ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1845/2008

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la data de 25 martie 1997, reclamanta SC C. SA București cheamă în

judecată pe pârâta SC A.S.C. SA Sibiu solicitând ca prin hotărârea ce se va

pronunța să se constate dreptul său de proprietate asupra liniei tehnologice

pentru fabricat tirfoane și șuruburi S.I. pentru căi ferate, importată de la

firma germană T.K.A.G.C.S.

La 17 aprilie 1998

Banca D.F. SA, devenită ulterior E. SA, Sucursala Sibiu, formulează o cerere de

intervenție în nume propriu arătând că are un drept de gaj nominalizat asupra

utilajului în litigiu și solicitând instanței să oblige pe reclamantă să

respecte dreptul de proprietate asupra respectivului bun mobil, cu cheltuieli

de judecată.

Prin sentința civilă nr.

4232 din 16 octombrie 1998, Tribunalul București, secția comercială, respinge

acțiunea reclamantei și anulează cererea de intervenție, ca insuficient

timbrată, reținând, în acest sens, că, din toate înscrisurile depuse la dosar,

reiese că reclamanta are numai calitatea de comisionar iar pârâta pe aceea de

comitent, calitatea pârâtei de utilizator și nu de cumpărător al instalației

nefiind dovedită, acordul intervenit între părți, și invocat de reclamantă,

privind stabilirea drepturilor și obligațiilor acestora în derularea

contractului extern de import nr. 57/12/92001 din 8 aprilie 1992 și a

contractului comision pentru import nr. 92/2 din 18 august 1992 nepurtând data

încheierii sale și, deci, neputându-se stabili dacă a intervenit anterior sau

în timpul soluționării cauzei.

Prin decizia civilă nr.

1572 din 23 iunie 1999, Curtea de Apel București, secția comercială respinge,

ca nefundat, apelul declarat de reclamantă, reținând că din actul adițional nr.

92 din 15 ianuarie 1994, încheiat între părți referitor la importul unei linii

tehnologice pentru fabricarea de tirfoane și șuruburi, rezultă într-adevăr că

părțile au convenit ca, în situația în care reclamanta va achita parte din

prețul datorat pentru produsul importat, „să se constituie” un drept de

proprietate parțial în favoarea sa, echivalent cu procentul din valoarea liniei

tehnologice, dar și că pârâta, în calitate de comitent, și-a rezervat dreptul

de a rambursa sumele respective, inclusiv dobânzile și daunele aferente, în

care caz reclamanta renunță la dreptul de proprietate, precum și că reclamanta

apelantă nu a făcut dovada că din surse proprii ar fi achitat vreo sumă de bani

pentru utilajul în litigiu și că suma respectivă nu i-ar fi fost restituită de

către pârâta intimată.

Împotriva deciziei

instanței de apel reclamanta declară recurs solicitând, cu invocarea motivelor

prevăzute de art. 304 pct. 7, 8, 10 și 11 C. proc. civ., admiterea acestuia,

casarea deciziei recurate și a sentinței instanței de fond ca netemeinice și

nelegale și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel București.

În motivarea

recursului său recurenta critică instanța de apel pentru a fi pronunțat o

hotărâre motivată deformat, în raport de realitate, fără corecta apreciere a

probelor administrate în cauză care atestă că a achitat din surse proprii, în

contul intimatei pârâte, suma totală de 1.791.434,34 DM, respectiv 15,85 % din

prețul total al utilajului, fapt necontestat de intimata pârâtă în cursul

judecării litigiului, la fond și în apel, aceasta nedovedind restituirea sumei

respective. În susținerea recursului său recurenta invocă actul nou depus în

recurs, respectiv anexa 25 la raportul de expertiză contabilă judiciară

efectuată la intimata pârâtă în dosarul nr. 555/1998 al Tribunalului Sibiu

având ca obiect reorganizarea judiciară a pârâtei, anexă care cuprinde situația

furnizorilor și creditorilor la 31 decembrie 1998 și care la poziția 31

menționează pe recurentă în calitate de creditor pentru suma de 1.308.835 DM,

sumă cu care recurenta s-a și înscris în tabloul creditorilor pârâtei aflate în

procedura prevăzută de Legea nr. 64/1995, în vigoare la data promovării

recursului.

La data de 8 martie

2001, în temeiul art. 51 C. proc. civ., Banca D.F. formulează o cerere de

intervenție în interesul intimatei pârâte prin care cere respingerea recursului

recurentei reclamante, cu cheltuieli de judecată, motivele invocate de

recurentă neavând, în opinia sa, legătură cu obiectul acțiunii introductive de

instanță, ele reprezentând o cerere nouă formulată în recurs, respectiv aceea

de a i se recunoaște o cotă de proprietate de 15,85 % asupra utilajului în

litigiu, față de acțiunea introductivă prin care, în temeiul art. 111 C. proc.

civ., solicita constatarea dreptului său de proprietate asupra întregului

utilaj, procedând deci la schimbarea obiectului cauzei în calea de atac. Mai

susține intervenienta că întregul utilaj i-a fost gajat în garantarea

creditului acordat pârâtei intimate, care a înregistrat în contabilitatea sa

dreptul de proprietate asupra întregului utilaj, calculând și amortismentele la

acesta. Susține intervenienta și că, potrivit minutei aflate la dosar, a purtat

negocieri cu recurenta care s-a oferit să preia creanțele intervenientei asupra

pârâtei urmând a se negocia prețul, recurenta dobândind și gajurile aferente,

printre care și gajul asupra utilajului în cauză.

