ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5066/2012

Asupra conflictului

negativ de competență de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 15 decembrie

2010 la Curtea de Apel București, reclamanta SC "A." SA - Vedea a

solicitat obligarea în solidar a pârâților Ministerul Agriculturii și

Dezvoltării Rurale, Ministerul Finanțelor Publice, Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului, Agenția Națională de Administrare Fiscală -

Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Giurgiu și Agenția

Domeniilor Statului la plata sumei de 80.369,36 dolari SUA, în echivalent RON, calculat

la cursul de schimb valutar comunicat de BNR la data efectivă a plății, cu

titlul de despăgubiri pentru neemiterea în termenul legal a ordinului comun

prevăzut de dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 190/2004 privind

stimularea privatizării și dezvoltării societăților comerciale din domeniul

agriculturii.

În motivarea

acțiunii, întemeiată pe dispozițiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

reclamanta a arătat că a încheiat cu Agenția Domeniilor Statului contractul de

concesiune din 25 aprilie 2000 pentru exploatarea terenului agricol în

suprafață de 2657 ha, situat pe raza comunelor Vedea și Găujani, județul

Giurgiu, contract care a încetat la data încheierii în baza Legii nr. 268/2001

a contractului de concesiune din 14 noiembrie 2002.

Reclamanta a mai

arătat că, în anul 2007, s-a adresat Agenției Domeniilor Statului, în calitate

de autoritate publică implicată în procesul de privatizare, solicitând

demararea procedurii de emitere a ordinului comun de către Ministerul

Agriculturii și Dezvoltării Rurale și Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului în scopul acordării înlesnirilor de plată prevăzute de

dispozițiile art. 1 alin. (1) lit. a) și d) din Legea nr. 190/2004.

Pentru conduita

abuzivă a pârâților care, în mod nejustificat, nu au răspuns în termen legal

solicitării sale de acordare a despăgubirilor, reclamanta a învederat că se

impune a fi stabilită răspunderea lor patrimonială în baza prevederilor art. 19

alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Curtea de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a pronunțat

Sentința civilă nr. 5054 din 13 septembrie 2011, prin care a admis excepția

necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului București, secția civilă.

În motivarea

hotărârii de dezînvestire, s-a reținut că, reclamanta nu a promovat anterior o

acțiune pentru obligarea autorităților pârâte la încheierea actelor prevăzute

de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 190/2004, astfel că, prezenta acțiune în

despăgubiri are natura juridică a unei acțiuni de drept comun, pentru care

competența materială aparține Tribunalului București, secția civilă.

Tribunalul București,

secția a IV-a civilă a invocat din oficiu excepția de necompetență materială și

prin Sentința civilă nr. 642 din 28 martie 2012 a admis această excepție, a

declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel

București, secția de contencios administrativ și constatând existența unui

conflict negativ de competență, a dispus trimiterea dosarului la Înalta Curte

de Casație și Justiție, în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Tribunalul a

constatat că nu are competența materială de a soluționa acțiunea întemeiată pe

dispozițiile art. 18 și 19 din Legea nr. 554/2004, schimbând temeiul juridic pe

dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., ceea ce ar constitui o încălcare a

principiului disponibilității procesului civil.

Împrejurarea că

reclamanta nu a solicitat și obligarea pârâților la emiterea unui act

administrativ a fost apreciată de către tribunal a nu fi de natură să determine

calificarea acțiunii ca reprezentând o acțiune de drept comun în răspundere

civilă delictuală, constituind dimpotrivă, un argument pentru soluționarea

acțiunii conform temeiului juridic indicat de parte.

Sesizată asupra

conflictului negativ de competență, ivit în condițiile prevăzute de

dispozițiile art. 20 pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte va constata că, pentru

soluționarea prezentei cauze în primă instanță, competența materială aparține

Curții de Apel București, ca instanță de contencios administrativ, pentru

următoarele considerente:

Reclamanta SC

"A." SA - Vedea s-a adresat instanței de judecată cu o acțiune în

despăgubiri pentru refuzul considerat abuziv al autorităților pârâte de a emite

actul administrativ, reprezentând ordinul comun de scutire de la plata

obligațiilor bugetare și de eșalonare a plății redevenței în condițiile Legii

nr. 190/2004.

Cererea de chemare în

judecată s-a întemeiat pe dispozițiile art. 18 și 19 din Legea nr. 554/2004,

motivându-se că pretenția de despăgubiri rezultă din refuzul pârâților de a

răspunde în termenul legal la cererea reclamantei referitoare la un drept

recunoscut de lege sau la un interes legitim, ceea ce corespunde soluțiilor pe

care le poate pronunța instanța de contencios administrativ.

Față de cadrul

procesual al litigiului, determinat de reclamantă atât sub aspectul obiectului

acțiunii, cât și în privința cauzei juridice, se constată că instanța de

contencios administrativ a fost legal sesizată a se pronunța în primă instanță

în condițiile prevăzute de Legea nr. 554/2004.

Din dispozițiile art.

8 alin. (1) ale legii sus-menționate rezultă că obiectul acțiunii în contencios

administrativ îl poate constitui anularea unui act administrativ sau obligarea

unei autorități administrative care refuză să rezolve o cerere referitoare la

un drept recunoscut de lege, precum și repararea pagubei care a fost cauzată

prin actul considerat nelegal sau prin refuzul nejustificat de soluționare a

cererii.

Conform acestei

reglementări, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care

se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin

nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei

cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni

administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau

interesului legitim.

Aceeași lege

definește în art. 2 alin. (1) lit. f) contenciosul administrativ ca fiind

activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ

competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre

părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau

încheierea, după caz, a unui act administrativ, fie din nesoluționarea în termenul

legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un

drept sau la un interes legitim.

Constatând că

acțiunea reclamantei se încadrează în ipoteza juridică avută în vedere de

legiuitor la definirea obiectului litigiilor de contencios administrativ,

Înalta Curte soluționează prezentul conflict negativ de competență, urmând a

stabili că, în primă instanță este competentă să se pronunțe Curtea de Apel

București, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A. SA Vedea în contradictoriu cu

pârâții Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, A.V.A.S. - București,

Agenția Domeniilor Statului, Ministerul Finanțelor Publice și A.N.A.F. -

Direcția Generală a Finanțelor Publice Giurgiu, în favoarea Curții de Apel

București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 noiembrie 2012.

Procesat

de GGC - NN