ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2955/2014

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2955/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra contestației

de față,

În baza actelor și

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Timișoara sub numărul 19810/325/2014, condamnatul B.D.I. a

solicitat aplicarea legii mai favorabile, arătând că odată cu intrarea în

vigoare a noului C. pen., la data de 1 februarie 2014, au fost abrogate sau

modificate articole din Legea nr. 78/2000 pentru care acesta a fost condamnat.

Prin Sentința penală

nr. 2.849 din 11 iulie 2014, Judecătoria Timișoara a dispus declinarea

competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Timișoara,

raportat la faptul că aceasta din urmă este instanța de executare și care a

dispus condamnarea contestatorului la o pedeapsă rezultantă de 3 ani și 8 luni

închisoare, fiind emis și mandatul de executare a pedepsei închisorii.

Prin Sentința penală

nr. 181/PI din 18 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara,

secția penală, în Dosarul nr. 19810/325/2014, în baza art. 595 C. proc. pen.

rap. la art. 23 din Legea nr. 255/2013, a fost respinsă cererea formulată de

condamnatul B.D.I. de aplicare a legii penale mai favorabile, ca urmare a

intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 cu modificările și completările

ulterioare și a fost obligat contestatorul la plata cheltuielilor judiciare

față de stat.

Pentru a se pronunța

astfel, Curtea de Apel Timișoara a constatat că petentul B.D.I. a fost

condamnat la o pedeapsă rezultantă de 3 ani și 8 luni închisoare cu executare

în regim de detenție, prin Sentința penală nr. 258/PI din 24 octombrie 2012 a

Curții de Apel Timișoara, modificată prin Decizia penală nr. 3.166 din 17

octombrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în Dosarul nr.

1006/1/2013, dispunându-se aplicarea următoarelor pedepse: 3 ani și 4 luni

închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de aderare la un grup infracțional

organizat, prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003; 6 luni închisoare

pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită, prev. de art. 255 alin. (1) C.

pen. rap. la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, respectiv 3 ani și 8 luni

închisoare pentru infracțiunea de contrabandă calificată, prev. de art. 270

alin. (2) lit. a) rap. la art. 274 din Legea nr. 86/2006 cu aplic. art. 17 lit.

f) și art. 18 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, contopirea acestor pedepse

efectuându-se fără aplicarea vreunui spor de pedeapsă.

Instanța a constatat

că nici una din infracțiunile pentru care s-a dispus condamnarea petentului

B.D.I. nu a fost dezincriminată, infracțiunea prev. de art. 7 din Legea nr.

39/2003 a fost preluată de noul C. pen., intrat în vigoare la data de 1

februarie 2014, de art. 367 noul C. pen. sub denumirea de constituire a unui

grup infracțional organizat, schimbându-se regimul sancționator, această

infracțiune fiind pedepsită cu închisoarea de la 1 la 5 ani și interzicerea

exercitării unor drepturi sau atunci când infracțiunea care intră în scopul

grupului infracțional organizat este sancționată de lege cu pedeapsa

detențiunii pe viață sau cu închisoarea mai mare de 10 ani, pedeapsa este

închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi;

infracțiunea de dare de mită, prev. de art. 255 alin. (1) C. pen. a fost

preluată de noul C. pen. de art. 290 C. pen., cu aceeași denumire, regimul

sancționator fiind pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani, iar infracțiunea de

contrabandă calificată, prev. de art. 270 alin. (2) lit. a) rap. la art. 274

din Legea nr. 86/2006 subzistă în continuare, având același regim sancționator.

Făcând analiza

regimului sancționator al infracțiunilor enunțate mai sus, atât în legislația

anterioară cât și cea prezentă, instanța a constatat că modificările

legislative invocate de către contestator nu au nici un efect concret asupra

situației condamnatului, întrucât pedepsele aplicate nu depășesc maximul

pedepselor aplicabile conform noii legislații.

Cu privire la

pedepsele complementare, Curtea de Apel Timișoara a reținut că petentului

B.D.I. i s-a dispus interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) și b) C.

pen. vechi pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei principale, iar

acest cuantum al pedepselor complementare se încadrează în noua legislație,

întrucât maximul duratei pedepselor complementare este de 5 ani.

