Decizia nr. 5930/2019 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — contestație în anulare

Obiectul cererii de chemare în judecată 1.1. Prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. x/2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Agenția Pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, Centrul Regional pentru Finanțarea Investițiilor Rurale 5 Vest și Oficiul Județean pentru Finanțarea Investițiilor Rurale Timiș anularea, în parte - în ceea ce privește măsura de menținere a debitului de 79.309,69 RON cu accesoriile sale - a Deciziei nr. 914 din 09.014.2015 de soluționare a contestației, emisă de pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale; anularea, în parte - cu privire la creanța bugetară de 79.309,69 RON și accesorii - a Deciziei nr. 914/09.01.2015, a Procesului-verbal nr. x/17.11.2014 de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare privind proiectul "înființare plantații arbuști fructiferi", emise de Centrul Regional pentru finanțarea Investițiilor Rurale 5 Vest și Oficiului Județean Timiș pentru Finanțarea Investițiilor Rurale.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 231 pronunțată în data de 06.10.2016 de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal în dosar nr. x/2015, a fost admisă acțiunea; s-a dispus anularea în parte, a Deciziei nr. 914/09.01.2015 emisă de pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, precum și a Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/17.11.2014, emis de pârâtul Centrul Regional pentru Finanțarea Investițiilor Rurale 5 Vest, în ceea ce privește debitul de 79.309,69 RON și accesoriile aferente acestuia, fără cheltuieli de judecată.

Calea de atac a recursului și soluția pronunțată de instanța de recurs 3.1. Împotriva sentinței nr. 231 pronunțată în data de 06.10.2016 de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal în dosar nr. x/2015 recurenta-pârâtă Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale a formulat recurs, prin care a solicitat casarea sentinței și respingerea ca neîntemeiată a acțiunii. 3.2. Prin decizia nr. 2656 din data de 21 mai 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2015 s-a admis recursul formulat de pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale împotriva sentinței civile nr. 231 din 06 octombrie 2016 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal în dosar nr. x/2015; s-a dispus casarea sentinței civile și, în rejudecare, s-a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Contestația în anulare formulată în cauză Împotriva deciziei nr. 2656 din data de 21 mai 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2015, a formulat contestație în anulare reclamanta Societatea A. S.R.L., înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 5 august 2019, sub nr. x/2019. Prin contestația în anulare s-a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, anularea deciziei criticate și rejudecarea cauzei, în sensul respingerii recursului și menținerii soluției primei instanțe privind admiterea cererii de chemare în judecată. Susținând incidența dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., contestatoarea a învederat că instanța de recurs a reținut, în principal, că intimata-reclamantă nu se poate apăra folosind argumentul că nu exista o obligație legală a acesteia de a prezenta certificatele de conformitate și că nu a fost indicat temeiul legal pentru instituirea unei asemenea obligații în sarcina sa. A arătat contestatoarea că dezlegarea dată recursului este rezultatul erorii materiale a Înaltei Curți cu privire la data ieșirii din vigoare a dispozițiilor legale pe care s-a întemeiat motivarea, respectiv Legea nr. 608/2001, abrogată la data de 28 august 2010, prin Ordonanța Guvernului nr. 20/2010. S-a susținut prin contestația în anulare că, dacă Înalta Curte nu s-ar fi aflat sub imperiul unei erori materiale, nu ar fi putut, cu bună știință, să dea efect unor dispoziții legale abrogate la data încheierii contractului de finanțare, încălcând principiul tempus regit actum. Cu privire la înrâurirea acestei erori asupra dezlegării recursului, s-a arătat că aceasta este probată de împrejurarea că Înalta Curte s-a bazat pe norme legale care nu mai erau în vigoare la data încheierii contractului de finanțare, atunci când a stabilit că reclamanta-contestatoare era obligată să facă dovada conformității materialelor/bunurilor folosite la construcție prin certificate emise de producător, iar nu de altă persoană, sau prin alte înscrisuri, aspect determinant în soluționarea cauzei.