași categorii profesionale sau familii ocupaționale, a obligat pârâta la plata eventualelor diferențe salariale rezultate, începând cu data de 09.04.2015 la zi, actualizate cu rata inflației și cu dobânda legală, luând act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței a declarat recurs pârâta Curtea de Apel Craiova criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acțiunii și respingerea acesteia ca neîntemeiată.

În esență, criticile recurentei au vizat modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive și obligarea curții de apel la plata diferențelor salariale, întrucât această obligație revine angajatorului - ordonator terțiar de credite .

De asemenea, recurenta a apreciat că prima instanță a interpretat și aplicat greșit legile din materia salarizării, a extins în mod nejustificat domeniul lor de aplicare, dispunând o aplicare retroactivă a acestora, deși la nivelul Curții de Apel Craiova nu a existat un nivel maxim de salarizare raportat la valoarea de referință sectorială de 405 RON, iar reclamanții nu dețineau hotărâri judecătorești care să le fi recunoscut dreptul la acordarea creșterilor salariale prevăzute de O.U.G. nr. 10/2007.

Prin notele scrise depuse în dosarul instanței de recurs la data de 7.09.2020 recurenta Curtea de Apel Craiova a arătat că acțiunea reclamanților a rămas fără obiect, întrucât a emis decizia nr. 34/4.07.2018, care a stabilit că în perioada 9.04.2015-30.11.2015 personalul auxiliar de specialitate și conex din cadrul Curții de Apel Craiova și al instanțelor din raza de competență a acesteia, deci inclusiv intimații-reclamanți, beneficiază de un salariu de bază lunar stabilit prin raportare la valoarea de referință sectorială de 421,36 RON, iar în perioada 1.12.2015-31.12.2017, de un salariu de bază lunar stabilit prin raportare la valoarea de referință sectorială de 463,5 RON, astfel încât reclamanților li s-a acordat chiar mai mult decât au solicitat.

Deși au fost legal citați, intimații-reclamanți nu au depus întâmpinare și nu au formulat apărări în cauză.

Examinând cu prioritate, potrivit dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția lipsei de interes în susținerea recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d), coroborat cu art. 33 din C. proc. civ., orice demers judiciar ("orice cerere") poate fi inițiat și întreținut numai prin justificarea unui interes legitim încălcat, dispoziții aplicabile și în cazul căilor de atac.

Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral, pe care îl urmărește cel ce învestește o instanță de judecată cu o cerere (acțiune sau cale de atac), acesta trebuind să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Prin urmare, interesul reprezintă o condiție generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluționării unei cauze, atât în faza procesuală a fondului, cât și în căile de atac.

Întrucât cauza de față are drept obiect obligarea recurentei-pârâte la emiterea unei noi decizii de încadrare salarială, în acord cu prevederile legale invocate de reclamanți, în stabilirea interesului procesual al susținerii recursului trebuie avute în vedere și modificările survenite ulterior pronunțării hotărârii atacate, respectiv actele administrative emise în vederea punerii în aplicare a sentinței recurate.

Înalta Curte reține că, potrivit înscrisurilor depuse la dosar la data de 7.09.2020, recurenta-pârâtă Curtea de Apel Craiova a emis decizia nr. 34/4.07.2018, prin care a stabilit salariul de bază lunar cuvenit reclamanților, la nivelul maxim permis de prevederile legale, începând cu data de 09.04.2015.

În raport de această împrejurare, se constată că, în prezent, nu mai subzistă interesul procesual al susținerii recursului, având în vedere că recurenta-pârâtă, ulterior promovării căii de atac, și-a îndeplinit obligațiile stabilite prin sentința instanței de fond, cu efectul unei recunoașteri implicite a pretențiilor reclamanților.

Cum interesul de a acționa al pârâtei nu mai este actual, potrivit art. 33 C. proc. civ., se constată că nu este îndeplinită condiția de exercitare a căii de atac referitoare la justificarea unui interes, în sensul art. 32 alin. (1) lit. d) din același cod, ceea ce face de prisos analizarea în concret a criticilor din recurs .

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepția lipsei de interes în susținerea recursului și va respinge recursul declarat de pârâta Curtea de Apel Craiova, ca fiind lipsit de interes.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția lipsei de interes în susținerea recursului invocată din oficiu.

Respinge recursul declarat de pârâta Curtea de Apel Craiova împotriva sentinței nr. 4107 din 3 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca fiind lipsit de interes .

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 septembrie 2020.