ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1524/2012

Ședința publică de la 20 martie 2012

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I.-

Obiectul cauzei și hotărârea pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a

comercială, ca primă instanță.

Prin

acțiunea introductivă de instanță, înregistrată la data de 28 decembrie 2009 pe

rolul Tribunalului București, reclamanta Agenția Domeniilor Statului (A.D.S.) a

solicitat obligarea pârâtei A.S.R.G. Stâlpu la plata sumei de 1.359.648,78 lei

actualizată reprezentând prețul acțiunilor plus penalitățile datorate plății cu

întârziere a acțiunilor ce au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare

acțiuni nr. 43 din 9 octombrie 2000 încheiat între Ministerul Agriculturii și

Alimentației în calitate de vânzător și A.S.R.G. Stâlpu, în calitate de

cumpărător.

Potrivit

susținerilor reclamantei, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 43/2000,

încheiat în cadrul procesului de privatizare a societăților comerciale care

dețin în administrare termene agricole, s-a transmis cumpărătoarei proprietatea

asupra unui număr de 135.771 acțiuni libere de sarcini, cu o valoare nominală

de 25.000 lei vechi fiecare, reprezentând 81,9280% din capitalul social

subscris al SC R.A.G. Stâlpu, județ Buzău.

Cu

privire la prețul acțiunilor înstrăinate reclamanta arată că din prețul total

convenit de 3.407.852.100 lei vechi, pârâta a achitat 20% cu titlu de avans la

27 septembrie 2000, diferența de 80% respectiv 2.726.281.680 lei vechi urmând

să fie achitată în cinci rate în perioada 2001-2005 conform graficului prevăzut

la art. 5.2 din contract.

Susține

reclamanta că pârâta nu și-a respectat obligația contractuală de plată a ratelor

la termenele scadente convenite, acumulând o datorie de 1.359.648,76 lei noi

reprezentând preț și penalități de întârziere calculate conform art. 5.5 din

contract.

Prin

sentința comercială nr. 8819 din 17 septembrie 2010 Tribunalul București, secția

comercială, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune,

excepția invocată de pârâtă prin întâmpinare și în consecință a respins

acțiunea introductivă formulată de reclamanta Agenția Domeniilor Statului ca

prescrisă.

Pentru

a hotărî astfel prima instanță a apreciat că în raport de data introducerii

acțiunii 28 decembrie 2009, termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut

de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în cauză, a fost depășit , prin

raportare la data scadenței fiecăreia din cele 5 rate convenite pentru plata

diferenței de 80% din prețul acțiunilor.

Totodată,

instanța reține că nu există motivele de întrerupere sau suspendare a cursului

prescripției extinctive nefiind îndeplinite niciuna din condițiile prevăzute în

art. 13 și art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

2.

Apelul. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București la 20 aprilie 2011.

Prin

decizia comercială nr. 183 din 20 aprilie 2011 Curtea de Apel București, secția

a V-a comercială, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă.

Verificând

hotărârea primei instanțe sub aspectul aplicării dispozițiilor art. 3 și art. 12

din Decretul nr. 167/1958, în raport de criticile formulate prin cererea de

apel, instanța de control judiciar constată că în cauză, se aplică dispozițiile

de drept comun în materia prescripției dreptului material la acțiune.

Susținerea

reclamantei cu privire la aplicarea termenului special de prescripție de cinci

ani aplicabil creanțelor bugetare conform art. 121 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003

a fost înlăturată, instanța apreciind că raporturile dintre părți își are

izvorul într-un contract de vânzare-cumpărare, contract comercial supus

dispozițiilor dreptului comun.

Referitor

la actele de executare pornite de reclamanta Agenția Domeniilor Statului în temeiul

O.U.G. nr. 51/1998, instanța de control judiciar apreciază că ele nu pot

produce efecte juridice deoarece la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare

acțiuni prevederile speciale ale O.U.G. nr. 51/1998 nu se aplicau

Administrației Domeniilor Statului.

3.

Recursul. Motivele de recurs.

3.1.

Împotriva acestei decizii, reclamanta Agenția Domeniilor Statului a declarat

recurs la data de 11 iulie 2011, în termen legal, solicitând modificarea în tot

a hotărârii atacate în sensul respingerii excepției prescripției și pe fond,

admiterea acțiunii introductive astfel cum a fost formulată.

Recurenta

și-a întemeiat recursul pe motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct.

9 C. proc. civ. vizând aplicarea greșită a legii, sub următoarele aspecte:

Sub

un prim aspect recurenta a susținut că în cauză este aplicabil termenul de

prescripție de 5 ani prevăzut de art. 121 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003

deoarece veniturile încasate de instituția publică se fac venituri la bugetul

de stat, iar la data intrării în vigoare a actului normativ 1 ianuarie 2004

creanța Agenției Domeniilor Statului împotriva cumpărătoarei , pârâta din cauză,

nu era prescrisă.

3.2.

Sub un al doilea aspect, recurenta critică aplicarea greșită a dispozițiilor art.

16 din Decretul nr. 167/1958 privind întreruperea prescripției printr-un act

începător de executare.

În

acest sens recurenta arată că procedura de executare silită împotriva pârâtei a

fost începută conform art. 42 și art. 58 din O.U.G. nr. 51/1958 la data de 8

mai 2006 cu adresa nr. 75076 de comunicare a titlului executoriu reprezentat de

contractul de vânzare-cumpărare acțiuni, și de înființare a popririi pe

conturile pârâtei pentru suma de 877.785,50 lei.