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimata Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, a solicitat respingerea contestației în anulare, în principal, ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca nefondată, arătând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. II. Soluția asupra contestației în anulare Analizând actele și lucrările dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma prevederilor legale incidente, Înalta Curte constată a fi nefondată contestația în anulare introdusă de Societatea A. S.R.L., pentru următoarele considerente: Cu caracter prealabil, instanța reține că intimata Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale a invocat apărări vizând inadmisibilitatea contestației în anulare, susținând, în esență, că motivele invocate de contestator în susținerea căii de atac nu corespund sintagmei de "eroare materială" prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. Potrivit acestui text de lege: "(2)Hotărârile instanței de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când: [...]2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale." Din cuprinsul textului de lege, rezultă cerințele de admisibilitate ale căii extraordinare de atac și anume ca aceasta să fie îndreptată împotriva unei hotărâri pronunțate de instanța de recurs, iar prin motivele pe care se sprijină să fie invocată o pretinsă eroare materială a instanței de control judiciar, intervenită cu ocazia soluționării recursului. În cauza de față, aceste două cerințe sunt îndeplinite, iar aspectele invocate de intimat cu privire la inexistența erorii materiale sesizate de contestator vor fi analizate pe fondul contestației. Caracterizarea "erorii" invocate de contestator ca reprezentând o greșeală materială, în sensul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., nu face parte din aspectele de admisibilitate ale căii extraordinare de atac, ci din aspectele analizate de instanța de judecată în stabilirea caracterului fondat ori nefondat al contestației în anulare. Contestația în anulare, ca și cale extraordinară de atac, nu are menirea de a crea o cale de atac suplimentară, un "recurs la recurs" în favoarea părții care o exercită, ci reprezintă un remediu procedural utilizat în cazuri specifice, limitativ prevăzute de C. proc. civ.. Legiuitorul nu a intenționat ca, pe calea contestației în anulare, să deschidă părților posibilitatea formulării unei noi căi de atac, prin care să fie analizate ori reanalizate aspecte de temeinicie și/sau legalitate a hotărârii judecătorești, ci acest mijloc procedural a fost destinat exclusiv pentru îndreptarea unor nereguli procedurale expres și limitativ prevăzute de C. proc. civ. Semnificația conceputului de "greșeală materială" a fost dezvoltată doctrinar și jurisprudențial prin opoziție cu greșeala de judecată, subliniindu-se că vizează greșeli evidente în legătură cu aspectele formale ale judecății, în principal cu caracter procedural. Din această perspectivă, Înalta Curte constată că eroarea materială invocată de contestatoare în prezenta cauză nu privește o greșeală materială a instanței de recurs, ci este invocată încălcarea principiului tempus regit actum criticându-se soluția instanței de recurs pentru reținerea incidenței dispozițiilor Legii nr. 608/2001, apreciate de contestatoare ca nefiind aplicabile speței. În mare parte, susținerile din cuprinsul contestației reiau motivele invocate și în cadrul întâmpinării formulate în fața instanței de recurs, respectiv, că niciun act normativ și nicio clauză contractuală nu prevede obligația deținerii unor declarații de conformitate emise de producător, aspecte care au făcut obiectul analizei instanței de recurs. Înalta Curte constată că motivele contestației în anulare nu se circumscriu noțiunii de "eroare materială", astfel cum este reglementată de prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., contestatoarea formulând critici cu privire la modul de aplicare și interpretare a cadrului normativ și a clauzelor contractuale de către instanța de recurs, ceea ce reprezintă un motiv de nelegalitate care corespunde unei erori de judecată, ipoteză care nu se înscrie în textul de lege anterior citat și care nu poate fi îndreptată pe calea unei contestații în anulare. Pentru aceste considerente, în raport de dispozițiile art. 508 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatoarea Societatea A. S.R.L., ca nefondată. PENTRU ACESTE MOTIVE,