ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2693/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2693/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursurilor civile

de față, constată:

Prin decizia nr. 558/R din 27 februarie 2014,

Curtea de Apel București, secția a-IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis excepția perimării

și, pe cale de consecință, a constatat perimată contestația în anulare formulată

de contestatorii M.P., M.M.R.M., D.E.D., P.R. împotriva deciziei civile nr. 202/R

din 22 martie 2007 a Curții de Apel București în contradictoriu cu intimații I.D.C.,

Municipiul București prin Primarul general, SC H.N. SA și Ministerul Finanțelor

Publice.

Pentru a decide astfel,

instanța a reținut următoarele:

La data de 11 iunie 2007,

contestatorul D.E.D., în calitate de intimat - revizuent, în Dosarul nr. 20194/3/2005

a formulat contestație în anulare împotriva deciziei nr. 202/R din 22 martie 2007

pronunțată de Curtea de Apel București, cererea sa fiind înregistrată sub nr. 4203/2/2007

pe rolul secției a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală

a Curții de Apel București.

Ulterior, la data de 13

iunie 2007, pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală, a fost înregistrată sub nr. 4282/2/2007 contestația

în anulare formulată de D.E.D., M.P. și M.M.R.M. împotriva aceleiași decizii.

În motivarea contestațiilor

în anulare s-a arătat că au fost invocate motive de recurs care nu au fost analizate

de instanță, care a examinat și analizat alte probleme de drept, astfel că, în esență,

reținerile instanței de recurs sunt eronate.

În drept au fost invocate

prevederile art. 317 și art. 318 C. proc. civ. de la 1865.

Prin încheierea de ședință

din data de 21 septembrie 2007, în temeiul art. 164 din același Cod, Dosarul

nr. 4282/2/2007 a fost conexat la cel cu numărul 4203/2/2007, inițial introdus.

Ulterior conexării, la

data de la data de 21 noiembrie 2007, D.E.D., M.P. și M.M.R.M., au invocat un nou

motiv de contestație în anulare prin care au arătat, în temeiul art. 317 C. proc.

civ., că instanța de recurs a soluționat recursul declarat de I.D.C. și S.C., fără

ca aceștia din urmă să fi formulat motivele de recurs în termenul legal și fără

ca acestea să fi fost încadrate de recurenți, în prevederile art. 304 din același

Cod.

La data de 11 octombrie

2007, pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală, a fost înregistrată sub nr. 7108/2/2007, contestația

în anulare formulată de P.R. împotriva deciziei nr. 202/R din 22 martie 2007 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă, în contradictoriu cu intimații

D.E.D., M.P., M.M.R.M., I.D.C., S.C., Municipiul București prin primarul General,

SC H.N. SA și Ministerul Finanțelor Publice.

În motivarea acestei din

urmă contestații s-a susținut, că decizia atacată este rezultatul unei greșeli materiale

în stabilirea situației de fapt dedusă judecății, în drept fiind invocate dispozițiile

art. 318 alin. (1) din Cod.

Ca efect al aplicării

de către instanță a dispozițiilor art. 164 din același Cod, prin încheierea de ședință

din data de 10 ianuarie 2008, Dosarul nr. 7108/2/2007 a fost conexat la Dosarul

nr. 4203/2/2007, reținându-se că în ambele dosare părțile au formulat contestație

în anulare împotriva aceleiași decizii, nr. 202/R din 22 martie 2007 a Curții de

Apel București, secția a-IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

În urma conexării dosarelor

sus menționate la Dosarul cu nr. 4203/2/2007 au dobândit calitatea de contestatori

D.E.D., M.P., M.M.R.M. și P.R., intimați fiind I.D.C., S.C., Municipiul București

prin Primarul General, SC H.N. SA și Ministerul Finanțelor Publice.

După mai multe cereri

de recuzare formulate de contestatorii D.E.D., M.P. și M.M.R.M., la data de 14 ianuarie

2010, în temeiul art. 244 pct. 1 din același Cod, judecata cauzei ce formează obiectul

Dosarului nr. 4203/2/2007, a fost suspendată până la soluționarea cererii de recuzare

a întregii instanțe, aflată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La data de 04 februarie

2014 s-a dispus repunerea pe rol a Dosarului nr. 4203/2/2007 în vederea discutării

excepției de perimare.

