ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3446/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 28 iulie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta Comuna Adamclisi a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Energiei -Organismul Intermediar pentru Energie și Ministerul Fondurilor Europene (devenit ulterior introducerii acțiunii - Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene) - Autoritatea de Management pentru Programul Operațional Sectorial "Creșterea Competitivității Economice" prin Ministerul Finanțelor Publice, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună anularea Deciziei nr. 230455/26.01.2016 emisă de OIE, admiterea contestației nr. 1591/23.12.2015 și anularea Procesului-verbal nr. x/02.12.2015 de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare, precum și a tuturor actelor care au stat la baza emiterii acestuia, precum și a actelor subsecvente sau reducerea cuantumului corecției financiare aplicate la 5% din valoarea echipamentelor și utilajelor solicitate la rambursare.

La data de 23 noiembrie 2016, reclamanta a depus o cerere precizatoare prin care și-a completat acțiunea cu următoarele capete de cerere:

- anularea în tot a Deciziei nr. 232296/01.06.2016, comunicată reclamantei la data de 01 iunie 2016 și a Notificării nr. x/29.03.2016 privind situația cererii de rambursare nr. x/26.02.2016, comunicată reclamantei la data de 04 aprilie 2016;

- aprobarea plății întregi a sumei solicitate la plată prin Cererea de rambursare nr. x/26.02.2016 și, pe cale de consecință, achitarea corespunzătoare a sumelor aferente Facturii nr. x/16.12.2015, Facturii nr. y/17.12.2015, Facturii nr. w/08.12.2015 și a Facturii nr. z/28.12.2015;

- exonerarea reclamantei de la plata debitului în cuantum total de 437.723.68 RON și restituirea tuturor sumelor care vor fi reținute în contul creanței bugetare stabilite prin Procesului-verbal nr. x/02.12.2015 de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare, astfel cum a fost acesta rectificat prin Nota rectificativa nr. x/18.12.2015.

Prin sentința nr. 2336 din 14 iunie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal:

- a respins excepțiile prescripției dreptului material la acțiune și lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene - Autoritatea de Management pentru programul Operațional Sectorial "Creșterea Competitivității economice",

- a admis excepția inadmisibilității și a respins ca inadmisibile capetele de cerere prin care se solicită admiterea contestației nr. 1591/23.12.2015, anularea Procesului-verbal nr. x/02.12.2015/reducerea cuantumului corecției financiare aplicate, exonerarea reclamantei de la plata debitului în sumă de 437.723,68 RON și restituirea sumelor reținute în baza Procesului-verbal nr. x/02.12.2015,

- a respins capătul de cerere având ca obiect anularea Deciziei nr. 230455/26.01.2016 emisă de pârâtul Ministerul Energiei - Organismul Intermediar pentru Energie, ca nefondat,

- a disjuns soluționarea capetelor din cererea precizatoare având ca obiect anularea Deciziei nr. 232296/01.06.2016, anularea Notificării nr. x/29.03.2016 și aprobarea plății întregi sume solicitate prin cererea de rambursare nr. x/26.02.2016 și a dispus, în acest sens, formarea unui nou dosar pe rolul completului C13 Fond, cu termen de judecată la data de 20 septembrie 2016.

Împotriva sentinței nr. 2336 din 14 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta Comuna Adamclisi, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței atacate, iar în rejudecarea cauzei, pentru capetele de cerere respinse ca inadmisibile, să se dispună respingerea excepției inadmisibilității, cu consecința admiterii acestor capete de cerere, iar cu privire la capătul de cerere respins ca nefondat, să se dispună admiterea acestui capăt de cerere privind anularea în tot a Deciziei nr. 23044/26.01.2016 emisă de Organismul Intermediar pentru Energie.

Recurenta-reclamantă a învederat că instanța de fond a reținut inadmisibilitatea capetelor de cerere privind privind admiterea Contestației nr. 1591/23.12.2017 și, pe cale de consecință, anularea Procesului-verbal, a actelor care au stat la baza emiterii acestuia, precum și a tuturor actelor subsecvente, exonerarea acesteia de la plata debitului stabilit prin titlul de creanță, astfel cum a fost acesta modificat prin Nota rectificativă sau, în subsidiar, reducerea cuantumului corecției financiare aplicate, prin interpretarea și aplicarea eronată a prevederilor art. 51 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011.

