ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6483/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de la data de 19.03.2018 sub nr. x/2018, reclamanții A., B., C., D. au formulat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraților, cerere de chemare în judecată prin care au solicitat anularea Deciziei nr. 13369/28.02.2018 emisa de Fondul de Garantare a Asiguraților și obligarea pârâtei la plata sumelor de: 450.000 RON cu titlu de daune morale, pentru numita A., in calitate de bunica, ca urmare a accidentului rutier produs in data de 17.05.2012; 450.000 RON cu titlu de daune morale, pentru numita B., in calitate de sora, ca urmare a accidentului rutier produs in data de 17.05.2012; 450.000 RON cu titlu de daune morale, pentru numita C., in calitate de sora, ca urmare a accidentului rutier produs in data de 17.05.2012; 450.000 RON cu titlu de daune morale, pentru numita D., in calitate de frate, ca urmare a accidentului rutier produs in data de 17.05.2012.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 538 din data de 13 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a respins cererea privind pe reclamanții A., B., C., D., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 538 din data de 13 februarie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantii A., B., C., D. au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, anularea sentinței recurate, și, pe fond, aplicarea corectă a legii, în sensul anulării deciziei nr. 13369/28.02.2018 și a obligării pârâtului la reanalizarea cererii de plată nr. x/11.07.2017, constatând că aceasta a fost formulată în termenul legal. În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt și a enunțării dispozițiilor art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, art. 18 și art. 21 alin. (2) din Norma nr. 16/31.08.2015, art. 23 din Legea nr. 503/2004, recurentii-reclamanti au susținut, în esență, că este evident că atâta vreme cât Fondul de garantare a preluat toate dosarele de dauna de la societatea de asigurări aflata in procedura falimentului, soluționarea cererilor de plata transmise societății de asigurare revine in sarcina Fondului. Or, dat fiind ca pe rolul societății E. S.A. exista înregistrat un dosar de dauna încă din anul 2015, dosar de dauna ce a fost transferat spre soluționare Fondului de Garantare a Asiguraților, a respins cererea ca tardivă care apare ca fiind vădit abuziva. Au mai susținut recurenții că termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 a fost în mod greșit calificat de instanța de fond ca fiind un termen de decădere, în opinia acestora fiind un termen de prescripție, în condițiile în care legea nu îl califică expres, relevante fiind dispozițiile art. 2547 C. civ. Totodată, este eronată reținerea că dreptul de creanță s-a născut la data producerii accidentului rutier, în condițiile în care este cunoscut faptul că dreptul de creanță în astfel de cazuri se naște la momentul la care victima a cunoscut atât întinderea prejudiciului, cât și persoana vinovată de producerea acestuia. În fine, au apreciat că prin sentința recurată nu au fost analizate apărările reclamanților cu privire la faptul că deschiderea dosarului de despăgubire la asiguratorul E. la data de 17.04.2015 valoarează cererea de plată adresată FGA, sentința fiind nemotivată sub acest aspect. Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile legale invocate în cuprinsul acesteia.

Apărările formulate în recurs Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 20 iunie 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererilor de recurs la data de 2 decembrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. 1. Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că, deși recurenții-reclamanți nu au indicat dispozițiile legale cărora se circumscriu susținerile formulate prin memoriul de recurs, aceștia au invocat argumente de ordin critic cu privire la nemotivarea sentinței, nefiind analizate apărările formulate privind deschiderea dosarului de daună în anul 2015, precum și cu privire la greșita aplicare a legii, cu privire la data nașterii dreptului de creanță și natura juridică a termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 si Legea nr. 215/2015, care se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., urmând să fie analizate din această perspectivă. 2. Argumente de fapt și de drept relevante La data de 17.05.2012, numita F. conducea autoturismul marca x cu nr. de înmatriculare x, singură în autoturism, pe DC 45, din direcția Com. Horodnic de Sus spre Mun. Rădăuți. Ajungând la intersecția cu DN 17A, la km 66+100 km, nu a acordat prioritate autoturismului marca x cu nr. de înmatriculare x, condus cu viteza de G., alături de care se aflau ca pasageri 5 persoane, numiții: D., H., I., J. si K.. În urma impactului a rezultat rănirea numiților D., H., I., J. și decesul numitelor K. si F.. Autoturismul x era asigurat la societatea E. S.A. La data de 17.04.2015, societatea de asigurări S.C. E. S.A. a primit din partea victimelor o notificare de deschidere a dosarului de dauna si de plata a despăgubirilor, notificare in urma căreia a fost deschis dosarul de dauna nr. x. La data de 11.07.2017, a fost înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților cererea nr. x, formulată de reclamanții A., B., C., D., prin care au solicitat despăgubiri privind prejudiciul suferit ca urmare a unui accident din data de 17.05.2012 din care a rezultat decesul numitei K.. Cererea în despăgubire adresată pârâtului a fost respinsă de Fondul de Garantare a Asiguraților (FGA) prin decizia nr. 13369/28.02.2018, reținându-se în esență că reclamanții nu au formulat în termen legal cererea. În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamantii anularea Deciziei nr. 13369/28.02.2018 emisa de Fondul de Garantare a Asiguraților și obligarea pârâtei la plata sumelor de câte 450.000 RON fiecare, in calitate de rude, cu titlu de daune morale, ca urmare a accidentului rutier produs in data de 17.05.2012 în urma caruia a survenit decesul numitei K.. Prin sentința recurată s-a respins acțiunea formulată de reclamanti prin care a solicitat anularea deciziei sus-menționate, reținându-se legalitatea acesteia. Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile formulate de recurentă circmscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Înalta Curte amintește că nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența. Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății. Astfel, judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia de respingere a cererii de chemare în judecată. Cu privire la acest aspect, înșiși recurentii susțin prin cererea de recurs că instanța a reținut doar că "De asemenea, nu se poate primi susținerea potrivit căreia cererea de deschidere a dosarului de daună adresată asigurătorului la data de 17.04.2015 valorează cerere de plată adresată Fondului de Garantare a Asiguraților, procedura de despăgubire în condițiile Legii nr. 213/2015 fiind foarte clară în acest sens" invocând practic în susținerea nemotivării sentinței, considerentele judecătorului fondului privind aspectele la care aceștia au făcut referire. Or, în sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv. Aceasta înseamnă, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentilor neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Înalta Curte nu poate reține nici criticile formulate în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurentii-reclamanti au arătat, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile legale privind la data nașterii dreptului de creanță și natura juridică a termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 sin Legea nr. 215/2015, critici pe care instanța de control judiciar le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora. Astfel, instanța de control judiciar reține că potrivit dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015: "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi". Totodată, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților stipulează că: "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr.

Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări … " Așadar, pentru a se putea naște pentru pârâtul FGA obligația de plată a unei creanțe de asigurări, în primul rând, persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanțe de asigurare are obligația formulării unei cereri de plată adresată Fondului într-un termen de 90 de zile, care este un termen este unul imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancțiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată. Cu alte cuvinte nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului de a formula cerere de plată conduce la pierderea dreptului în discuție (art. 2545 alin. (2) C. civ.). Așadar termenul în discuție nu este un termen de prescripție, ci un termen de decădere în sensul art. 2545 alin. (1) C. civ.. Nefiind un termen de prescripție, termenului de 90 de zile nu îi sunt aplicabile regulile acestor termene nici în privința datei de la care începe să curgă nici în privința suspendării sau întreruperii, afară dacă legea prevede expres altfel (art. 2548 C. civ.). Totodată, acest termen de decădere de 90 de zile pentru adresarea către Fond a cererii de plată începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Așadar, legiuitorul a fixat expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea acestui termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment (în acest caz dreptul de creanță fiind născut anterior), fie data nașterii dreptului de creanță, când acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Înalta Curte constată că prin încheierea pronunțată la data de 03.12.2015 în dosarul nr. x/2015 de către Tribunalul București, secția a VII-a civilă s-a dispus deschiderea procedurii de faliment împotriva E. S.A., hotărârea devenind definitivă la data de 28.04.2016. Astfel, în raport de prevederile legale antereferite, instanța de control judiciar reține, în acord cu opinia judecătorului fondului, că în speță este vorba despre o creanță născută anterior rămânerii definitive a hotărârii de faliment astfel că termenul de formulare a cererii privind despăgubirea era de 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță. În aceste condiții, termenul legal de 90 de zile instituit de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în cazul creanțelor de asigurări existente la acel moment, s-a împlinit la data de 28.07.2016, aceasta fiind dată limită până la care creditorii trebuiau să învestească Fondul de Garantare a Asiguraților cu cererile de acordare despăgubiri. În aceste condiții cererea de plată adresată de reclamantă la data de 11.07.2017 este formulată cu depășirea termenului de 90 de zile stabilit de art. 14 din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților. Instanța de control judiciar constată că nici aspectele invocate de recurenti în sensul că dreptul de creanță invocat de reclamanți s-ar fi născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, întrucât încă de la data evenimentului rutier (17.05.2012) era cunoscută identitatea persoanei despre care se pretinde că se făcea vinovată de producerea acestuia, iar dauna suferită este estimată de reclamanți potrivit propriilor aprecieri. De asemenea, în mod corect judecătorul fondului a reținut că cererea de deschidere a dosarului de daună adresată asigurătorului la data de 17.04.2015 nu valorează cerere de plată adresată Fondului de Garantare a Asiguraților, în cauză fiind incidentă procedura de despăgubire prevăzută de Legea nr. 213/2015. Câtă vreme normele Legii nr. 213/2015 nu sunt abrogate sau declarate neconstituționale, ele se impun ca atare instanței de judecată în soluționarea cauzei de față. Astfel, Legea nr. 213/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 550 din 24 iulie 2015, iar Norma ASF nr. 16/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial României, Partea I, nr. 667 din 2 septembrie 2015, ambele acte normative fiind accesibile oricărei persoane interesate și previzibile prin prisma clarității textelor menționate anterior. Totodată, având în vedere art. 13 alin. (2) din Legea 213/2015 coroborat cu art. 17 alin. (2) și (3) din Norma ASF nr. 16/2015, este necontestat că Fondul a publicat pe site-ul său informații referitoare la demersurile necesare pentru obținerea de la Fond, de către creditorii de asigurări, a despăgubirilor/indemnizațiilor, informații ce cuprind date referitoare la Fond, cadrul legal aplicabil, condițiile și modalitățile de efectuare a plăților, date referitoare la documentele, condițiile și formalitățile ce trebuie îndeplinite pentru încasarea despăgubirii/indemnizației. Așa fiind, constată intanța de recurs că prin formularea cererii de plată cu depășirea termenului prevăzut de lege, recurentii-reclamanti nu au fost suficient de diligenti pentru conservarea drepturilor sale, astfel că interpretarea proprie dată textelor normative invocate de aceasta în memoriul de recurs nu pot fi reținute, termenele pentru exercițiul drepturilor subiective ale părților având ca scop stimularea activității procesuale a acestora prin sancțiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este și cazul de față. Prin urmare, reținând că Decizia nr. 18571/04.02.2019 a fost emisă de pârât cu respectarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 și ale art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte constată că sentința recurată, prin care s-a respins contestația formulată împotriva acesteia, ca neîntemeiată, este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia. 3. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurenti, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,