ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6612/2020

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Obiectul litigiului

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 20.12.2019 pe rolul Tribunalului București, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2019 reclamantul A. a chemat în judecată pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul General al Poliției Române solicitând instanței ca prin hotărârea pronunțată să dispună următoarele:

- Obligarea pârâților la acordarea sporului de fidelitate acordat polițiștilor care au îndeplinit condițiile de vechime ulterior datei de 31.12.2009 și își desfășoară activitatea în aceleași condiții, în cuantum de 20%, conform art. 5 alin. (1)

1

și alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 83/2014;

- Obligarea pârâților la plata sumelor compensatorii - tranzitorii aferente acestui spor începând cu data de 09.04.2015, sub forma unei despăgubiri egale cu diferența dintre drepturile salariale încasate de un ofițer de poliție care ocupă o funcție similară, având aceeași vechime, precum și la plata dobânzii legale și a penalităților de întârziere până la plata efectivă.

În motivare reclamantul arătat în esență că are calitatea de angajat al pârâtului din data de 20.07.2015 iar din data de 01.12.2017 ocupă postul de ofițer specialist principal în cadrul IGPR - Direcția de Investigare a criminalității economice. A susținut că pârâții au refuzat acordarea drepturilor salariale la nivelul stabilit prin intrarea în vigoare a Legii nr. 71/2015, maximul în plată.

Hotărârile care au generat conflictul negativ de competență

Hotărârea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal

Prin sentința civilă nr. 1501 din data de 03 iunie 2020 Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată de pârâtul Inspectoratul General al Poliției Române și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea reținând, în esență, că domiciliul reclamantului la data formulării cererii se afla în circumscripția Tribunalului Vrancea.

Ca urmare a declinării competenței, dosarul a fost înregistrat la data de 14.08.2020 pe rolul Tribunalului Vrancea, secția a II-a civilă și de contencios administrativ Fiscal sub același număr de dosar, respectiv x/2019

Hotărârea Tribunalului Vrancea, secția a II-a civilă și de contencios administrativ Fiscal

Prin sentința civilă nr. 261/2020 din data de 11.09.2020 Tribunalul Vrancea, secția a II-a civilă și de contencios administrativ Fiscal a admis la rându-i excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu și a declinat în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ, Fiscal și Insolvență competența de soluționare a cauzei.

Pentru a pronunța această soluție Tribunalul Vrancea, secția a II-a civilă și de contencios administrativ Fiscal a reținut, în esență că, în materia competenței teritoriale, dispozițiile art. 107 și următoarele au fost interpretate în sensul că prin domiciliul procesual al părții se înțelege locul unde aceasta locuiește în mod efectiv iar nu domiciliul legal în sensul reglementat de prevederile art. 91 C. proc. civ.

Astfel, în condițiile în care reclamantul își desfășoară activitatea în cadrul pârâtului Inspectoratul General al Poliției Române - Direcția de investigare a criminalității economice și locuia efectiv la data formulării cererii în circumscripția Tribunalului București, rezultă că instanța competentă să soluționeze cererea este Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal.

Pentru aceste considerente, a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Vrancea, cu consecința declinării competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București -, secția a II-a contencios administrativ, Fiscal și Insolvență. A constatat ivit conflictul negativ de competență și a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului.

Considerentele Înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență.

Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță competentă să soluționeze conflictul negativ de competență, conform art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea, secția a II-a civilă și de contencios administrativ Fiscal, având în vedere următoarele considerente:

Argumentele de fapt și de drept relevante

Înalta Curte constată că, în cauza de față, ne aflăm în fața unui conflict negativ de competență tipic, întrucât dispozițiile art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., republicat, dispun că există conflict de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Aspectul care a generat conflictul negativ de competență între cele două instanțe, îl constituie problema instanței competente teritorial să soluționeze cauza, în raport cu prevederile legale incidente în materie.