Prin întâmpinarea depusă

la dosar intimata pârâtă prin administrator judiciar solicită respingerea

recursului și invederează instanței că recurenta, prin declarația de creanță

asupra pârâtei, formulată în dosarul nr. 558/1998 pe rolul Tribunalului Sibiu,

recunoaște implicit că nu dispune de nici un drept de proprietate asupra

utilajului procurat de ea în calitate de comisionar pentru pârâta comitentă,

cumpărătoare, bunul fiind corespunzător înscris în contabilitatea pârâtei, fără

mențiuni care să ateste dobândirea doar a unei cote părți din proprietatea

asupra utilajului în cauză, cum susține recurenta, care face de fapt în recurs

o nouă cerere ce nu a fost dedusă instanței de fond; mai arată pârâta că

recurenta, care nu deține posesia utilajului, a participat la tratative cu

banca D.F. SA solicitând o cesiune de creanță de la aceasta cu privire la

creanțele intimatei pârâte, cesiune în care nu ar fi fost interesată dacă ar fi

avut într-adevăr un drept de proprietate asupra utilajului.

Recursul nu este

fondat.

Este adevărat că

recursul reclamantei a fost motivat la data de 10 mai 2002 când punctele 10 și

11 din art. 304 C. proc. civ., invocate ca motive de recurs, mai erau în

vigoare, dar față de dispozițiile art. 725 C. proc. civ., potrivit cărora

dispozițiile legii noi de procedură se aplică, din momentul intrării în

vigoare, și proceselor în curs de judecată începute sub legea veche și față de

actuala redactare a art. 304 C. proc. civ., în conformitate cu care modificarea

sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate

prevăzute la punctele 1-9, recursul reclamantei urmează a fi examinat numai din

perspectiva motivelor întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8, greșita

apreciere a probelor de către instanța de apel nefiind un motiv de nelegalitate.

Deși invocă atât

motivarea defectuoasă a hotărârii de către instanța de apel cât și

interpretarea greșită a contractului dintre părți și a actelor adiționale la

acestea, reluând astfel criticile din apel, recurenta reproșează de fapt

instanței de control judiciar numai greșita apreciere a probelor, criticând-o

pentru a nu fi reținut că a achitat din surse proprii, în contul intimatei

pârâte, suma totală de 1.791.434,34 DM, respectiv 15,85 % din valoarea

utilajului în litigiu, sumă pe care pârâta intimată nu i-a restituit-o, fiind

înscrisă, ca dovadă, cu o creanță de 1.308.858 DM în tabloul final al

creditorilor pârâtei intimate, aflată în procedura falimentului.

Analizând decizia

recurată din perspectiva motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304

pct. 7 și 8 C. proc. civ., se constată că soluția instanței de apel este

coerent și corect motivată, precum și că instanța a făcut o corectă

interpretare a contractului de comision nr. 92 din 18 august 1992, încheiat de

recurentă în calitate de comisionar și intimata pârâtă în calitate de comitent,

reținând întemeiat că toate contractele externe se încheie de comisionar în

nume propriu dar pe seama comitentului, ca și a actului adițional nr. 92 din 15

ianuarie 1994, încheiat între părți referitor la importul utilajului în litigiu,

cu privire la care reține, de asemenea întemeiat, că pârâta comitentă și-a

rezervat dreptul de a rambursa sumele achitate pentru ea de către recurentă,

inclusiv dobânzile și daunele aferente, caz în care recurenta va renunța la

dreptul de proprietate parțial, constituit în favoarea sa, echivalent cu

procentul din valoarea liniei tehnologice în cauză. Se reține de asemenea că în

mod corect a stabilit instanța de apel că reclamanta nu a făcut dovada

achitării din surse proprii a vreunei sume de bani pentru utilajul în litigiu

și că sumele respective, eventual plătite, nu i-ar fi fost restituite de către

pârâtă, în condițiile în care intervenienta dovedește că a acordat pârâtei un

credit garantat cu gajul asupra instalației în litigiu, iar în tabloul

creditorilor pârâtei este înscrisă și Banca Comercială I.Ț. cu credite, de

asemenea, acordate pârâtei, iar creanța înscrisă de recurentă este inferioară

sumei pretinse a fi fost plătită în contul pârâtei pentru achiziționarea utilajului

în discuție.

Astfel fiind, cu

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul formulat de

recurentă împotriva deciziei instanței de apel urmează a fi respins ca

nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta SC C. SA București împotriva deciziei nr. 1572 din 23

iunie 1999 a Curții de Apel București, secția comercială ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință

publică, astăzi 29 mai 2008.