ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra cauzei penale de față, constată următoarele: Prin rezoluția nr. 1153/P/2008 din 12 februarie 2009, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, a dispus, în temeiul art. 228 alin. (6) și art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de intimații Ț.I.D. (judecător la Curtea de Apel Timișoara) și P.M. ( procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Ineu) sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 246 C. pen., întrucât fapta nu există. S-a reținut că petentul B.I.

a formulat plângere penală împotriva celor doi magistrați susținând că aceștia au săvârșit infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, întrucât prin sentința penală nr. 2457 din 3 iunie 1997, pronunțată de judecător Ț.I.D., în Dosarul nr. 2055/1997 al Judecătoriei Ineu, în consens cu concluziile procurorului de ședință și P.M., s-a dispus înlocuirea pedepsei amenzii penale, în sumă de 2.000.0000 rol, aplicată petiționarului, prin sentința penală nr. 21/1996 a aceleiași instanțe, pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, cu executarea pedepsei în detenție, în conformitate cu disp. art. 63 1 C. pen. Motivele care au stat la baza pronunțării acestei hotărâri au fost determinate și de recunoașterea petentului că s-a sustras cu rea credință, de achitarea amenzii penale, deși a avut posibilități materiale de plată.

S-a constatat, din analiza actelor premergătoare efectuate în cauză că magistrații nu au făcut decât să-și îndeplinească atribuțiile de serviciu cu respectarea prevederilor legale fără a manifesta părtinire în soluția pronunțată. Împotriva acestei rezoluții, petentul a formulat plângere adresată procurorului șef al Secției de Urmărire Penală și Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care, în baza art. 278 alin. (1) C. proc. pen., a respins-o, ca neîntemeiată, prin rezoluția nr. 2701/1361/II/2/2009 din 25 martie 2009. Nemulțumit și de soluția procurorului șef de secție, petentul B.I., s-a adresat cu plângere, în condițiile art. 278 1 C. proc. pen., instanței competente să judece infracțiunea reclamată, în raport cu dispozițiile legale referitoare la competența după calitatea persoanei.

Examinând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că plângerea formulată nu este întemeiată, soluția de neurmărire penală dată de parchet față de magistrații menționați este legală și temeinică, întrucât din actele premergătoare efectuate nu a rezultat niciun element care să conducă la concluzia că hotărârea a fost pronunțată, prin încălcarea legii, în detrimentul petentului. Împrejurarea că petentul este nemulțumit de soluția adoptată prin sentința penală nr. 245 din 3 iunie 1998 pronunțată de judecătorul Ț.I.D., după ce în cauză a pus concluzii și procurorul P.M., prin care s-a dispus, în temeiul art. 63 1 C. pen., înlocuirea pedepsei amenzii de 2.000.000 ROL, cu pedeapsa de 10 luni închisoare, „nemulțumire” pe care de altfel a reiterat-o în luna septembrie 2008, nu poate conduce la concluzia existenței infracțiunii prev. de art. 246 C. pen.

Pentru existența infracțiunii prev. de art. 246 C. pen., este necesar ca inacțiunea sau acțiunea prin care s-a cauzat o vătămare a intereselor legale ale unei persoane să fie săvârșite cu vinovăție, în forma intenției. Aceasta înseamnă că făptuitorul, cu voință, a efectuat acțiunea sa ori a rămas în pasivitate, a prevăzut că prin săvârșirea acelei acțiuni sau inacțiuni se cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei persoane și a urmărit acest rezultat sau a acceptat producerea lui. Raportând conținutul infracțiunii la activitățile desfășurate de magistrați, rezultă că aceștia au efectuat activități și au întocmit acte în virtutea dreptului în care au fost investiți în funcțiile pe care le îndeplinesc, cu respectarea dispozițiilor legale și prin interpretarea probelor, neexistând indicii din care să rezulte comiterea vreunei infracțiuni, deci nici a aceleia sub aspectul căreia s-au efectuat verificări.

Dacă s-ar admite că împotriva persoanelor care au pronunțat soluțiile sau a celor care au pus concluzii se poate face plângere penală, în absența unor elemente care să contureze o eventuală activitate infracțională, ar însemna că s-ar institui căi de atac neprevăzute de lege, ceea ce nu este admisibil. Instituind procedura de la art. 278 1 C. proc. pen., privind accesul liber la justiție, legiuitorul a oferit persoanelor vătămate posibilitatea de a-și apăra interesele și de a solicita înlăturarea unor încălcări ale drepturilor sale, fără însă‚ ca aceasta să constituie o cale de atac paralelă. În consecință, având în vedere că din lucrările dosarului rezultă că intimații și-au îndeplinit atribuțiile de serviciu în deplină concordanță cu legea și nu au comis vreo faptă care să atragă răspunderea penală a acesteia, Înalta Curte, conform art. 278 1 alin. (8) lit. a) C. proc.

pen., va respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petentul B.I. împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul B.I. împotriva rezoluției nr. 1153/P/2008 din 12 februarie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, rezoluție pe care o menține. Obligă petiționarul să plătească suma de 100 lei cheltuieli judiciare către stat. Cu recurs. Pronunțată, în ședință publică, azi 12 ianuarie 2010.