De asemenea, susține că instanța de fond nu a avut în vedere niciunul dintre argumentele pe care le-a susținut în acest sens, din această perspectivă hotărârea instanței fiind insuficient motivată și cuprinzând contradicții.

Cu privire la Decizia de suspendare a soluționării contestației nr. 230455/26.01.2016 emisă de pârâtul Ministerul Energiei - Organismul Intermediar pentru Energie, recurenta-reclamantă a învederat că niciuna dintre condițiile obligatorii prevăzute de lege pentru suspendarea soluționării contestației nu este îndeplinită în cauză, iar instanța de fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 50 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, care reglementează condițiile în care poate fi suspendată de autoritatea publică soluționarea unei contestații.

Astfel, au fost interpretate și aplicate eronat condițiile care impun, în mod expres că suspendarea contestației poate avea loc exclusiv prin decizie motivată, având în vedere că decizia contestată nu întrunește aceste exigențe, fiind insuficient motivată.

De asemenea, consideră că nu este îndeplinită nici condiția privind sesizarea organelor în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unor infracțiuni. În primul rând, apreciază că sintagma "organe în drept" la care face referire art. 50 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011 are în vedere organele de cercetare penală, astfel cum sunt acestea definite de C. proc. pen., iar faptul că Departamentul pentru Lupta Antifraudă poate întocmi anumite acte de constatare în vederea sesizării organelor de urmărire penală, care includ categoria organelor de cercetare penală, nu îi oferă acestei instituții calitatea de organ de cercetare penală. În al doilea rând, argumentează că simpla transmitere a proceselor-verbale de constatare a neregulilor nu are semnificația sesizării organelor în drept cu privire la existența săvârșirii unei infracțiuni, iar pentru astfel de situații, prevederile art. 45 alin. (4) din O.U.G. nr. 66/201110 impun suspendarea de drept a emiterii titlului de creanță până la obținerea deciziei definitive a instanței privind caracterul penal sau nepenal al faptei incriminate.

Nu în ultimul rând, recurenta-reclamantă arată că nu este îndeplinită nici condiția privind influența hotărâtoare asupra soluționării contestației. Constatările externe deciziei de suspendare nu pot fundamenta măsura suspendării contestației, iar dispozițiile art. 50. alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011 fac referire la un caz de suspendare facultativă în cazul existenței unor indicii privind săvârșirea unor infracțiuni, în timp ce, în speță, neregulile ce stau la baza titlului de creanță atacat fac trimiteri la încălcarea unor dispoziții din O.U.G. nr. 34/2006 privind achizițiile publice. Prin urmare, din această perspectivă, apreciază că ar fi putut fi soluționată contestația nr. 1591/23.12.2015, urmând ca, în ipoteza în care organele în drept urmau a fi sesizate și constatau săvârșirea unor infracțiuni cu privire la atribuirea contractului de lucrări să fie emis un nou proces-verbal care să aibă în vedere eventualele infracțiuni și sancțiunile aferente.

4.1. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 08 ianuarie 2018, intimatul-pârât Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii primei instanțe, ca fiind temeinică și legală.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de către intimatul-pârât Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri și admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că se impune casarea parțială a acesteia, în limitele și pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare:

II.1 Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., invocat de către recurenta-reclamantă, se referă la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Deși aparent am fi în prezența unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare - nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificată și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au respins cererile părților. Motivarea este de esența hotărârilor și este necesară pentru a o face înțeleasă și acceptată de părți, dar și pentru a permite instanței de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situației de fapt și a aplicării legii sau numai aplicarea legii.

Este însă important de reținut că judecătorul este obligat să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părților care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluția este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a a ajuns la soluția din sentința recurată; Înalta Curte apreciază că sentința recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță.

Înalta Curte reține că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei și constată că prin argumentele aduse de recurentă pe această cale se invocă, în esență, o eventuală greșită interpretare și aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea contradictorie nu poate fi reținută raportat la sentința atacată.

II.2 Criticile de nelegalitate, ce se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., formulate de recurenta-reclamantă, privesc, pe de o parte, aplicarea eronată a prevederilor art. 51 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011 în soluționarea capătului de cerere privind admiterea contestației nr. 1591/23.12.2015 și anularea Procesului-verbal nr. x/02.12.2015, iar pe de altă parte, chestiunea litigioasă a interpretării și aplicării, de către instanța de fond, a prevederilor art. 50 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, sub aspectul întrunirii condițiilor prevăzute de acest text de lege pentru a se dispune suspendarea procedurii administrative de soluționare a contestației formulate împotriva Procesului-verbal nr. x/02.12.2015.

