ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4302/2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Vâlcea, la data de 20 februarie 2017, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții S.A.L. - FIN (entitate de soluționare alternativă a litigiilor în domeniul financiar non-bancar), S.C. B. S.A., Autoritatea de Supraveghere Financiară și C., modificarea Hotărârii din 2.02.2017 din dosarul nr. x/2016 al D., în sensul ca în dispozitivul acesteia să fie menționată suma de 20.555,89 RON și nu 11.515,75 RON, precum și anularea încheierii privind Hotărârea din 2.02.2017 anterior menționată.

Prin sentința nr. 202 din 7 decembrie 2017 Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității cererii, excepția lipsei calității procesuale pasive a B. S.A., excepția lipsei capacității procesuale a D. din cadrul A.S.F., a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a conciliatorului C. și excepția lipsei calității procesuale pasive a Autorității de Supraveghere Financiară (A.S.F.), a respins cererea față de aceste persoane ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă și a respins ca nefondată cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții S.A.L.-FIN (entitate de soluționare alternativă a litigiilor în domeniul financiar non-bancar) și B. S.A., împotriva hotărârii din 2.02.2017 și împotriva încheierii din 13.02.2017.

De asemenea, prin sentința nr. 15 din 25 ianuarie 2018 Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de completare a dispozitivului sentinței nr. 202/7.12.2017 formulate de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții S.A.L.-FIN (entitate de soluționare alternativă a litigiilor în domeniul financiar non-bancar), B. S.A., Autoritatea de Supraveghere Financiară și C..

Împotriva acestor sentințe reclamantul A. a formulat două cereri de recurs distincte.

În ceea ce privește recursul declarat împotriva sentinței nr. 202 din 7 decembrie 2017 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, recurentul arată că nu au fost analizate motivele de fapt și de drept din cererea de chemare în judecată, hotărârea fiind dată cu încălcarea art. 488 pct. 6,8 C. proc. civ.

Instanța, încălcând art. 22 alin. (2) C. proc. civ., nu a judecat motivul referitor la nerespectarea Normei privind accidentele rutiere nr. 23/2014, art. 37 alin. (1) și (2), în cauză nefiind făcută dovada comunicării răspunsului asupra dosarului de daună, în termen de 30 zile de la data avizării dosarului, iar conform art. 37 alin. (2) din Norma nr. 32/2014, există obligația de achitare a sumei în cuantumul cerut.

|Același text de lege a fost încălcat de către judecătorul fondului prin neanalizarea susținerii reclamantului, potrivit căreia, pentru vopsirea unor piese ale autoturismului era necesar să fie inserată în baie de vopsea auto caroseria demontată.

În același timp, instanța de fond, deși nu are cunoștințe tehnice atestate, a înlăturat unele piese, nedispunând vreo cercetare științifică sau vreo expertiză de specialitate deși devizul tehnic întocmit de către S.C. E. S.R.L. a fost discutat în cadrul întâlnirii cu expertul tehnic și cu reprezentantul B., fără a fi făcute observații.

Afirmația D. și a ASF potrivit căreia cererea reclamantului pentru constatarea faptului că B. nu a răspuns în termenul legal de 3 luni nu a făcut obiectul dosarului de conciliere nu este reală, așa cum rezultă din adresa trimisă de conciliator către B. pentru termenul din 3.11.2016 în care este precizat că trebuie să depună la dosarul de conciliere dovada transmiterii adresei nr. x/1.07.2016.

Recurentul a criticat și soluția pronunțată prin SC 15/2501.2018 a aceleiași instanțe, aratând că, în mod nelegal, instanța nu a menționat în dispozitiv tot ceea ce a admis, deși din motivarea sentinței reiese că s-a pronunțat cu privire la tot ceea ce s-a cerut. Astfel, instanța nu a menționat în dispozitiv soluțiile de respingere a excepției nulității respectiv a respingerii inadmisibilității cererii de chemare în judecată.

Intimații B. S.A. și Autoritatea de Supraveghere Financiară, pentru pârâta S.A.L.-FIN (entitate de soluționare alternativă a litigiilor în domeniul financiar non-bancar), așa cum rezultă din precizările orale ale reprezentantului intimatei, au depus întâmpinări, solicitând respingerea recursului reclamantului.