Ulterior,

respectiv la data de 27 noiembrie 2008, a fost transmisă notificare de plată pentru

suma ce formează obiectul prezentei acțiuni, notificare urmară de ordinul de

poprire nr. 11.4763 din 24 martie 2009.

Concluzionând

recurenta susține că dreptul său material la acțiune nu este prescris urmare

întreruperii cursului prescripției prin actele de executare menționate, acte de

executare care nu au fost anulate.

4.

Înalta Curte, exercitând controlul de legalitate asupra deciziei atacate, în

raport de criticile formulate constată că prezentul recurs este fondat în

limitele și pentru rațiunile ce urmează:

4.1.

Ca o premisă a analizei raporturilor dintre părți și pe cale de consecință a

dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că, creanța pe care

reclamanta recurentă Agenția Domeniilor Statului o invocă prin acțiunea

introductivă, reprezintă plata contravalorii acțiunilor ce au făcut obiectul contractului

de vânzare-acțiuni încheiat la 9 octombrie 2000 între Ministerul Agriculturii

și pârâta din cauză, contract încheiat în cadrul procesului de privatizare a SC

R.A.G. Stâlpu potrivit O.U.G. nr. 198/1999 privind privatizarea societăților

comerciale ce dețin în administrare terenuri agricole sau terenuri aflate

permanent sub luciu de apă.

Ulterior,

prin Protocolul încheiat în temeiul art. 4 din Legea nr. 268/2001 privind

privatizarea societăților ce dețin în administrare terenuri proprietate publică

și privată a statutului cu destinație agricolă, Agenția Domeniilor Statului s-a

subrogat în drepturile și obligațiile Ministerului Agriculturii și Alimentației

în contractul nr. 43/2000 urmărind executarea clauzelor asumate.

4.2.

Prin O.U.G. nr. 64/2005 publicată în M.Of. , Partea I nr. 574 din 4 iulie 2005,

adoptată de Guvernul României în vederea accelerării recuperării creanțelor

datorate Agenției Domeniilor Statului de către partenerii contractuali, s-a

prevăzut că dispozițiile O.G. nr. 25/2002 privind unele măsuri și urmărire a

executării obligațiilor asumate prin contractele de privatizare, precum și

dispozițiile Cap. VIII, IX și X din O.U.G. nr. 51/1998 privind valorificarea

unor active ale statului se aplica și Agenției Domeniilor Statului în calitate

de instituție implicată în procesul de privatizare, contractele de

vânzare-cumpărare încheiate de Agenția Domeniilor Statului constituind titluri

executorii.

4.3.

Contractul nr. 43/2000 pe care reclamanta recurentă își întemeiază pretențiile

deduse judecății în prezenta cauză era în derulare la data adoptării O.U.G. nr.

64/2005, așa încât, pentru efectele produse de acesta după intrarea în vigoare

a ordonanței, dispozițiile prevăzute de art. 1 și art. 2 din actul normativ

devin pe deplin aplicabile.

Cu

alte cuvinte, pentru sumele datorate de cumpărător, cu titlu de preț, scadente

după data intrării în vigoare a ordonanței, contractul de vânzare-cumpărare nr.

43/2000 constituie titlu executoriu.

Chestiunea

prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei recurente, în raport

de dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, se circumscrie numai ratelor

scadente înainte de intrarea în vigoare a ordonanței , în ipoteza în care

termenul de prescripție de 3 ani a expirat.

4.4.

Așa fiind, Înalta Curte constată că, în cauză ambele instanțe de fond, au

soluționat litigiul cu ignorarea dispozițiilor legale susmenționate, pronunțând

o soluție nelegală.

În

alte cuvinte, de la data la care contractul de vânzare-cumpărare acțiuni a

devenit titlu executoriu nu se mai pune problema incidenței prescripției

dreptului material la acțiune, ci prescripției dreptului de a cere executarea

silită, executare supusă dispozițiilor O.U.G. nr. 51/1998.

Curtea

amintește totodată că incidența dispozițiilor O.U.G. nr. 64/2005 raporturilor contractuale

dintre părți în circumstanțele cauzei respectă întrutotul atât principiul neretroactivității

legii noi cât și principiul aplicării imediate a legii noi.

Pentru

considerentele mai sus înfățișate, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (2)

și (5) C. proc. civ. va admite prezentul recurs și va casa decizia și sentința

pronunțată în cauză cu trimiterea spre

rejudecare în primă

instanță, Tribunalului București.

Cu

ocazia rejudecării, se vor avea în vedere dispozițiile speciale incidente în

cauză, în raport de care reclamanta trebuie să ofere lămuriri și precizări sub

aspectul interesului promovării acțiuni în condițiile în care deține un titlu

executoriu, această chestiune neputând fi soluționată pentru prima dată în

recurs în condițiile în care dezlegarea dată în primul ciclu procesual s-a făcut

cu încălcarea dispozițiilor legale incidente.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta

AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI BUCUREȘTI.

Casează decizia comercială nr. 183 din

20 aprilie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială,

și

sentința comercială

nr. 8819 din 17 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a

VI-a comercială, și trimite cauza spre rejudecare în primă instanță,

Tribunalului București

.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

20 martie 2012.