Cu privire la criticile recurentei-reclamante referitoare la aplicarea eronată a prevederilor art. 51 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011 în respingerea ca inadmisibil a capătului de cerere privind admiterea contestației nr. 1591/23.12.2015 și anularea Procesului-verbal nr. x/02.12.2015, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate.

Astfel, între recurenta-reclamantă Comuna Adamclisi și Organismul Intermediar pentru Energie a fost încheiat Contractul de finanțare nr. x, Cod SMIS 21369, având ca obiect acordarea finanțării nerambursabile pentru implementarea proiectului intitulat "Eficientizarea consumului de energie electrica pentru Comuna Adamclisi".

În urma controlului efectuat în perioada 21 octombrie 2015 - 16 noiembrie 2015, Organismul Intermediar pentru Energie a emis Procesul-verbal nr. x din data de 02 decembrie 2015, prin care a dispus aplicarea unei corecții financiare de 100% pentru achiziția tuturor utilajelor și echipamentelor aferente cererilor de rambursare nr. x și nr. 4.

Recurenta-reclamantă a formulat Contestația nr. 1591 împotriva Procesului-verbal, prin care a solicitat anularea Procesului-verbal, precum și a tuturor actelor ce au stat la baza emiterii acestuia și a actelor subsecvente.

Prin Decizia nr. 230455/26.01.2016, emisă de pârâtul Ministerul Energiei - Organismul Intermediar pentru Energie, s-a dispus suspendarea procedurii de soluționare a contestației administrative formulată de reclamanta Comuna Adamclisi împotriva Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/02.12.2015.

În cuprinsul deciziei s-a reținut că structura de control care a efectuat verificarea prevăzută la art. 21 din O.U.G. nr. 66/2011 a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni și a atașat adresei de sesizare procesul-verbal OIE de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare, în vederea stabilirii dacă în cauză sunt fapte de natură penală.

Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 46 din O.U.G. nr. 66/2011, "Împotriva titlului de creanță se poate formula contestație în condițiile prezentei ordonanțe de urgență" [alin. (1)], iar "Contestația este o cale administrativă de atac și nu înlătura dreptul la acțiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ, în condițiile legii" [alin. (2)].

De asemenea, potrivit art. 51 alin. (2) din același act normativ, "Deciziile pronunțate în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestatar la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în conformitate cu prevederile Legii nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare".

Prin urmare, din economia dispozițiilor legale menționate rezultă că procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare reprezintă un titlu de creanță împotriva reclamantei Comuna Adamclisi, care poate fi contestat pe cale administrativă, potrivit procedurii speciale instituite de O.G. nr. 66/2011, iar după finalizarea acestei proceduri, numai decizia de soluționare a contestației poate fi atacată de contestatar la instanța de contencios administrativ competentă, în condițiile și termenele prevăzute de Legea nr. 554/2004.

Astfel, conform prevederilor legale menționate, O.U.G. nr. 66/2011 reglementează atât o procedură administrativă specială de contestare (art. 46-47), cât și procedura judiciară de urmat [art. 51 alin. (2)].

În consecință, în temeiul dispozițiilor legale menționate și art. 8 din Legea nr. 554/2004, poate forma obiectul acțiunii în contencios administrativ, decizia pronunțată în soluționarea contestației administrative formulate împotriva Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare, iar nu, în mod direct, acest act administrativ fiscal.

Această interpretare este în acord cu principiul instituit de legiuitor în materia contenciosului administrativ și fiscal, respectiv acela al obligativității parcurgerii procedurii prealabile, pentru a da posibilitatea organului emitent al actului să revină asupra acestuia. Prin urmare, acest principiu se aplică și pentru actele administrativ-fiscale, procedura prealabilă fiind reglementată atât în Codul de procedură fiscală, precum și în O.U.G. nr. 66/2001, act normativ special în materia stabilirii și recuperării creanțelor bugetare.

