ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6219/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea în contencios administrativ înregistrată la data de 29 iulie 2015 pe rolul Curții de Apel Alba, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba, a solicitat instanței anularea Deciziei nr. 468 din 10.02.2015 și a Deciziei de impunere nr. x din 23 iulie 2013, întocmită în urma raportului de inspecție fiscală nr. 247/23 iulie 2013, solicitând și rambursarea sumei de 2.457.154 RON cu titlu de TVA.

Prin încheierea nr. 3146/14.10.2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2015 a fost admisă cererea formulată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba, judecarea cauzei fiind strămutată la Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, cu păstrarea actelor îndeplinite.

Prin sentința civilă nr. 58 din 10 decembrie 2015, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BRAȘOV - PRIN ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE ALBA.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., care a fost admis prin decizia nr. 2.346 din data de 06.06.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2015 de Î.C.C.J., sentința recurată a fost casată și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Pe rolul Curții de Apel Cluj, cauza a fost înregistrată la data de 11.09.2018 sub nr. x/2015* .

Prin sentința civilă nr. 137/2019 din 5 iunie 2019, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de către reclamanta S.C. A. S.R.L., în insolvență, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba, și, în consecință, a dispus anularea Deciziei nr. 468 din 10.02.2015 emisă de către pârâta DGRFP Brașov, a Deciziei de impunere nr. x din 23 iulie 2013 emisă de către pârâta AJFP Alba și a dispus rambursarea către reclamantă a sumei de 2.457.154 RON cu titlu de TVA.

Totodată, a obligat pârâtele să achite reclamantei 17.765 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba, întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În cadrul recursului recurenta-pârâtă critică ca nelegală soluția de admitere a acțiunii și de anulare a actelor fiscale apreciind că hotărârea instanței de fond este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în ceea ce privește aprecierea dreptului de deducere a TVA aferent achizițiilor de aur care au format obiectul verificării fiscale și a jurisprudenței comunitare incidente.

În esență se arată că hotărârea pronunțată s-a bazat exclusiv pe concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză și pe prisma stabilită prin raport în sensul existenței bunei credințe a reclamantei în sensul că aceasta nu știa și nu era în măsură să cunoască existența unei fraude fiscale în aval de înregistrare în contabilitatea sa a facturilor de la societățile de la care a achiziționat materialele pretinse.

Se invocă că prima instanță a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 145 alin. 1 și (2) și art. 146 din Codul fiscal în sensul că a constatat că cererea reclamantei îndeplinește condițiile de exercitare a dreptului de deducere TVA în raport de situația de fapt și de faptul că în cauză nu s-a probat realitatea operațiunilor economice care au stat la baza înregistrării în contabilitate a facturilor de către reclamanta-intimată ca beneficiar final și titular al cererii de deducere respinsă ca neîntemeiată prin Decizia nr. 468/10.02.2015 emisă de pârâta-intimată DGRFP-Brașov.

Se solicită admiterea recursului, casarea sentinței atacate și rejudecarea în sensul respingerii acțiunii reclamantei ca neîntemeiate și menținerii ca legale a actelor fiscale contestate.

La dosar intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat în principal constatarea nulității recursului în raport de aspectele invocate care nu reprezintă critici de nelegalitate în raport de dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. și în subsidiar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat apreciind că hotărârea recurată este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale menționate și a jurisprudenței comunitare.

Motivat în ședința publică din 10. XI.2020, Curtea a respins excepția nulității recursului invocată de intimata-reclamantă.

La dosar s-a depus în baza art. 492 alin. 2 C. proc. civ. ca act nou copia rechizitoriului din data de 27.06.2020.

Sub acest aspect reclamanta-intimată prin avocat a arătat că dosarul penal este în faza de Cameră preliminară și a subliniat că prezentul litigiu fiscal nu depinde de cursul dosarului penal, problemele litigioase fiind distincte.

În termenul de amânare a pronunțării reclamanta-intimată a depus la dosar concluzii scrise.

Analizând recursul declarat, în raport de motivele invocate Curtea îl apreciază pentru următoarele considerente ca fondat în cauză fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., dar impunându-se pentru deplina lămurire a cauzei sub aspect probatoriu și pe aspectul lipsei de rol activ al instanței de fond casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Curtea apreciază că hotărârea instanței de fond prin care a fost admisă acțiunea este nelegală sub două aspecte:

Primul vizează lipsa de rol activ și nemotivarea soluției sale aspectul lămuririi situației de fapt, respectiv a stabilirii de către instanță și nu de către expert a realității tranzacțiilor care au stat la baza întocmirii facturilor invocate de reclamantă în justificarea dreptului său de deducere.

