ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1702/2015

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Cererea înregistrată la data de 5 mai 2015 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, sub nr. 1714/1/2015, petentul J.V.A. a solicitat, în contradictoriu cu intimata Casa de Pensii a Municipiului București, anularea Deciziei nr. 1049 din 22 aprilie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 6927/2/2014, prin care Înalta Curte a respins, ca inadmisibil, recursul declarat împotriva Deciziei nr. 5088 din 29 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

În motivare, contestatorul a susținut în esență, că Decizia nr. 5088 din 29 octombrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. 47593/3/2012, cuprinde motive contradictorii în raport de actele normative aplicabile litigiului dedus judecății, că instanța nu a verificat stabilirea corectă a situației de fapt de către prima instanță, nu a stăruit prin toate mijloacele legale să afle adevărul pe baza probelor administrate în cauză și nu a dezlegat problemele de drept incidente în cauză. De asemenea, a arătat că instanța de recurs a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, aspect ce rezultă din considerentele deciziei, în care s-a reținut că nu se poate pune problema existenței dreptului său la recalcularea drepturilor de pensie în temeiul O.U.G.

nr. 100/2008, aferente unui număr suplimentar de puncte pentru anii desfășurați în grupa I de muncă, cu atât mai mult cu cât, la data formulării acțiunii, respectiv 10 decembrie 2012, acest act normativ, care a modificat Legea nr. 19/2000, era abrogat prin Legea nr. 263/2010. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., contestatorul a susținut că soluția pronunțată în Decizia nr. 5088 din 29 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, este greșită, întrucât, prin interpretarea dispozițiilor legale, instanța de recurs a ajuns la concluzia că art. 165 1 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 19/2000, introdus prin Legea nr. 263/2010 sub nr. 169, nu este incident în cauză, deși norma juridică trebuie interpretată în sensul în care să fie aplicabilă, iar nu în sens contrar.

Petentul a susținut că instanța de recurs i-a obstrucționat accesul la justiție prin soluția dată, refuzând să-l audieze și procedând doar la informarea sa cu privire la faptul că litigiul urmează a fi soluționat în camera de consiliu și nu în ședință publică. Citarea sa la domiciliul din Ploiești pentru termenul de judecată din data de 22 aprilie 2015 presupunea că este îndeplinită condiția soluționării recursului, iar situația de fapt ce a rezultat din probatoriul administrat în cauză, impunea pronunțarea unei hotărâri de trimitere a cauzei, spre rejudecare, primei instanțe pentru dezlegarea problemelor de drept.

În opinia sa, instanța de recurs avea obligația să desființeze sintagma "grupe speciale de muncă" folosită în Deciziile nr. 40 din 22 septembrie 2008 și nr. 6 din 8 decembrie 2014 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, și s-o înlocuiască cu sintagma "grupe superioare de muncă", așa după cum acestea au fost clasificate în gupele I și II de muncă prin Legea nr. 27/1966, în vigoare înainte de adoptarea Legii nr. 3/1977. Din cauza folosirii greșite a sintagmei "grupe speciale de muncă" în loc de "grupe superioare de muncă" s-au aplicat prevederile alin. (4) în loc de cele ale alin. (1) și (3) ale art. 2 din H.G. nr. 1550/2004, apreciindu-se că art. 14 reglementează o normă juridică specială.

Expunând pe larg situația de fapt a cauzei, petentul a menționat că stagiul său total de cotizare este de 46 ani și 9 luni, motiv pentru care a menționat că nu se află în situația de a beneficia de condițiile stipulate de actele normative cu caracter special. În consecință, din punctul său de vedere, dispozițiile art. 14 din Legea nr. 3/1977 nu au avut caracter special și nu au fost în conexiune cu stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual al pensiei. Din dispozitivul deciziei pronunțate în recurs rezultă că nu s-a ținut cont de prevederile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, care interzic discriminările între persoanele aflate în situații similare și comparabile, cum ar fi cadrele militare și polițiștii, care beneficiază de punctajul suplimentar, deși au o vechime mai mică în muncă.

Prin urmare, a solicitat admiterea contestației în anulare și a recursului, casarea Deciziilor nr. 5088 din 29 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă, și nr. 1049 din 22 aprilie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și pe cale de consecință, rejudecarea fondului litigiului dedus judecății. În drept, contestația în anulare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 317 alin. (2) și art. 318 alin. (1) C. proc. civ. Prin Decizia nr. 1049 din 22 aprilie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 6927/2/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul J.V.A. împotriva Deciziei nr. 5088 din 29 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Pentru a dispune astfel, instanța a reținut că această decizie este irevocabilă și că nu este susceptibilă de a mai fi atacată cu recurs, întrucât prin acesta hotărâre Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a soluționat recursul declarat de reclamantul J.V.A. împotriva Sentinței nr. 1609 din 13 februarie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. 47593/3/2012, în contradictoriu cu pârâta Casa de Pensii a Municipiului București. Concluzia instanței de recurs a derivat din interpretarea dispozițiilor art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. și a regulii unicității dreptului de a folosi o cale de atac, potrivit căreia nimănui nu-i este îngăduit să uzeze și să se judece de mai multe ori în aceeași cale de atac.