Totodată, la termenul

din 27 februarie 2014, din oficiu, Curtea a pus în discuție excepția lipsei capacității

de folosință a intimatului S.C., precum și excepția perimării judecării contestațiilor

în anulare, conexate la Dosarul nr. 4203/2/2007 al Curții de Apel București, secția

a-IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă

și asigurări sociale.

Asupra excepției lipsei

capacității procesuale de folosință a intimatului S.C., analizând actele existente

la dosarul cauzei, Curtea de apel a reținut incidența prevederilor art. 41

alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, conform cărora „orice persoană care are folosința

drepturilor civile poate să fie parte în judecată”. Capacitatea de folosință, condiție

a exercitării acțiunii civile, apare ca fiind aptitudinea persoanei de a avea drepturi

și de a-și asuma obligații pe plan procesual.

Capacitatea procesuală

de folosință a unei persoane fizice se suprapune capacității sale de folosință civilă,

dispărând odată cu moartea persoanei.

Așadar, s-a reținut că,

după cum rezultă din înscrisul aflat la Dosarului nr. 5819/1/2010 al Înaltei Curți

de Casație și Justiție - adresa din 14 septembrie 2011 emisă de Direcția de Evidență

a Persoanelor - Serviciul Actualizare, Valorificare Bază Date - intimatul S.C. a

decedat la data de 28 mai 2007- conform certificatului de deces nr. XX/2007 emis

de Primăria sectorului 4 București.

Constatând că cererile

având ca obiect contestațiile în anulare împotriva deciziei nr. 202 R din 22 martie

2007 ale Curții de Apel București au fost formulate ulterior datei de 28 mai 2007,

instanța a reținut că la data sesizării sale cu cererile conexate, intimatul S.C.

era decedat, astfel că nu avea capacitate de folosință.

Faptul că în litigiu este

parte intimatul I.D.C., care pretinde în alte litigii că are calitatea de moștenitor

al defunctului S.C., nu prezintă relevanță sub aspectul capacității procesuale de

folosință a intimatului S.C., deoarece odată ce acesta era decedat la data sesizării

instanței, devin incidente prevederile art. 41 C. proc. civ. și, fără o cerere expresă

de introducere în cauză a moștenitorilor, nu au fost considerate aplicabile, în

speță, prevederile art. 243 alin. (1) teza finală din același Cod, care permit introducerea

în cauză a moștenitorilor.

În atare condiții, reținând

lipsa capacității de folosință a intimatului S.C. (decedat anterior sesizării instanței),

Curtea de apel a respins contestația în anulare exercitată în contradictoriu cu

acest intimat, ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană lipsită de capacitate

de folosință.

Referitor la excepția

perimării, instanța a reținut că aceasta este sancțiunea procedurală care determină

stingerea procesului în faza în care se găsește, datorită rămânerii lui în nelucrare

din vina părții, un anumit timp, prevăzut de lege.

Potrivit art. 248 C. proc.

civ. orice cerere de chemare în judecată se perimă de drept, dacă a rămas în nelucrare

din vina părții timp de un an în materie civilă.

Termenul de perimare începe

să curgă de la data ultimului act de procedură făcut în cauză, și care nu a mai

fost urmat, din culpa părții, de alte acte de procedură necesare pentru judecarea

pricinii.

În cauză, termenul de

un an începe să curgă de la data rămânerii irevocabile a hotărârii pronunțate de

Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 539/1/2010, adică de la data

de 23 iunie 2010.

Având în vedere această

dată, Curtea de apel a reținut că a trecut mai mult de un an de la data când dosarul

a rămas în nelucrare din vina părților, care s-au dezinteresat de soluționarea cauzei

și nu au efectuat vreun demers în vederea reluării judecății.

Instanța a apreciat că

nu pot fi primite susținerile contestatorilor M.P. și P.R., în sensul că perimarea

nu a operat atât timp cât pe rolul Înaltei Curți au existat mai multe cereri, ultima

fiind soluționată în decembrie 2013, deoarece, din coroborarea art. 250 cu art.

244 alin. (2) C. proc. civ. a rezultat că este suspendat cursul perimări, până când

hotărârea pronunțată în pricina care a motivat suspendarea judecății a devenit irevocabilă.

