ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 513/2020

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 21.06.2019 pe rolul Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2019, Sindicatul Național al Polițiștilor din România DECUS, în numele membrilor săi, în contradictoriu cu Ministerul Afacerilor Interne, Inspectoratul General al Poliției Române și Agenția Națională împotriva Traficului de Persoane, a solicitat obligarea pârâților la: 1) plata contravalorii sporului de fidelitate începând cu 21.03.2016 în raport de procentul fiecăruia dintre reclamanți și actualizarea sumelor cu coeficientul de inflație de la data scadenței până la data plății efective; 2) includerea acestui spor la calculul salariului pentru cei care nu îl au inclus în salariu și acordarea acestuia în continuare în raport de procentul cuvenit fiecărui reclamant; 3) plata dobânzii legale începând cu data introducerii acțiunii și până la plata efectivă; 4) plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 04 iunie 2019 s-a dispus disjungerea cauzei și crearea unui dosar nou, având ca reclamant pe A..

2.1. Hotărârea Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal

Prin Sentința civilă nr. 5190 din data de 16.07.2019, Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei formulate de reclamanta A., reprezentată prin Sindicatul Național al Polițiștilor din România "DECUS", în contradictoriu cu pârâții Ministerul Afacerilor Interne, Inspectoratul General al Poliției Române și Agenția Națională împotriva Traficului de Persoane, în favoarea Tribunalului Vâlcea.

În considerentele acestei sentințe s-a reținut incidența dispozițiilor art. 109 din Legea nr. 188/1999 raportate la art. 10 alin. (3) și (4) din Legea nr. 554/2004, precum și faptul că domiciliul reclamantei este în județul Vâlcea, apreciindu-se că în speță competența de soluționare a cauzei se stabilește în funcție de domiciliul acestei reclamante.

2.2. Hotărârea Tribunalului Vâlcea, secția a II-a civilă și pentru cauze de contencios administrativ și fiscal

Prin Sentința nr. 1410/2019 din data de 25 noiembrie 2019 pronunțată în Dosarul nr. x/2019, Tribunalul Vâlcea, secția a II-a civilă și pentru cauze de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Vâlcea, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A., prin reprezentantul Sindicatul Național al Polițiștilor din România "DECUS", în contradictoriu cu pârâții Ministerul Afacerilor Interne, Inspectoratul General al Poliției Române și Agenția Națională împotriva Traficului de Persoane, în favoarea Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, și, în consecință, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului negativ de competență.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (3) și (4) din Legea nr. 554/2004, însă, noțiunea de domiciliu trebuie apreciază în sens larg, interesând nu atât locuința statornică sau principală a părții, ci domiciliul unde reclamantul locuiește efectiv, iar dacă domiciliul înscris în actul de identitate nu corespunde cu domiciliul stabilit în fapt, domiciliul din actul de identitate nu poate primi eficiență, întrucât norma legală a fost edictată pentru protejarea interesului subiectului de drept privat angrenat în litigiile de contencios administrativ și fiscal.

S-a mai reținut că din verificările efectuate în DEPABD rezultă că reclamanta are reședința activă în Municipiul București, locul său de muncă fiind în cadrul Agenției Naționale împotriva Traficului de Persoane, iar din declarația reclamantei de la dosar rezultă că aceasta locuia efectiv la momentul formulării cererii de chemare în judecată în București.

De asemenea, Tribunalul Vâlcea a apreciat că normele din Codul muncii care reglementează competența teritorială, potrivit cărora instanța competentă este cea în raza căreia se află domiciliul reclamantului, reprezintă o derogare de la dispozițiile dreptului comun, derogare prin care se urmărește facilitarea accesului la justiție al reclamantului.

În acest sens, Curtea Constituțională a stabilit prin Decizia nr. 945 din 07.07.2011 că reglementarea diferită a Codului muncii față de cea a C. proc. civ., referitoare la competența teritorială a instanțelor, este justificată de specificul și necesitățile ce decurg din raporturile de muncă, urmărind facilitarea accesului la justiție și a apărării salariatului.

II. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în regulator de competență.

Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu stabilirea regulatorului de competență, în conformitate cu dispozițiile art. 135 din C. proc. civ., republicat, analizând obiectul cauzei deduse judecății și dispozițiile legale incidente, va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, pentru considerentele ce urmează:

Înalta Curte constată că, în cauză, ne aflăm în fața unui conflict negativ de competență tipic, întrucât dispozițiile art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., republicat, dispun că există conflict de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Problema de drept care a generat conflictul negativ de competență privește norma de drept aplicabilă situației deduse judecății, din perspectiva competenței teritoriale de soluționare a cauzei.