Examinând contestația în anulare prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor art. 317 alin. (2) și art. 318 alin. (1) C. proc. civ., indicate de petent ca și temei juridic al acesteia, Înalta Curte constată următoarele: Potrivit art. 317 alin. (2) C. proc. civ., contestația în anulare poate fi primită pentru motivele prevăzute la art. 317 alin. (1) pct. 1 și pct. 2, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins pentru că avea nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond. Textul invocat de petent face trimitere la motivele contestației în anulare obișnuite, care sunt reglementate în art. 317 alin. (1) pct. 1 (când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii) și pct. 2 (când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență).

În cauză, este evident că, deși petentul a invocat în susținerea contestației în anulare prevederile art. 317 alin. (2) C. proc. civ., acest text de lege nu este incident în cauză, întrucât prin motivele expuse, acesta nu a arătat că procedura de citare pentru termenul când s-a judecat pricina a fost viciată și nici că au fost încălcate dispozițiile de ordine publică referitoare la competență. Chiar dacă petentul ar fi indicat în cuprinsul contestației în anulare, motivele mai sus menționate, aceasta nu ar fi putut fi primită, deoarece nelegala citare și necompetența absolută a instanței nu au fost invocate în memoriul de recurs. Or, art. 317 alin. (2) C. proc. civ. condiționează promovarea contestației în anulare de invocarea acestor motive în cererea de recurs, pe care instanța să le fi respins pentru că avea nevoie de verificări de fapt sau ca instanța să fi dispus respingerea recursului fără a-l judeca în fond.

Astfel, instanța de recurs nu a soluționat fondul căii de atac cu judecata căruia a fost învestită, întrucât a constatat că Decizia nr. 5088 din 29 octombrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă conflicte de muncă și asigurări sociale, este irevocabilă, în sensul art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., nefiind susceptibilă de a mai fi atacată cu recurs. Prin urmare, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 317 alin. (2) C. proc. civ., întrucât una din cerințele pentru formularea contestației în anulare de drept comun este dată de invocarea motivelor acesteia pe calea recursului, situație care nu se regăsește în speță. Cât privește contestația în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc.

civ., aceasta poate fi promovată în cazul în care dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală sa cerceteze vreunul din motivele de casare sau de modificare. Astfel, art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. vizează hotărârile instanțelor de recurs a căror dezlegare este rezultatul unei greșeli materiale. Această ipoteză are în vedere erori materiale evidente, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, care au condus la pronunțarea unei soluții greșite, rezultate din confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale, determinante pentru soluția pronunțată. Contestația în anulare întemeiată pe art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ. are în vedere omisiunea evidentă a cercetării unui motiv de casare de către instanța de recurs. Prin contestația în anulare, petentul a susținut, în esență, că hotărârea instanței de recurs este dată cu interpretarea și aplicarea greșită legii, că aceasta cuprinde motive contradictorii în raport cu situația de fapt dedusă judecății, care a fost stabilită eronat și cu prevederile legale incidente și că instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Acest aspect rezultă din considerentele deciziei în care s-a reținut că nu se poate pune problema existenței dreptului său la recalcularea drepturilor de pensie în temeiul O.U.G.

nr. 100/2008, aferente numărului suplimentar de puncte pentru anii ce reprezintă sporul pentru grupa I de muncă, întrucât la data formulării acțiunii, respectiv 10 decembrie 2012, acest act normativ, care a modificat Legea nr. 19/2000, era abrogat prin Legea nr. 263/2010. Totodată, a menționat că instanța de recurs avea obligația să desființeze sintagma "grupe speciale de muncă" folosită în Deciziile nr. 40 din 22 septembrie 2008 și nr. 6 din 8 decembrie 2014 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, și s-o înlocuiască cu sintagma "grupe superioare de muncă", așa după cum acestea au fost clasificate în gupele I și II de muncă prin Legea nr. 27/1966, în vigoare înainte de adoptarea Legii nr. 3/1977.

Petentul a susținut că din considerentele deciziei pronunțate în recurs rezultă că nu s-a ținut cont de prevederile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, care interzic discriminările între persoanele aflate în situații similare și comparabile. De asemenea, expunând pe larg situația de fapt dedusă judecății, prin contestația în anulare petentul a reiterat solicitările ce vizează fondul cauzei, ce constau în revizuirea drepturilor de pensie prin valorificarea punctajelor suplimentare prevăzute de O.U.G. nr. 100/2008 și art. 169 din Legea nr. 263/2010 și plata diferențelor rezultate din neacordarea punctajelor suplimentare actualizate. Aceste aspecte nu se circumscriu dispozițiilor art. 318 alin. (1) C. proc.

civ., care trebuie interpretate restrictiv, pentru a nu se deschide calea unui veritabil recurs. Astfel, din motivele contestației în anulare rezultă că pretinsele greșeli materiale și omisiuni ale instanței de recurs de a cerceta criticile cu soluționarea cărora a fost învestită, nu au fost invocate cu privire la Decizia nr. 1049 din 22 aprilie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, ci au vizat pretinsele erori săvârșite de instanțele anterioare, care nu au soluționat în favoarea petentului fondul litigiului dedus judecății. Or, contestația în anulare, cale extraordinară de atac de retractare, este deschisă exclusiv pentru situațiile prevăzute de art. 317 și art. 318 C. proc.

civ. și nu pentru greșita apreciere a probelor sau aplicare a legii, care sunt motive de reformare a hotărârii, ce nu este posibilă pe calea contestației în anulare. În concluzie, pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge contestația în anulare formulată de petentul J.V.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de contestatorul J.V.A. împotriva Deciziei nr. 1049 din 22 aprilie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 iunie 2015. Procesat de GGC - MI