Înalta Curte, constată că obiectul cererii de chemare în judecată, cu soluționarea căreia reclamantul A., a învestit instanța de judecată, plasează acțiunea în sfera de aplicare a prevederilor legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Astfel, potrivit prevederilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 544/2004:

"(3) Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul său. Reclamantul autoritate publică, instituție publică sau asimilată acestora se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul pârâtului."

În prezenta cauză, aspectul care a generat conflictul negativ de competență vizează înțelesul noțiunii de "domiciliu" în sens procedural, a diferenței juridice dintre această noțiune și aceea de "reședință", precum și a efectului pe care această distincție îl produce asupra competenței instanței de judecată.

Înalta Curte reține că dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 instituie o competetență teritorială exclusivă, de la care nu se poate deroga, stabilită în raport cu domiciliul reclamantului persoană fizică și nu în raport cu locuința în fapt a acestuia, sau cu locul unde acesta își desfășoară activitatea.

Sub acest aspect, Înalta Curte, în regulator de competență, constată că, din punct de vedere juridic, nu se poate susține că domiciliul părții este echivalent cu locuința în fapt, eventual cu locuința unde aceasta își desfășoară activitatea profesională, apreciind că acestea nu pot constitui temei al stabilirii competenței, ele având relevanță sub aspectul comunicării actelor de procedură.

Faptul că, prin articolul 155 alin. (6) C. proc. civ. legiuitorul a permis persoanelor fizice ca, în cazul în care nu locuiesc la domiciliu să fie citate la locul ales de ele, eventual, la locul unde își desfășoară activitatea curentă, nu înseamnă că acestea au deopotrivă și posibilitatea de a-și alege instanța competentă să le judece, atribuind acestui " loc ales", valoarea juridică a domiciliului legal.

Potrivit art. 87 din C. civ., prin "domiciliu" se înțelege locul unde persoana fizică declară că are locuința principală, iar "reședința" este locul unde persoana fizică are locuința secundară. Cele două noțiuni nu se suprapun din punct de vedere al evidenței populației, iar dovada fiecăreia se realizează prin mențiuni diferite în actul de identitate.

De asemenea, în cuprinsul C. proc. civ. se regăsește utilizarea alternativă a celor două sintagme, însă doar în scopul asigurării legalității procedurii de citare, respectiv înștiințării corespunzătoare a părților aflate în litigiu, cu privire la existența și obiectul pricinii.

Din analizarea dispozițiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 212/2018, incidente în cauză, rezultă că legiuitorul nu a utilizat alternativ, ca în cazul procedurii de citare, cele două sintagme, textul de lege referindu-se expres la domiciliul reclamantului și nu la reședința acestuia, dispozițiile mai sus menționate fiind de strictă interpretare, ele instituind o competență exclusivă, nu alternativă. Se observă astfel că legiuitorul nu lasă la latitudinea reclamantului să-și aleagă instanța unde doreste să fie judecat, acesta neavând drept de opțiune între mai multe instanțe.

Or, a considera că domiciliul reclamantului este reprezentat de locul unde își are reședința, ori în care își desfășoară activitatea, înseamnă a da eficiență dispozițiilor art. 88 din C. civ. potrivit cărora reședința persoanei fizice este în locul unde își are locuința secundară și a ignora norma specială incidentă în speța de față, respectiv dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Cum din copia actului de identitate al reclamantului, depusă la dosarul Tribunalului București rezultă că acesta are domiciliul în Orașul Panciu, Județul Vrancea, str. x, Înalta Curte, făcând aplicarea dispozițiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, urmează a stabili competența de soluționare în primă instanță a prezentei cauze, în favoarea Tribunalului Vrancea

Temeiul legal al soluției adoptate asupra conflictului de competență

Pentru considerentele expuse, în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare în primă instanță a cererii formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul General al Poliției Române, în favoarea Tribunalului Vrancea, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal, competent după domiciliul legal al reclamantului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența soluționării cauzei privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul General al Poliției Române în favoarea Tribunalului Vrancea, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 decembrie 2020 .