ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1702/2015

După deliberare,

asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin Cererea înregistrată la data de 5 mai 2015

pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, sub nr.

1714/1/2015, petentul J.V.A. a solicitat, în contradictoriu cu intimata Casa de

Pensii a Municipiului București, anularea Deciziei nr. 1049 din 22 aprilie

2015, pronunțată în Dosarul nr. 6927/2/2014, prin care Înalta Curte a respins,

ca inadmisibil, recursul declarat împotriva Deciziei nr. 5088 din 29 octombrie

2014 a Curții de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte

de muncă și asigurări sociale.

În motivare,

contestatorul a susținut în esență, că Decizia nr. 5088 din 29 octombrie 2014,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind

conflicte de muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. 47593/3/2012, cuprinde

motive contradictorii în raport de actele normative aplicabile litigiului dedus

judecății, că instanța nu a verificat stabilirea corectă a situației de fapt de

către prima instanță, nu a stăruit prin toate mijloacele legale să afle

adevărul pe baza probelor administrate în cauză și nu a dezlegat problemele de

drept incidente în cauză.

De asemenea, a arătat

că instanța de recurs a interpretat greșit actul juridic dedus judecății,

schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, aspect ce

rezultă din considerentele deciziei, în care s-a reținut că nu se poate pune

problema existenței dreptului său la recalcularea drepturilor de pensie în

temeiul O.U.G. nr. 100/2008, aferente unui număr suplimentar de puncte pentru

anii desfășurați în grupa I de muncă, cu atât mai mult cu cât, la data

formulării acțiunii, respectiv 10 decembrie 2012, acest act normativ, care a

modificat Legea nr. 19/2000, era abrogat prin Legea nr. 263/2010.

Invocând dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., contestatorul a susținut că soluția pronunțată

în Decizia nr. 5088 din 29 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a

VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, este

greșită, întrucât, prin interpretarea dispozițiilor legale, instanța de recurs

a ajuns la concluzia că art. 165

1

alin. (1) și alin. (2) din Legea

nr. 19/2000, introdus prin Legea nr. 263/2010 sub nr. 169, nu este incident în

cauză, deși norma juridică trebuie interpretată în sensul în care să fie

aplicabilă, iar nu în sens contrar.

Petentul a susținut că

instanța de recurs i-a obstrucționat accesul la justiție prin soluția dată,

refuzând să-l audieze și procedând doar la informarea sa cu privire la faptul

că litigiul urmează a fi soluționat în camera de consiliu și nu în ședință

publică. Citarea sa la domiciliul din Ploiești pentru termenul de judecată din

data de 22 aprilie 2015 presupunea că este îndeplinită condiția soluționării

recursului, iar situația de fapt ce a rezultat din probatoriul administrat în

cauză, impunea pronunțarea unei hotărâri de trimitere a cauzei, spre

rejudecare, primei instanțe pentru dezlegarea problemelor de drept.

În opinia sa,

instanța de recurs avea obligația să desființeze sintagma "grupe speciale

de muncă" folosită în Deciziile nr. 40 din 22 septembrie 2008 și nr. 6 din

8 decembrie 2014 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, și

s-o înlocuiască cu sintagma "grupe superioare de muncă", așa după cum

acestea au fost clasificate în gupele I și II de muncă prin Legea nr. 27/1966,

în vigoare înainte de adoptarea Legii nr. 3/1977. Din cauza folosirii greșite a

sintagmei "grupe speciale de muncă" în loc de "grupe superioare

de muncă" s-au aplicat prevederile alin. (4) în loc de cele ale alin. (1)

și (3) ale art. 2 din H.G. nr. 1550/2004, apreciindu-se că art. 14 reglementează

o normă juridică specială.

Expunând pe larg

situația de fapt a cauzei, petentul a menționat că stagiul său total de

cotizare este de 46 ani și 9 luni, motiv pentru care a menționat că nu se află

în situația de a beneficia de condițiile stipulate de actele normative cu

caracter special. În consecință, din punctul său de vedere, dispozițiile art.

14 din Legea nr. 3/1977 nu au avut caracter special și nu au fost în conexiune

cu stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual

al pensiei.