Intimata B. S.A. a invocat excepția inadmisibilității recursului (calificată ca excepția nulității) pentru neîncadrarea criticilor în textul art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Intimata S.A.L.-FIN invocă nulitatea cererilor de recurs susținând că nu pot fi identificate critici propriu-zise la adresa celor două hotârâri iar în subsidiar solicită respingerea acestora, ca nefondate.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând cu prioritate excepția nulității recursurilor, Înalta Curte reține că, potrivit prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni:,,(…)motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat". Lipsa acestor motive sau neîncadrarea lor în cazurile de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ. sunt sancționate cu sancțiunea nulității, potrivit dispozișiilor art. 489 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate despre care face vorbire dispoziția legală anterior menționată se referă, în primul rând, la indicarea considerentelor pentru care partea apreciază că hotărârea recurată este nelegală, lipsa acestora atrăgând sancțiunea menționată.

Sub aspectul temeiului de drept procesual, se reține că partea are obligația de a indica, în cuprinsul cererii de recurs, motivele de nelegalitate pe care le apreciază că sunt incidente, însă este suficientă indicarea considerentelor pentru care hotărârea recurată este apreciată a fi nelegală, încadrarea în drept a acestora, într-unul dintre motivele de la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., putând fi făcută chiar de către instanța de control judiciar, din oficiu.

În prezenta cauză, se constată că, în cuprinsul cererilor de recurs, cu precădere cea vizând sentința 202/17.12.2017, recurentul-reclamant a indicat și argumentat aspecte care pot fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 și pct. 6 C. proc. civ. referitoare la pronunțarea hotărârii cu aplicarea greșită a normelor de drept material și, respectiv, nemotivarea sau motivarea defectuoasă a sentinței, motive de nelegalitate indicate în debutul cererii de recurs, astfel că instanța de control judiciar poate trece la analiza incidenței acestora.

Față de cele expuse, Înalta Curte va respinge ca neîntemeiată excepția nulității, în baza prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ..

Pe fondul recursului declarat împotriva sentinței nr. 202/7.12.2017, se constată că un prim motiv de nelegalitate valorificat de recurent este cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. potrivit căruia, casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta, cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". Din această perspectivă, sunt vizate ipotezele de motivare contradictorie/fără legătură cu cauza a hotărârii primei instanțe.

Înalta Curte constată că, în prezenta cauză, deși recurentul a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin motivele formulate, acest motiv nu a fost dezvoltat, iar din analiza considerentelor hotărârii recurate, rezultă că motivarea primei instanțe răspunde la argumentele prezentate de părți, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt și de drept, nefiind astfel identificate contradicții în raționamentul instanței de fond și nici considerente străine de natura cauzei, ceea ce face ca respectivul motiv de casare să nu-și găsească incidența în cauză.

Astfel, contrar afirmației recurentului, hotărârea nu cuprinde motive contradictorii, argumentarea acesteia fiind logică, clară, coerentă și în acord cu prevederile legale aplicabile contenciosului administrativ.

De principiu, un probatoriu insuficient și un raționament logico-juridic eronat pot conduce la o motivare contradictorie însă, raportat la dispozițiile art. 254 alin. (6) C. proc. civ., partea nu poate sugera în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ea nu le-a propus și administrat în condițiile legii. Singurele probe solicitate și încuviințate ca atare de către instanță, la singurul termen de judecată fixat în cauză -7.12.20117, au fost înscrisurile, în condițiile art. 255, 258, 265 și urm. C. proc. civ., potrivit mențiunilor cuprinse în penultimul alineat al pg. 2 al sentinței.

Astfel, recurentul nu poate invoca lipsa de pregătire tehnică de specialitate a judecătorului în condițiile în care a solicitat ca pricina sa să fie soluționată exclusiv în baza înscrisurilor depuse și nu a cerut suplimentarea probațiunii prin efectuarea, eventual, a unei expertize judiciare, în condițiile legii.

Faptul că recurentul-reclamant nu a înțeles raționamentul judecătorului fondului ori nu a fost în acord cu acesta, nu poate echivala cu o motivare contradictorie sau cu contradicție inexplicabilă.

În analiza sentinței recurate se constată că instanța de fond a argumentat soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 425 C. proc. civ., în sensul că hotărârea cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, conținând suficiente elemente care fac posibil controlul hotărârii în căile de atac, neexistând contradicții ori motive străine de natura pricinii în cuprinsul considerentelor.

Prin urmare, în condițiile în care nu s-a demonstrat că există considerente contradictorii, străine de natura cauzei sau neconcordanța între acestea și soluția din sentința instanței de fond și că argumentele recurentului vizează aspecte ce țin de fondul litigiului, criticile subsumate prevederilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ. vor fi înlăturate.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurentul-reclamant este nefondat și din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte ține să sublinieze faptul că nu validează susținerile instanței de fond referitoare la competența materială de soluționare a cauzei în sensul că:, raportat la obiectul cererii și art. 13 alin. (3) din O.G. nr. 38/2015, hotărârea emisă de Entitatea de Soluționare Alternativă a Litigiilor în Domeniul Financiar Non-Bancar poate fi atacată în instanță și, raportat la calitatea de autoritate centrală a Autorității de Supraveghere Financiară, în cadrul căreia funcționează entitatea emitentă a actului atacat, constată că îi revine competența de soluționare în primă instanță a cauzei, rap. la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,,.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 actul administrativ este definit ca fiind actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Înscrisul contestat, actul emis de D. la data de 02.02.2017, nu reprezintă un act administrativ în lumina dispozițiilor art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, acesta nu emană de o autoritate publică, în regim de putere publică, și nu se identifica cu sintagma "dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice" în înțelesul acestui act normativ.