Procedura administrativă prealabilă învestirii instanței de judecată nu încalcă dreptul de acces liber la justiție, deoarece instituie un mijloc de remediere a eventualei nelegalități a actului administrativ atacat, prin reexaminarea lui de către organul emitent al titlului de creanță, care are posibilitatea de a-și revoca actul, fapt ce permite persoanei vătămate să-și ocrotească dreptul sau interesul legitim pe cale administrativă, evitând sesizarea instanței de judecată.

De asemenea, caracterul obligatoriu al acestei proceduri prealabile nu este contrazis de dispozițiile art. 46 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011, care o dată în plus califică natura juridică a acestei proceduri, reafirmând dreptul instituțional de acces liber la instanță și poziționând acest moment procesual în succesiunea obligatorie a actelor procedurale pe care trebuie să le parcurgă cel vătămat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal.

În consecință, motivele de nelegalitate ale Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/02.12.2015, precum și a celor privind respectarea normelor procedurale la momentul inițializării controlului fiscal, nu pot fi analizate decât în contextul cenzurării unei decizii de soluționare a contestației ce a analizat fondul raportului de drept fiscal, iar unicul aspect ce trebuie analizat de instanța de judecată îl reprezintă măsura suspendării contestației.

În ceea ce privește criticile referitoare la îndeplinirea condițiilor privind suspendarea, Înalta Curte reține că potrivit art. 50 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011, autoritatea publică competentă cu soluționarea contestației poate suspenda, prin decizie motivată, procedura de soluționare atunci când structura de control care a efectuat activitatea de verificare prevăzută la art. 21, a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni, a cărei constatare ar avea o influență hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Având în vedere că textul de lege instituie o facultate, iar nu o obligație a organului fiscal de a suspenda soluționarea contestației administrative în cazul formulării unei sesizări adresate organelor în drept, instanța de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei emise în temeiul textului de lege anterior indicat, poate evalua măsura administrativă, inclusiv în ceea ce privește exercitarea dreptului de apreciere al autorității fiscale, prin raportare la definiția excesului de putere, cuprins în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 și la principiul proporționalității.

Raportând aceste considerații de ordin teoretic la criticile de nelegalitate formulate de reclamantă, precum și la înscrisurile existente la dosarul cauzei, Înalta Curte reține, contrar susținerilor recurentei-reclamante, îndeplinirea primei cerințe a textului de lege.

Astfel, structura de control competentă, Organismul Intermediar pentru Energie, a comunicat prin adresa nr. x/02.12.2015 Departamentului pentru Luptă Antifraudă un număr de 4 (patru) procese-verbale de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare, printre care și Procesul-verbal nr. x/02.12.2015 și a învederat unele aspecte constatate, care, deși nu le-a calificat expres, constituie indicii privind săvârșirea unor infracțiuni.

Înalta Curte constată că această sesizare pe care OIE a adresat-o DLAF se încadrează în prevederile art. 7 alin. (1) din H.G. nr. 875/2011, potrivit cărora "în toate situațiile în care autoritățile cu competențe în gestionarea fondurilor europene identifică, în activitatea lor curentă de verificare a cererilor de plată/rambursare prezentate de beneficiari, precum și ca urmare a verificărilor la fața locului, indicii privind o posibilă fraudă/tentativă de fraudă, acestea au obligația de a sesiza de îndată Departamentul pentru lupta antifraudă - DLAF și de a-i transmite acestuia toate informațiile pe care le dețin".

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 61/2011 privind organizarea și funcționarea Departamentului pentru lupta antifraudă - DLAF "Departamentul are calitatea de organ de constatare, în sensul art. 61 din C. proc. pen., în privința faptelor care pot constitui infracțiuni ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene în România."

Prin urmare, în stabilirea caracterului legal al măsurii suspendării procedurii administrative este relevantă examinarea celei de-a doua condiții prevăzute de art. 50 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, respectiv existența raportului de interdependență dintre obligațiile bugetare stabilite prin actele administrativ fiscale contestate și stabilirea caracterului infracțional al faptelor imputate reprezentanților societății debitoare, legătură de care depinde soluționarea contestației administrative.

Înalta Curte constată că prima instanță a reținut în mod greșit a fi îndeplinită condiția ca rezultatul sesizării organelor în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni, să aibă o înrâurire hotărâtoare în soluționarea contestației administrative, apreciind, așadar, că autoritatea publică competentă se află în imposibilitatea de a soluționa contestația reclamantei, în lipsa concluziilor organelor de cercetare penală.