Din dispozitivul

deciziei pronunțate în recurs rezultă că nu s-a ținut cont de prevederile art.

14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale,

care interzic discriminările între persoanele aflate în situații similare și

comparabile, cum ar fi cadrele militare și polițiștii, care beneficiază de

punctajul suplimentar, deși au o vechime mai mică în muncă.

Prin urmare, a

solicitat admiterea contestației în anulare și a recursului, casarea Deciziilor

nr. 5088 din 29 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VII-a

civilă, și nr. 1049 din 22 aprilie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție și pe cale de consecință, rejudecarea fondului litigiului dedus

judecății.

În drept, contestația

în anulare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 317 alin. (2) și art. 318

alin. (1) C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 1049

din 22 aprilie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 6927/2/2014, Înalta Curte de

Casație și Justiție a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul

J.V.A. împotriva Deciziei nr. 5088 din 29 octombrie 2014 a Curții de Apel

București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări

sociale.

Pentru a dispune

astfel, instanța a reținut că această decizie este irevocabilă și că nu este

susceptibilă de a mai fi atacată cu recurs, întrucât prin acesta hotărâre

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a soluționat recursul

declarat de reclamantul J.V.A. împotriva Sentinței nr. 1609 din 13 februarie

2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și

asigurări sociale, în Dosarul nr. 47593/3/2012, în contradictoriu cu pârâta

Casa de Pensii a Municipiului București.

Concluzia instanței

de recurs a derivat din interpretarea dispozițiilor art. 377 alin. (2) pct. 4

C. proc. civ. și a regulii unicității dreptului de a folosi o cale de atac,

potrivit căreia nimănui nu-i este îngăduit să uzeze și să se judece de mai

multe ori în aceeași cale de atac.

Examinând contestația

în anulare prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor art. 317 alin. (2)

și art. 318 alin. (1) C. proc. civ., indicate de petent ca și temei juridic al

acesteia, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 317

alin. (2) C. proc. civ., contestația în anulare poate fi primită pentru

motivele prevăzute la art. 317 alin. (1) pct. 1 și pct. 2, în cazul când aceste

motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins

pentru că avea nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins

fără ca el să fi fost judecat în fond.

Textul invocat de

petent face trimitere la motivele contestației în anulare obișnuite, care sunt

reglementate în art. 317 alin. (1) pct. 1 (când procedura de chemare a părții,

pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu

cerințele legii) și pct. 2 (când hotărârea a fost dată de judecători cu

încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență).

În cauză, este

evident că, deși petentul a invocat în susținerea contestației în anulare prevederile

art. 317 alin. (2) C. proc. civ., acest text de lege nu este incident în cauză,

întrucât prin motivele expuse, acesta nu a arătat că procedura de citare pentru

termenul când s-a judecat pricina a fost viciată și nici că au fost încălcate

dispozițiile de ordine publică referitoare la competență.

Chiar dacă petentul

ar fi indicat în cuprinsul contestației în anulare, motivele mai sus

menționate, aceasta nu ar fi putut fi primită, deoarece nelegala citare și

necompetența absolută a instanței nu au fost invocate în memoriul de recurs.

Or, art. 317 alin. (2) C. proc. civ. condiționează promovarea contestației în

anulare de invocarea acestor motive în cererea de recurs, pe care instanța să

le fi respins pentru că avea nevoie de verificări de fapt sau ca instanța să fi

dispus respingerea recursului fără a-l judeca în fond.

Astfel, instanța de

recurs nu a soluționat fondul căii de atac cu judecata căruia a fost învestită,

întrucât a constatat că Decizia nr. 5088 din 29 octombrie 2014, pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă conflicte de muncă și asigurări

sociale, este irevocabilă, în sensul art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ.,

nefiind susceptibilă de a mai fi atacată cu recurs.

Prin urmare, în

cauză, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 317 alin. (2) C. proc.

civ., întrucât una din cerințele pentru formularea contestației în anulare de

drept comun este dată de invocarea motivelor acesteia pe calea recursului,

situație care nu se regăsește în speță.