S-a reținut că

petentul a făcut referire la modificările Legii nr. 78/2000, respectiv la art.

7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, respectiv art. 17 și 18 din aceeași lege,

acestea din urmă abrogându-se, însă s-a constatat că în concret, aceste

articole de lege nu au avut vreo influență cu privire la cuantumul pedepsei,

astfel că aceste modificări legislative nu au nici o înrâurire asupra naturii

pedepselor aplicate contestatorului, iar referirea că acesta nu a fost

funcționar public și nu putea fi condamnat conform Legii nr. 78/2000 nu poate

fi reținută la infracțiunea de dare de mită, astfel că toate observațiile

contestatorului cu privire la această problemă au fost apreciate ca nefondate.

De altfel, s-a

constatat că petentul contestator a mai formulat cereri de acest gen, care au

fost soluționate prin Sentința penală nr. 99 din 26 februarie 2014 a Curții de

Apel Craiova, prin care s-a respins cererea acestuia, ca neîntemeiată.

Pentru aceste motive,

Curtea de Apel Timișoara a respins cererea condamnatului B.D.I. de aplicare a

legii penale mai favorabile, ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr.

286/2009 cu modificările și completările ulterioare.

Împotriva acestei

sentințe, la data de 8 octombrie 2014, condamnatul B.D.I. a formulat

contestație.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 14

octombrie 2014, fiind stabilit termen de judecată la data de 7 noiembrie 2014.

Cu prilejul

dezbaterilor, apărătorul desemnat din oficiu pentru condamnatul B.D.I. a

solicitat admiterea contestației pentru argumentele expuse pe larg în prima

parte a deciziei.

Analizând contestația

formulată de inculpatul B.D.I., prin prisma motivelor invocate, dar și sub

toate aspectele de fapt și de drept, Înalta Curte apreciază că este nefondată,

pentru considerentele ce se vor expune în continuare.

Potrivit art. 6 alin.

(1) - (3) C. pen., când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de

condamnare și până la executarea pedepsei, a intervenit o lege penală mai

favorabilă, pedeapsa închisorii sau amenzii se reduce la maximul prevăzut de

legea nouă, dacă sancțiunea aplicată este mai mare decât acest maxim, pedeapsa

detențiunii pe viață se înlocuiește cu maximul închisorii de legea nouă pentru

aceeași infracțiune, dacă închisoarea este singura pedeapsă prevăzută pentru

aceasta, iar închisoarea se înlocuiește cu amenda, care nu poate depăși maximul

prevăzut de legea nouă pentru aceeași infracțiune, când amenda este singura

pedeapsă prevăzută de legea nouă pentru aceasta.

Referitor la

pedepsele definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile, legiuitorul

nu a înțeles să repună în discuție criteriile de stabilire și individualizare a

sancțiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancțiune care

excede maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancțiune mai grea care

nu mai este prevăzută de legea nouă.

Astfel, singura

situație în care autoritatea de lucru judecat a unei pedepse definitiv aplicate

mai poate fi înfrântă este aceea în care tratamentul sancționator aplicat

excedează limitei maxime prevăzute de legea nouă.

Scopul reglementării

art. 6 din noul C. pen. este de a oferi suport legal unei pedepse definitive în

raport cu noua lege și până la încetarea oricăror efecte ale condamnării ce vor

interveni prin reabilitare.

Principiul

legalității pedepselor impune ca pedeapsa să aibă susținere legală și după

aplicarea ei, nefiind admisă executarea unei pedepse mai mari decât cea

prevăzută în legea nouă mai favorabilă.

Aplicarea obligatorie

a legii mai favorabile pedepselor definitive nu face decât să înlăture

surplusul de pedeapsă care depășește maximul prevăzut de legea nouă sau să

înlocuiască o pedeapsă mai grea cu alta mai ușoară, legiuitorul prevăzând

expres situațiile nou-create prin apariția legii penale noi și modul lor de

rezolvare.

