ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2742/2019

Hotărârea pronunțată de instanța de fond 1.1. Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 07.04.2017, reclamanta A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/29.07.2016 și a efectelor acesteia până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei, în ce privește suma de 961,040 RON, reprezentând accesorii aferente TVA suplimentară. 1.

Soluția instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 3435 din 3 octombrie 2017, Curtea de Apel București a admis acțiunea reclamantei, a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/29.07.2016 emise de în baza Raportului de inspecție fiscală nr. x/39.07.2016 în ce privește suma de 961.040 RON reprezentând accesorii aferente TVA suplimentară până la soluționarea definitivă a Dosarului nr. x/2017 A obligat pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 5.000 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ. 2. Cererile de recurs Împotriva acestei hotărâri, au formulat recurs ambele pârâte. 2.1. Recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și respingerea cererii de suspendare, ca neîntemeiată. A susținut recurenta că instanța de fond a apreciat eronat că ar fi îndeplinite condițiile impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004, cazul bine justificat și prevenirea unei pagube iminente, pentru a se dispune suspendarea actului administrativ. Existența unei îndoieli cu privire la prezumția de legalitate a actelor atacate a fost motivată superficial, condiția cazului bine justificat fiind îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului, ceea ce nu este cazul în speță. S-a ignorat faptul că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, care la rândul său se bazează pe prezumțiile autenticității și veridicității, suspendarea actului constituind o situație de excepție. Referitor la cuantumul onorariului de avocat acordat, în mod eronat prima instanță a reținut că este proporțional cu activitatea desfășurată de avocat, deși nu a fost justificat de volumului și de complexitatea cauzei, pricina fiind soluționată la primul termen de judecată. Astfel, se impunea ca instanța să dispună reducerea onorariului avocațial la un nivel rezonabil. 2.2. Recurenta-pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, prin recursul său, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii recurate în sensul respingerii cereri de suspendare, ca neîntemeiată. A apreciat recurenta-pârâtă că, în privința cazului bine justificat, instanța de fond s-a aflat în eroare când a reținut că stabilirea în sarcina reclamantei a unei obligații fiscale principale în condițiile în care aceasta fusese stinsă prin plată ar fi o împrejurare de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ contestat. Instanța nu a avut în vedere faptul că reclamanta nu a arătat prin cererea de chemare în judecată care sunt acele motive de natură să creeze o îndoială puternică asupra legalității actelor administrative. Stabilirea TVA suplimentară în cuantum de 2.330.836 RON și a accesoriilor aferente în cuantum de 961.040 RON s-a făcut în baza Deciziei de impunere nr. x/29.07.2016, care reprezintă un titlu de creanță și care se bucură de prezumția de legalitate, întrucât, prin Sentința civilă nr. 1159 din 13 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. x/2017, a fost respinsă cererea reclamantei de anulare a deciziei de impunere. Referitor la condiția prevenirii unei pagube iminente, instanța de fond nu a luat în considerare faptul că reclamanta nu a făcut altceva decât să reitereze motivele de nulitate a actelor atacate. Reclamanta nu a invocat imposibilitatea concretă de a plăti sumele stabilite prin decizia de impunere, executarea unei obligații bugetare, stabilită printr-un act administrativ-fiscal care se bucură de prezumția de legalitate, neputând constituit, prin ea însăși, o pagubă iminentă. A mai susținut recurenta că hotărârea de fond este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material și în ceea ce privește obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.000 RON, pentru că nu s-a aflat în culpă procesuală față de intimata-reclamantă.