Cât privește

contestația în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc.

civ., aceasta poate fi promovată în cazul în care dezlegarea dată este

rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau

admițându-l numai în parte, a omis din greșeală sa cerceteze vreunul din

motivele de casare sau de modificare.

Astfel, art. 318

alin. (1) teza I C. proc. civ. vizează hotărârile instanțelor de recurs a căror

dezlegare este rezultatul unei greșeli materiale.

Această ipoteză are

în vedere erori materiale evidente, în legătură cu aspectele formale ale

judecării recursului, care au condus la pronunțarea unei soluții greșite,

rezultate din confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale,

determinante pentru soluția pronunțată. Contestația în anulare întemeiată pe

art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. are în vedere omisiunea evidentă a

cercetării unui motiv de casare de către instanța de recurs.

Prin contestația în

anulare, petentul a susținut, în esență, că hotărârea instanței de recurs este

dată cu interpretarea și aplicarea greșită legii, că aceasta cuprinde motive

contradictorii în raport cu situația de fapt dedusă judecății, care a fost

stabilită eronat și cu prevederile legale incidente și că instanța a

interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând înțelesul lămurit

și vădit neîndoielnic al acestuia. Acest aspect rezultă din considerentele

deciziei în care s-a reținut că nu se poate pune problema existenței dreptului

său la recalcularea drepturilor de pensie în temeiul O.U.G. nr. 100/2008,

aferente numărului suplimentar de puncte pentru anii ce reprezintă sporul

pentru grupa I de muncă, întrucât la data formulării acțiunii, respectiv 10

decembrie 2012, acest act normativ, care a modificat Legea nr. 19/2000, era abrogat

prin Legea nr. 263/2010.

Totodată, a menționat

că instanța de recurs avea obligația să desființeze sintagma "grupe

speciale de muncă" folosită în Deciziile nr. 40 din 22 septembrie 2008 și

nr. 6 din 8 decembrie 2014 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile

unite, și s-o înlocuiască cu sintagma "grupe superioare de muncă",

așa după cum acestea au fost clasificate în gupele I și II de muncă prin Legea

nr. 27/1966, în vigoare înainte de adoptarea Legii nr. 3/1977. Petentul a

susținut că din considerentele deciziei pronunțate în recurs rezultă că nu s-a

ținut cont de prevederile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

și a Libertăților Fundamentale, care interzic discriminările între persoanele

aflate în situații similare și comparabile.

De asemenea, expunând

pe larg situația de fapt dedusă judecății, prin contestația în anulare petentul

a reiterat solicitările ce vizează fondul cauzei, ce constau în revizuirea

drepturilor de pensie prin valorificarea punctajelor suplimentare prevăzute de

O.U.G. nr. 100/2008 și art. 169 din Legea nr. 263/2010 și plata diferențelor

rezultate din neacordarea punctajelor suplimentare actualizate.

Aceste aspecte nu se

circumscriu dispozițiilor art. 318 alin. (1) C. proc. civ., care trebuie

interpretate restrictiv, pentru a nu se deschide calea unui veritabil recurs.

Astfel, din motivele

contestației în anulare rezultă că pretinsele greșeli materiale și omisiuni ale

instanței de recurs de a cerceta criticile cu soluționarea cărora a fost

învestită, nu au fost invocate cu privire la Decizia nr. 1049 din 22 aprilie

2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, ci au

vizat pretinsele erori săvârșite de instanțele anterioare, care nu au

soluționat în favoarea petentului fondul litigiului dedus judecății.

Or, contestația în

anulare, cale extraordinară de atac de retractare, este deschisă exclusiv

pentru situațiile prevăzute de art. 317 și art. 318 C. proc. civ. și nu pentru

greșita apreciere a probelor sau aplicare a legii, care sunt motive de

reformare a hotărârii, ce nu este posibilă pe calea contestației în anulare.

În concluzie, pentru

considerentele expuse, Înalta Curte va respinge contestația în anulare

formulată de petentul J.V.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare formulată de contestatorul J.V.A. împotriva Deciziei nr. 1049 din 22

aprilie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 19 iunie 2015.

Procesat de GGC - MI