Hotărârea ce face obiectul litigiului dedus prezentei judecății a fost pronunțată în dosarul D. nr. x/2016, privind diferendul dintre recurentul reclamant si Asigurătorul B. S.A, în temeiul dispozițiilor Regulamentului A.S.F. nr. 4/2016 privind privind organizarea și funcționarea Entității de Soluționare Alternativă a Litigiilor în domeniul financiar nonbancar (D.).

Potrivit art. 1 din acest Regulament, Entitatea de Soluționare Alternativă a Litigiilor în domeniul financiar non-bancar este înființată în cadrul Autorității de Supraveghere Financiară si este constituită în baza Ordonanței Guvernului nr. 38/2015 privind soluționarea alternativă a litigiilor dintre consumatori si comercianți, (care transpune în legislația națională Directiva nr. 11/2013/UE), oferind posibilitatea soluționării unui litigiu printr-o procedură SAL, ce funcționează exclusiv în cadrul A.S.F.

Conciliatorii își exercită activitatea cu titlu individual, imparțial și independent în soluționarea cauzei cu care au fost sesizați, iau decizii in baza convingerii lor intime și răspund direct și personal conform dreptului comun aplicabil, astfel după cum reiese din art. 22 alin. (12) din Regulament.

Astfel, raportat la demersul judiciar al reclamantului, înscrisul a cărui anulare se cere - hotărârea emisă de Entitatea de Soluționare Alternativă a Litigiilor în Domeniul Financiar Non-Bancar - nu emană de la o autoritate publică în regim de putere publică, nu are natura unui act administrativ sau a unui act administrativ jurisdicțional în înțelesul art. 2 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 554/2004 ori asimilat, în sensul art. 2 alin. (2) Legea nr. 554/2004.

Cum însă competența materială de soluționare a cauzei nu a constituit motiv de recurs, optica diferită a instanței de casare asupra acestei probleme de drept poate avea doar valențe teoretice, neputând conduce la casarea hotărârii.

Cu referire la incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că, în doctrină s-a arătat că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie nu le-a aplicat în litera sau spiritul lor, fie le-a aplicat greșit.

Pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu este suficient ca recurențul să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei unde este reglementată problema de drept ce trebuie soluționată de instanța de recurs, ci trebuie, totodată, ca motivul invocat să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate, nu la un aspect de temeinicie a acesteia.

Din perspectiva situației de fapt se reține că limitele învestirii instanței, așa cum au fost stabilite la fond, vizează despăgubirile stabilite prin hotărârea din 2.02.2017, pronunțată de conciliator din cadrul D., în dosarul nr. x/2016, în care s-a reținut obligația pârâtei B. S.A., de plată a sumei de 11.515,75 RON, reprezentând contravaloarea fără TVA a reparației conform devizului de reparație ajustat către reclamantul A., respectiv plata sumei de 1.000 RON contravaloarea expertizei tehnice extrajudiciare achitată de consumator.

A reținut conciliatorul că părțile au exprimat poziții diferite cu privire la despăgubire cuvenită ca urmare a evenimentului rutier petrecut la 1.04.2016, în sensul că reclamantul solicită stabilirea despăgubirii raportat la devizul estimativ de reparație întocmit de unitatea reparatoare S.C. E. S.R.L. pentru suma totală de 24.667,07 RON, iar societatea de asigurare susține un deviz de reparație întocmit de Europa S.R.L., inițial în sumă de 6.588,85 RON, ulterior în sumă de 7.182,91 RON.

Conciliatorul a stabilit că niciunul din devizele prezentate de părți nu respectă soluțiile tehnice stabilite prin procesul-verbal de constatare, respectiv prevederile art. 51 alin. (4) din Normele nr. 23/2014.

Curtea de Apel a reținut că, în raport de pagubele constatate la data evenimentului, în legătură directă cu acesta, nu pot fi avute în vedere și cele asupra părților laterale sau din spate ale autoturismului, cu excepția celor menționate în deviz și menținute și de conciliator.