Împrejurarea că ulterior

soluționării irevocabile a recuzării din decembrie 2009, contestatorii M. au continuat

să formuleze cereri și să declare căi de atac inadmisibile nu împiedică curgerea

termenului de perimare, perimarea fiind în cauza de față și o formă de sancționare

a abuzului de drept procesual, ca urmare a multiplelor cereri de recuzare formulate

de părți.

Astfel, reținând data

de 23 iunie 2010, ca momentul de la care a început să curgă perimarea, Curtea a

constatat că până la data de 27 februarie 2014, termenul de perimare de un an s-a

împlinit.

Prin încheierea pronunțată

în camera de consiliu de la data de 27 februarie 2014, Curtea de Apel București,

secția a-IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins

cererea de recuzare a doamnelor judecător I.C., I.R.D. și M.S., formulată în Dosarul

nr. 4203/2/2007 al Curții de Apel București, secția a-IX-a civilă.

Împotriva deciziei

nr. 558R din 27 februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a-IX-a civilă

și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări

sociale, precum și a încheierii pronunțată de aceeași instanță, la aceeași dată

au declarat recurs, la data de 04 martie 2014 (cu o completare a motivării la data

de 18 iulie 2014) contestatorii M.P., M.M.R.M. și D.E.D.

Aceștia au susținut că

hotărârea privind constatarea perimării este nelegală, deoarece suspendarea aplicată

cauzei, în temeiul art. 244 pct. 1 nu li s-a datorat și critică decizia nr. 558/R/2014

a Curții de Apel București sub aspectul greșitei rețineri a instanței, care a considerat

că aceștia au culpă procesuală prin lipsa demersurilor de reluare a cauzei, sancțiunea

perimării nefiind aplicabilă.

Cât privește încheierea

prin care instanța a respins cererea de recuzare, se invocă drept critici, nemotivarea

soluției de respingere a cererii de recuzare.

Împotriva deciziei

nr. 558/R din 27 februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a-IX-a civilă

și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări

sociale, a declarat recurs și contestatorul P.R., criticile formulate vizând faptul

că „suspendarea dispusă la 14 ianuarie 2010 nu a fost cauzată de lipsa de stăruință

a părților” solicitând, în esență, a se constata că din 14 ianuarie 2010 și până

la 04 februarie 2014, deci pe parcursul unei perioade mai mari de 4 ani, dosarul

nu a rămas în nelucrare din vina părților, cum greșit a reținut instanța.

Totodată sunt formulate

generic și critici referitoare la „greșita admitere a excepției lipsei capacității

de folosință a intimatului I.D.C.” și s-a susținut că datorită unor cereri de recuzare

făcute de părți, dosarul având ca obiect contestație în anulare (cereri conexate)

a fost greșit perimat, în realitate, neoperând această sancțiune și față de împrejurarea

că, mai multe cereri de recuzare nu pot fi imputabile părților care au formulate

aceste cereri.

Recursul declarat de contestatori

împotriva deciziei prin care s-a constatat perimată contestația în anulare, precum

și împotriva încheierii pronunțată în camera de consiliu la 27 februarie 2014 de

Curtea de Apel București, secția a-IX-a civilă, este inadmisibil și urmează a fi

respins pentru considerentele ce succed:

Prin decizia nr. 558/R

din 27 februarie 2014, Curtea de Apel București, secția a-IX-a civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale,

a constatat perimată contestația în anulare declarată împotriva deciziei nr. 202/R

din 22 martie 2007 a Curții de Apel București, secția a-IX-a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală.

Prin decizia nr. 202/R/2007

a instanței sus menționate, s-a admis recursul declarat de I.D.C. și S.C. împotriva

deciziei nr. 607 din 4 aprilie 2006 a Tribunalului București, secția a-V-a civilă.

S-a modificat în parte decizia atacată, în sensul că a fost admis apelul declarat

de I.D.C. și S.C. împotriva sentinței civile nr. 589 din 24 ianuarie 2005 a Judecătoriei

sectorului 1 București. A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de revizuire a

sentinței civile nr. 472 din 25 ianuarie 2002 a Judecătoriei sector 1 București.