Sindicatul Național al Polițiștilor din România DECUS, în numele membrilor săi, printre care se regăsește și reclamanta A., a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Afacerilor Interne, Inspectoratul General al Poliției Române și Agenția Națională împotriva Traficului de Persoane, obligarea pârâților la: 1) plata contravalorii sporului de fidelitate începând cu 21.03.2016 în raport de procentul fiecăruia dintre reclamanți și actualizarea sumelor cu coeficientul de inflație de la data scadenței până la data plății efective; 2) includerea acestui spor la calculul salariului pentru cei care nu îl au inclus în salariu și acordarea acestuia în continuare în raport de procentul cuvenit fiecărui reclamant; 3) plata dobânzii legale începând cu data introducerii acțiunii și până la plata efectivă; 4) plata cheltuielilor de judecată.

Astfel, Înalta Curte reține că reclamanta, membru de sindicat, a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune având ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public, fiind vorba de drepturi cu caracter salarial.

Prin urmare, Înalta Curte reține că acțiunea în contencios administrativ a fost formulată de Sindicatul Național al Polițiștilor din România DECUS, în numele membrilor de sindicat, funcționari publici, în calitate de reprezentant al acestora, motiv pentru care sunt aplicabile, în stabilirea competenței materiale și teritoriale a litigiului, dispozițiile art. 109 din Legea nr. 188/1999, coroborate cu prevederile art. 10 alin. (3) și (4) din Legea nr. 554/2004, acestea din urmă fiind normele cu caracter general.

Potrivit art. 10 alin. (3) și (4) din Legea nr. 554/2004, în forma în vigoare la data sesizării instanței, respectiv 21.03.2019 (data înregistrării dosarului nr. x/2019 pe rolul Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, din care s-a disjuns prezenta cauză, conform încheierii din data de 04 iunie 2019):

"(3) Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul său. Reclamantul autoritate publică, instituție publică sau asimilată acestora se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul pârâtului.

(4) Competența teritorială de soluționare a cauzei se va respecta și atunci când acțiunea se introduce în numele reclamantului de orice persoană de drept public sau privat, indiferent de calitatea acestuia din proces."

Din perspectiva aplicării în timp a noii reglementări cuprinse în art. 10 din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 212/2018, fiind vorba despre o normă de procedură, pentru determinarea instanței competente din punct de vedere teritorial să soluționeze cauza, sunt relevante prevederile art. 24 din C. proc. civ., potrivit cărora "dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

În consecință, în cauză sunt incidente prevederile art. 10 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004, modificate prin Legea nr. 212/2018, în raport cu data introducerii cererii de chemare în judecată - 21.03.2019.

Cu toate acestea, noțiunea de domiciliu trebuie apreciată în sens larg, interesând nu atât locuința statornică sau principală a părții, ci domiciliul unde reclamantul locuiește efectiv, iar dacă domiciliul înscris în actul de identitate nu corespunde cu domiciliul stabilit în fapt, domiciliul din actul de identitate nu poate primi eficiență, întrucât norma legală a fost edictată pentru protejarea interesului subiectului de drept privat angrenat în litigiile de contencios administrativ și fiscal.

Astfel, textul de lege menționat instituie o competență teritorială exclusivă, stabilind, în situația în care reclamant în cauză este o persoană fizică sau juridică de drept privat, că instanța competentă este cea de la domiciliul sau sediul reclamantului, în speță domiciliul reclamantei fiind pe raza județului Vâlcea, dar reședința fiind în București.

Acest aspect reiese din înscrisul întocmit de Tribunalul Vâlcea și aflat la dosarul Tribunalului Vâlcea, în care se arată că din verificarea bazei de date a Direcției pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazei de Date reiese că reclamanta A. are reședința în București, în același sens fiind și declarația dată chiar de către reclamantă și aflată la dosarul Tribunalului Vâlcea, din care reiese că aceasta este angajată în cadrul Agenției Naționale împotriva Traficului de Persoane și că la data formulării cererii de chemare în judecată locuia efectiv în București.

Totodată, se impune a fi subliniat și faptul că art. 10 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 se referă în mod expres la situația în care acțiunea este introdusă în numele reclamantului de o persoană de drept public sau privat, când, de asemenea, se respectă aceeași competență de soluționare, text de lege care, anterior modificării intervenite prin Legea nr. 212/2018, nu făcea o asemenea distincție.

Prin urmare, Înalta Curte constată că Tribunalul Vâlcea a apreciat în mod corect că normele din Codul muncii care reglementează competența teritorială reprezintă o derogare de la dispozițiile dreptului comun, derogare prin care se urmărește facilitarea accesului la justiție al reclamantului, reținând în mod corect interpretarea dată, sub acest aspect, de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 945 din 07.07.2011.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (1) și (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența soluționării cauzei privind pe reclamantul A. prin Sindicatul Național al Polițiștilor din România "DECUS", în contradictoriu cu pârâții Inspectoratul General al Poliției Române, Agenția Națională Împotriva Traficului de Persoane și Ministerul Afacerilor Interne în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 ianuarie 2020.

GGC - OB