Fără a face aprecieri cu privire la forța probantă a înscrisurilor prezentate de recurenta-reclamantă ori cu privire la argumentele de fapt și de drept invocate în timpul controlului Organismului Intermediar pentru Energie sau în timpul soluționării prezentului litigiu, în vederea stabilirii eligibilității cheltuielilor aferente echipamentelor în funcție de caracterul de second-hand sau de echipamente noi al acestora, Înalta Curte constată că, în condițiile în care controlul derulat de Organismul Intermediar pentru Energie a stabilit anumite elemente factuale, apreciate ca fiind de natură a contura încălcarea unor dispoziții din O.U.G. nr. 34/2006 privind achizițiile publice, respectiv a procedat la aplicarea unei corecții financiare în sarcina recurentei-reclamante printr-un act administrativ fiscal ce constituie titlu de creanță, nu se poate susține că organul de soluționare a contestației ar fi în imposibilitate absolută să se pronunțe asupra contestației administrative formulate de reclamantă, cu argumentul că ar fi necesar ca, în prealabil, să se stabilească existența sau nu a unei infracțiuni.

Înalta Curte reține că interpretarea prevederilor din legislația națională trebuie făcută într-un mod care să concorde cu garanțiile dreptului la un proces echitabil, consacrat în art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și în jurisprudența CEDO, cu precădere cu privire la termenul rezonabil în derularea procedurilor administrative și judiciare.

Raportând susținerile recurentei-reclamante la aceste garanții și principii, Înalta Curte le apreciază a fi întemeiate, reținând că suspendarea procedurii de soluționare a contestației administrative a avut drept consecință amânarea pe o perioadă consistentă de timp (peste 4 ani) a dreptului contribuabil de acces la justiție. Aceasta în condițiile în care, din cuprinsul înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, nu rezultă că Departamenul pentru Luptă Antifraudă ar fi întreprins vreun act de cercetare ori ar fi ajuns la o concluzie privind existența ori inexistența infracțiunilor ce fac obiectul sesizării acestuia, formulate de autoritatea publică competentă.

Or, aceste împrejurări sunt de natură a afecta drepturile și interesele legitime ale reclamantei, situație ce se impune a fi remediată prin anularea deciziei atacate și obligarea autorității publice competente la soluționarea pe fond a contestației administrative cu care a fost învestit de reclamantă, cu atât mai mult cu cât, Înalta Curte constată că nu există niciun impediment pentru autoritatea publică de a valorifica rezultatul procesului penal într-o fază ulterioară a procesului civil.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condițiile suspendării soluționării contestației administrative de către autoritatea publică competentă, iar hotărârea instanței de fond este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 50 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, impunându-se reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta Comuna Adamclisi, va casa sentința recurată și, în rejudecare, va admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, va anula Decizia de suspendare a soluționării contestației nr. 230455/26.01.2016, emisă de pârâtul Ministerul Energiei - Organismul Intermediar pentru Energie și va obliga pârâtul la soluționarea contestației administrative, menținând în rest dispozițiile sentinței recurate.

În condițiile art. 453 C. proc. civ., cu aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga intimatul-pârât Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri la plata către recurenta-reclamantă Comuna Adamclisi a sumei de 10.314,3 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru în cuantum de 50 RON achitată în dosarul de fond, redusă corespunzător capătului de cerere admis, taxa judiciară de timbru în cuantum de 100 RON achitată în calea de atac a recursului, onorariu de avocat redus, în cuantum de 10.000 RON, 5.000 RON pentru fondul cauzei și 5.000 RON pentru recurs, precum și 164,3 RON, cheltuieli cu serviciile poștale, papetărie și fotocopii, astfel cum au fost dovedite cu înscrisurile de la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta Comuna Adamclisi împotriva sentinței nr. 2336 din 14 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și, în rejudecare:

Admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Comuna Adamclisi, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri.

Anulează Decizia de suspendare a soluționării contestației nr. 230455/26.01.2016 emisă de pârâtul Ministerul Energiei - Organismul Intermediar pentru Energie și obligă pârâtul la soluționarea contestației administrative.

Menține în rest dispozițiile sentinței recurate.

Obligă intimatul-pârât Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri la plata către recurenta-reclamantă Comuna Adamclisi a sumei de 10.314,3 RON, reprezentând cheltuieli de judecată cu aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., republicat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 iulie 2020.