Potrivit art. 320 alin.

(3) C. proc. civ. de la 1865 „Hotărârea dată în contestație este supusă acelorași

căi de atac ca și hotărârea atacată”, astfel că, dat fiind caracterul irevocabil

al deciziei dată în recurs, deoarece contestația în anulare a fost declarată împotriva

unei hotărâri pronunțată în recurs și, față de prevederile art. 253 alin. (2) din

același Cod, rezultă că nu mai poate fi exercitată calea de atac a recursului referitor

la decizia prin care se constată perimată contestație în anulare.

Dispoziția ce prevede

că hotărârea dată în perimare este supusă recursului, nu trebuie interpretată în

sensul că și hotărârea de perimare a unei căi extraordinare de atac de retractare

este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, deoarece, a admite o astfel de ipoteză,

ar însemna a se încălca prinicipiul ierarhiei căilor de atac.

Astfel cum s-a reținut,

în accepțiunea textului procedural reglementat de dispozițiile art. 253 alin. (2)

din același Cod, deși, de principiu, hotărârea care constată perimarea este supusă

recursului în termen de 5 zile de la pronunțare, situarea acestui articol în Titlul

III al C. proc. civ. de la 1865- Procedura înaintea primei instanțe, determină o

interpretare conform căreia, potrivit art. 298 și art. 316 din același Cod, dispozițiile

de procedură privind judecata în primă instanță se aplică și în instanța de apel,

iar cele referitoare la judecata în apel, se aplică și în instanța de recurs, dar,

numai în măsura în care acestea nu sunt potrivnice dispozițiilor care reglementează

cele două căi de atac.

Ca atare, conform

art. 299 din Cod sunt supuse recursului hotărârile date fără drept de apel, cele

date în apel, precum și, în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe,

cu activitate jurisdicțională. Prin urmare, hotărârile pronunțate în recurs, indiferent

de soluția adoptată, nu sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, ci, în raport

de dispozițiile art. 377 alin. (2) pct. 4 din același Cod sunt hotărâri irevocabile,

în puterea legii.

Așa fiind, cum decizia

atacată cu contestație în anulare este irevocabilă (fiind dată în recurs) și față

de reglementarea pe care C. proc. civ. de la 1865 o atribuie contestației în anulare,

prin dispozițiile art. 320 alin. (3) din același Cod, rezultă indubitabil că, hotărârea

prin care s-a constatat perimarea unei decizii privind contestația în anulare a

unei hotărâri pronunțată în recurs, nu mai poate fi atacată cu recurs, deoarece,

a nu respecta principiul legalității și ierarhiei căilor de atac, înseamnă a deschide

calea unei recurs la recurs, ceea ce contravine legii.

Referitor la încheierea

pronunțată la 27 februarie 2014 de Curtea de Apel București, secția a-IX-a civilă

și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări

sociale, în calea extraordinară de atac de retractare a contestației în anulare,

prin care s-a respins cererea de recuzare a doamnelor judecător I.C., I.R.D. și

M.S., recursul declarat împotriva acestei încheieri urmează a fi respins, ca inadmisibil.

În accepțiunea textului

procedural reglementat de art. 34 alin. (2) C. proc. civ. de la 1865 „încheierea

prin care s-a respins recuzarea se poate ataca numai odată cu fondul”. Încheierea

prin care s-a respins recuzarea este supusă căilor de atac proprii hotărârii date

în fond, astfel că, în cazul în care această din urmă hotărâre este irevocabilă,

același caracter îl va avea și încheierea de respingere a cererii de recuzare.

Așa fiind, pentru considerentele

comune expuse mai sus, cu privire la inadmisibilitatea declarării recursului împotriva

unei decizii prin care s-a constatat perimată contestația în anulare, va fi respins

și recursul declarat de P.R. împotriva deciziei nr. 558/R din 27 februarie 2014

a Curții de Apel București, secția a-IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale.

ÎNALTA CURTE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil,

recursul declarat de contestatorii M.P., M.M.R.M. și D.E.D. împotriva deciziei

nr. 558/R din 27 februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă

și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări

sociale, și încheierii din camera de consiliu din 27 februarie 2014 a aceleiași

instanțe.

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de

P.R. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 octombrie

2014.