Apărările intimatei-reclamante Intimata-reclamantă A. SRL a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor ca lipsite de interes. A arătat intimata-reclamantă că, prin încheierea din data de 30.05.2018 pronunțată de Tribunalul Ialomița în Dosarul nr. x/2018, a fost admisă cererea debitoarei A. SRL și, în temeiul art. 71 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, a dispus deschiderea procedurii generale de insolvență. Astfel, potrivit art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului. Pe fondul recursurilor, a solicitat respingerea acestora ca nefondate, apreciind că instanța de fond a interpretat și aplicat corect dispozițiile art. 15 și art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Decizia instanței de recurs Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentele-pârâte și a înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, Înalta Curte apreciază că recursurile, întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt fondate. 4.1. În ceea ce privește excepția lipsei de interes a recursurilor invocată de intimata-reclamantă din perspectiva deschiderii procedurii generale de insolvență a societății și a suspendării de drept a măsurilor de executare silită, Înalta Curte reține că interesul este folosul practic urmărit de cel care a pus în mișcare acțiunea civilă, respectiv oricare din formele procedurale ce intră în conținutul acesteia. Interesul trebuie să fie legitim, juridic, născut și actual, să fie personal și direct. Or, în cauză, nu se poate reține lipsa de interes a recurentelor-pârâte în formularea recursurilor, cel puțin din perspectiva obligării lor la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.000 RON prin sentința recurată. 4.2. Pe fondul recursurilor, reține Înalta Curte că obiectul acțiunii privește suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/29.07.2016 și a efectelor acesteia până la soluționarea definitivă a cauzei, în ce privește suma de 961,040 RON, reprezentând accesorii aferente TVA suplimentară. 4.3. Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale, atât în sistemul de protecție instituit în cadrul Consiliul Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene. Legea română corespunde recomandării Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei R 89/13.09.1989, pentru că prevede, în art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, atribuția instanței de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt impuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autoritățile publice în contextul puterii lor discreționare. Suspendarea executării actului administrativ este o măsură provizorie de protecție a drepturilor și intereselor legitime ale subiectelor potențial vătămate prin aplicarea actului, până la momentul la care instanța competentă va evalua legalitatea acestuia. Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond". Deci, pentru a admite o cerere de suspendare a executării unui act administrativ care este, ca regulă generală, executoriu din oficiu, instanța de fond trebuie să constate și să motiveze îndeplinirea cumulativă a celor două condiții cerute de dispozițiile menționate, suspendarea executării unui act administrativ fiind o măsură excepțională. 4.4. Condițiile prevăzute de lege, cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate. Cazul bine justificat este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o împrejurare legată de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ. Legea nu face distincție între motivele de nelegalitate substanțială, de drept material, și cele de nelegalitate procedurală, esențial fiind, însă, ca nelegalitatea să fie evidentă, să poată fi decelată cu ușurință la nivelul aparențelor, fără o cercetare aprofundată a cauzei. Îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ trebuie să rezulte cu ușurință în urma unei cercetări sumare a aparenței dreptului. 4.

Or, în cauză, referitor la condiția cazului bine justificat, constată Înalta Curte că, în Dosarul nr. x/2017, prin Sentința nr. 1159 din 13 martie 2018 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea reclamantei A. SRL de anulare a Deciziei de impunere nr. x/29.07.2016 emise de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, decizie de impunere ce face obiectul cererii de suspendare de față. Această sentință, contrar aprecierilor intimatei-reclamante, are o putere de lucru judecat relativă și constituie un reper în verificarea aparenței de nelegalitate, pentru că judecătorul fondului a avut posibilitatea administrării și interpretării unor probe și a efectuării unei evaluări aprofundate, pe care mecanismul procesual al suspendării de executare nu o îngăduie. De asemenea, în jurisprudența sa constată, secția de contencios administrativ și fiscal, a Înaltei Curți de Casație și Justiție a statuat că o soluție de respingere a cererii de anulare a actului administrativ atacat reprezintă și o confirmare a prezumției de legalitate a actului administrativ a cărui suspendare se cere și conferă consistență concluziei că, în cauză, nu este îndeplinită condiția cazului bine justificat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, pentru a fundamenta dispunerea măsurii provizorii a suspendării executării, în cadrul procedurii sumare reglementate de art. 15 din Legea nr. 554/2004. 4.

În ceea ce privește cea de-a doua condiție, a prevenirii unei pagubei iminente, nu se mai impune a fi analizată, ambele condiții trebuind să fie îndeplinite cumulativ. 4.

Pentru cele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va respinge excepția lipsei de interes, va admite recursurile, va casa hotărârea recurată și, în rejudecare, va respinge cererea de suspendare, ca neîntemeiată.