Aspectele sesizate de către recurent, cu privire la situația tehnică a unora dintre piesele autovehiculului - duză spălare stânga, tevi care au sudate la capete capace, stâlp B stânga etc, respectiv verificarea, în concret, a împrejurărilor de fapt, sunt aspecte ce exced competenței instanței de recurs care poate verifica doar corecta aplicare a normelor de drept la starea de fapt, astfel cum aceasta a fost reținută de instanța de fond.

În ceea ce privește critica referitoare la nerespectarea Normei privind accidentele rutiere nr. 23/2014, potrivit art. 36 și 37, persoana prejudiciată în urma accidentului produs prin intermediul unui vehicul asigurat are dreptul să înainteze cererea de despăgubire către asigurătorul RCA, iar acestuia din urmă îi revine obligația de a soluționa cererea în termenele defipte de lege și, ulterior, de a efectua plata despăgubirilor înăuntrul unui termen stabilit de legiuitor. Concret, potrivit art. 37 alin. (1) și (2), în termen de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat, asigurătorul RCA este obligat:

"a) fie să răspundă cererii părții solicitante, formulând în scris o ofertă de despăgubire justificată, transmisă cu confirmare de primire, în cazul în care se dovedește răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat;

b) fie să notifice părții prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire.

Dacă în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părții prejudiciate respingerea pretențiilor de despăgubire, precum și motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii.

În speță, în data de 01.04.2016, vehiculul cu nr. x a fost avariat în urma unui eveniment rutier de către conducătorul autovehiculului cu numărul de înmatriculare x, ce rula pe DJ dintre Pesceana către Șirineasa.

În data de 04.04.2016 reclamantul s-a deplasat la sediul B. din Râmnicu Vâlcea, unde a deschis dosarul de dauna x, după care s-a inițiat procedura de investigare a evenimentului, având drept obiectiv stabilirea dreptului la despăgubire prevăzut de art. 44 și art. 45 din Norma ASF nr. 23/2014.

În vederea identificării cauzelor și împrejurărilor producerii evenimentului rutier, B. a emis adresa x/01.07.2016, pentru a se determina avariile, dispunând efectuarea unei expertize tehnice privind dinamica producerii evenimentului, cu participarea directă a reclamantului.

Reclamantul s-a adresat la 11.08.2016 entității de soluționare alternativă a litigiilor cu cererea de reanalizare a dosarului de daună nr. x, deschis de societatea B. S.A, menționând expres pe formularul cerere, atașez răspunsul x/1.07.2016 din dosarul de daună.., -f.44 dosar fond.

În același sens, hotărârea din 2.02.2017 a conciliatorului face precizarea că asigurătorul a făcut dovada transmiterii adresei x/1.07.2017 (x/1.07.2016 -fila x, retransmisă potrivit AWB nr. x/6.07.2016 -f. x), fapt care atestă respectarea termenului de 3 luni, prevăzut de Norma 23/2014, reclamantul făcând obiecțiuni cu privire la modul de completare a confirmării de primire și solicitând clarificări asupra existenței unui contract de prestări-servicii cu firma de curierat care a făcut expedierea, existența acestui contract rezultând din completarea avizului -dosar fond.

Prin urmare, nu se impune aplicarea sancțiunii nerespectării termenului de 3 luni, invocat de către recurent, acesta, în calitate de consumator, supunând litigiul procedurilor SAL administrate de D. după ce, în prealabil, a încercat să soluționeze litigiul direct cu asigurătorul în cauză care și-a făcut cunoscută poziția în intervalul legal.

Cu privire la recursul declarat împotriva SC 15/25.01.2018, recurentul A. a solicitat casarea acesteia și completarea dispozitivului sentinței 202 din 7 decembrie 2017 pronunțată în dosarul x/2017 în temeiul art. 444 C. proc. civ. în sensul menționării respingerii excepțiilor nulității și inadmisibilității cererii de chemare în judecată, invocate de pârâta ASF.

Înalta Curte reține că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 444 alin. (1) C. proc. civ., pronunțându-se asupra ambelor excepții despre care se face vorbire în cererea de completare, așa cum rezultă din practicaua sentinței a cărei completare se solicită (în ceea ce privește excepția nulității) respectiv din dispozitivul acesteia (în ceea privește excepția de inadmisibilitate a cererii).

Față de argumentele expuse, în raport de dispozițiile art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6, 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 202 din 7 decembrie 2017 și împotriva sentinței nr. 15 din 25 ianuarie 2018, ambele pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă S.C. B. S.A..

Respinge recursurile declarate de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 202 din 7 decembrie 2017 și împotriva sentinței nr. 15 din 25 ianuarie 2018, ambele pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 septembrie 2020.