Soluția de admitere a acțiunii în opinia Curții s-a baza exclusiv pe concluzia raportului de expertiză, raport care se bazează pe o premisă neverificată motivat de prima instanță în sensul verificării condițiilor de fond prevăzute de art. 145 alin. (1) și (2) lit. a) și art. 146 Codul fiscal, pentru exercitarea dreptului de deducere.

Urmează în rejudecare a se verifica îndeplinirea acestor condiții, inclusiv necesitatea completării raportului de expertiză pentru a fi stabilită cu certitudine realitatea operațiunilor economice care au stat la baza înregistrării în contabilitatea reclamantei a facturilor care au justificat cererea reclamantei de acceptare a dreptului său de deducere justificat pe jurisprudența comunitară.

Aceasta deoarece reclamantei i-a fost refuzat dreptul de deducere prin Decizia nr. 468/10.02.2015 nu pentru condiții de formă ci pentru motive de fond legate de realitatea operațiunii economice.

Urmează a se verifica și stabili în raport de fiecare tranzacție economică, pentru toate operațiunile din amonte dacă sunt îndeplinite condițiile reale pentru deducere sau dacă nu există preconstituite condiții artificiale cu scopul de a crea condițiile pentru a se deduce TVA.

În acest sens prima instanță va verifica incidența jurisprudenței CJUE pe dreptul de deducere prevăzut de art. 167 din Directiva 2006/2012 ținând cont de regula că dreptul de deducere poate fi exercitat pentru operațiunile din amonte cu condiția ca aceste operațiuni economice să existe pentru fiecare din societățile de la care reclamanta a cumpărat fragmente de aur și pe care le-a revândut ulterior în spațiul intracomunitar.

Al doilea motiv pentru care se impune casarea cu trimitere este completarea probatoriului sub aspectul existenței sau nu al unei fraude fiscale și pentru a se stabili cu certitudine de către instanță buna credință a reclamantei care și-a exercitat dreptul de deducere, ca beneficiar final invocând existența facturii și a bunei sale credințe.

Curtea constată că prima instanță nu a sesizat și nu a motivat sub acest aspect preluând concluzia expertului care a plecat de la premisa bunei credințe a reclamantei.

Totodată, în raport de obiectul acțiunii, Înalta Curte constată că instanța de fond a nesocotit dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora:

"(2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc."

Înalta Curte apreciază că instanța de fond nu a stăruit prin toate mijloacele legale în vederea stabilirii situației de fapt, nesocotind astfel dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. cu privire la rolul activ al judecătorilor.

Această verificare suplimentară și probatoriu se impune și pentru faptul că între data pronunțării sentinței - 5.06.2019 și data soluționării prezentului recurs s-a dispus prin rechizitoriul din dosar nr. x/2017 la data de 27.06.2019 trimiterea în judecată în calitate de inculpat a reprezentantului societății reclamante - numitul B. pentru săvârșirea mai multor infracțiuni - evaziune fiscală și spălare de bani, fapte în legătură cu obținerea pretins fără drept a unor sume de bani cu titlu de rambursări TVA, restituire sau compensări de la bugetul de stat.

Reclamanta-intimată a insistat pe tot parcursul soluționării cauzei și a obținut prin sentința civilă nr. 1114/16.06.2014 a Tribunalului Alba soluționarea pe fond a contestației administrative independent de soluția din dosarul penal în care se efectuau verificări față de toate societățile implicate în tranzacțiile cu metale prețioase.

Dar față de faptul că ulterior pronunțării sentinței atacate dosarul penal a fost trimis în judecată în cauză se impune pentru lămurirea situației fiscale și a bunei credințe a reclamantei un probatoriu suplimentar pentru ca din punct de vedere fiscal să se poată stabili cu certitudine că sunt îndeplinite pe fond condițiile dreptului de deducere al TVA, respectiv realitatea operațiunilor economice și buna credință a reclamantei, condiții de fond prevăzute de legislația națională coroborat cu jurisprudența comunitară, pentru acceptarea dreptului de deducere.

Față de cele expuse mai sus, Curtea în baza art. 496-497 C. proc. civ. va admite recursul și va casa sentința atacată.

Va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe avându-se în vedere considerentele din prezenta decizie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba împotriva sentinței civile nr. 137/2019 din 5 iunie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 23 noiembrie 2020.