Mecanismul de

aplicare a legii penale mai favorabile, în cazul pedepselor definitive, este

limitat la asigurarea legalității pedepsei aplicate prin hotărârea definitivă

de condamnare conform legii penale anterioare, în raport cu legea penală nouă.

În cauza de față, așa

cum corect a reținut și prima instanță, pedepsele aplicate condamnatului nu

depășesc limita maximă prevăzută de legea nouă, pentru a fi incidente în speță

prevederile art. 6 alin. (1) C. pen.

Verificând dacă se

impune modificarea, potrivit art. 6 C. pen., a unei sancțiuni definitiv

aplicate, comparația se va realiza numai între cuantumul pedepsei aplicate

(indiferent de limitele în cadrul cărora, în legea veche, se situa acest

cuantum și de raportul lui cu aceste limite) și maximul prevăzut de legea nouă.

Reducerea va opera numai când cel dintâi este superior celui de-al doilea, în

toate situațiile numai la maximul nou, niciodată la limita inferioară a acestui

maxim.

Așadar, Înalta Curte

constată că persoana condamnată B.D.I. a fost condamnată definitiv astfel:

- pentru infracțiunea

de aderare la un grup infracțional organizat prev. de art. 7 alin. (1) din

Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 320

1

C. proc. pen. anterior, la

pedeapsa de 3 ani și 4 luni închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. anterior;

- pentru infracțiunea

de dare de mită prev. de art. 255 alin. (1) C. pen. anterior rap. la art. 7

alin. (2) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 320

1

C. proc. pen.

anterior, la pedeapsa de 6 luni închisoare;

- pentru infracțiunea

de contrabandă calificată prev. de art. 270 alin. (2) lit. a) rap. la art. 274

din Legea nr. 86/2006, cu aplicarea art. 17 lit. f) și art. 18 alin. (2) din

Legea nr. 78/2000 și cu aplicarea art. 320

1

C. proc. pen. anterior,

la pedeapsa de 3 ani și 8 luni închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. anterior.

În baza art. 33 lit.

a), art. 34 lit. b) și art. 35 C. pen. anterior au fost contopite aceste

pedepse, dispunându-se ca inculpatul să execute în final pedeapsa rezultantă de

3 ani și 8 luni închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.

64 lit. a) și b) C. pen. anterior (Decizia penală nr. 3.166 din 17 octombrie

2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr.

1006/1/2013).

În prezent,

infracțiunea de aderare la un grup infracțional organizat prev. de art. 7 alin.

(1) din Legea nr. 3 9/2003 este incriminată sub denumirea marginală de

"constituire a unui grup infracțional organizat" la art. 367 alin.

(1) C. pen., limitele de pedeapsă fiind cuprinse între 1 și 5 ani închisoare și

interzicerea unor drepturi.

Infracțiunea de dare

de mită prev. de art. 255 alin. (1) C. pen. anterior rap. la art. 7 alin. (2)

din Legea nr. 78/2000, de asemenea, continuă să fie incriminată la art. 290

alin. (1) C. pen. și pedepsită cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

Infracțiunile de

contrabandă prevăzute de art. 270 și art. 274 din Legea nr. 86/2006 nu au fost

modificate prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.

286/2009 privind C. pen., astfel că, aceste infracțiuni continuă să fie

incriminate de disp. art. 270 alin. (1), (2), (3) rap. la art. 274 din Legea

nr. 86/2006 și pedepsite cu închisoarea de la 5 la 15 ani și interzicerea unor

drepturi.

În ceea ce privește

efectele procedurii recunoașterii vinovăției, se constată că nu există

diferențe între art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen. anterior și art.

396 alin. (10) cu referire la art. 374 alin. (4) C. proc. pen. în sensul că

ambele texte prevăd reducerea limitelor pedepsei cu o treime în aceleași

condiții de reglementare.

Așadar, analizând

pedepsele aplicate condamnatului B.D.I. raportat la textele în vigoare potrivit

noii legi penale, Înalta Curte, în acord cu prima instanță, constată că

pedepsele aplicate condamnatului nu depășesc maximul pedepselor aplicabile

conform noii legislații, iar cuantumul pedepselor complementare aplicate

acestuia se încadrează în noile dispoziții legale.

Rațiunile care pot

sta la baza modificării pedepsei rezultante aplicate printr-o hotărâre

definitivă de condamnare, care are autoritate de lucru judecat, nu subzistă,

prin urmare în situația în care această pedeapsă răspunde exigențelor principiului

legalității, cum este cazul de față.

De asemenea, Înalta

Curte subliniază că în cadrul procedurii prev. de art. 23 alin. (1) din Legea

nr. 255/2013 nu pot fi reanalizate și recalificate anumite acte materiale și

implicit o reindividualizare a pedepsei, nemaifiind astfel posibilă o

reanalizare a cauzei sub aspectul conținutului constitutiv al infracțiunilor.

Astfel, schimbarea

încadrării juridice a faptelor, înlăturarea unor dispoziții legale, astfel cum

se solicită de apărare, ori reținerea de circumstanțe atenuante în situația

cauzelor definitiv judecate, ar echivala cu reluarea procesului de

individualizare judiciară a pedepsei, ceea ce nu este posibil în cadrul acestei

proceduri.

În acord cu instanța

de fond, Înalta Curte constată că dispozițiile la care contestatorul condamnat

face referire, respectiv art. 7 alin. (2), art. 17 și art. 18 din Legea nr.

78/2000, nu au avut vreo influență cu privire la cuantumul pedepsei.

Prin urmare, având în

vedere susținerile condamnatului referitor la modificările, respectiv abrogarea

unor articole din Legea nr. 78/2000, cu consecința înlăturării acestor

prevederi legale, instanța de control judiciar, constată că în mod corect a

apreciat Curtea de Apel Timișoara faptul că aceste dispoziții nu au influențat

cuantumul pedepsei aplicate petentului și prin urmare nu pot determina

schimbarea pedepsei în sensul dispozițiilor art. 6 C. pen. În plus, prin

sentința de condamnare, a fost stabilită, cu titlu definitiv, calitatea

inculpatului condamnat B.D.I., avându-se în vedere calitatea sa de fost ofițer

și faptul că a comis, printre altele, acte de corupție în mod repetat față de

două categorii de funcționari publici cu atribuții privind frontiera de stat.

Totodată, Înalta

Curte are în vedere că în ceea ce îl privește pe condamnatul B.D.I., cererea de

aplicare a legii penale mai favorabile ca urmare a intrării în vigoare a Legii

nr. 286/2009 modificată și completată, a făcut obiectul Dosarului nr.

289/54/2014 al Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori,

fiind respinsă, ca neîntemeiată, prin Sentința penală nr. 99 din 26 februarie

2014, rămasă definitivă prin Decizia nr. 1.040 din 24 martie 2014 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Concluzionând, având

în vedere că infracțiunile pentru care petentul B.D.I. a fost condamnat

continuă să fie incriminate și în prezent, iar pedepsele aplicate persoanei

condamnate aflată în executarea acestora nu depășește maximul special prevăzut

de legea nouă pentru a se reduce la acest maxim conform prevederilor art. 6 C.

pen., Înalta Curte apreciază ca nefondată contestația condamnatului.

În același sens sunt

și dispozițiile art. 4 din Legea de punere în aplicare a noului C. pen., care

prevăd că pedeapsa aplicată pentru o infracțiune printr-o hotărâre ce a rămas

definitivă sunt imperiul C. pen. anterior, care nu depășește maximul special

prevăzut de noul C. pen., nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a

acestei legi.

Pentru considerentele

expuse, în temeiul dispozițiilor art. 425

1

alin. (7) pct. 1 lit. b)

C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondată,

contestația formulată de condamnatul B.D.I. împotriva Sentinței penale nr.

181/PI din 18 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția

penală, și va obliga contestatorul condamnat la plata sumei de 400 RON

cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând

onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondată, contestația formulată de condamnatul B.D.I. împotriva Sentinței

penale nr. 181/PI din 18 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel

Timișoara, secția penală.

Obligă contestatorul

condamnat la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care

suma de 200 RON, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din

oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 7 noiembrie 2014.

Procesat de GGC - MI