ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3397/2014
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3397/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)
Asupra
recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe
rolul Tribunalul Dâmbovița, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ
și fiscal, reclamanta A.VA.S, a chemat în judecată pârâta SC E. SA solicitând
obligarea pârâtei la plata sumei de 100.700,70 lei, reprezentând penalități de
întârziere datorate pentru nerespectarea clauzei 17.4 din contractul de
vânzare-cumpărare de acțiuni din 2003.
Prin sentința nr.
3332 din 16 octombrie 2012, Tribunalul Dâmbovița a declinat competența de
soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Târgoviște, reținând dispozițiile
art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar prin sentința nr. 699 din 7
februarie 2013, Judecătoria Târgoviște a admis excepția necompetenței
materiale, declinând competența de soluționare a cauzei în favoarea
Tribunalului Dâmbovița, dosarul fiind înaintat Curții de Apel Ploiești, pentru
a hotărî asupra conflictului negativ de competență.
În acest sens
s-a reținut că, pretențiile deduse judecății vizează executarea unui contract
de vânzare-cumpărare de acțiuni, reglementat de dispozițiile O.U.G. nr. 88/1997
și Legea nr. 137/2002, astfel că, instanța a constatat că Judecătoria Târgoviște
nu este competentă material, chiar dacă valoarea obiectului cererii este de
100.700,7 lei, întrucât prevederile speciale stabilesc competența materială în
favoarea tribunalului.
Prin sentința nr.
16/CC din 28 februarie 2013, Curtea de Apel Ploiești a stabilit competența de
soluționare a cauzei privind acțiunea formulată de reclamanta A.V.A.S., în favoarea
Tribunalului Dâmbovița, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și
fiscal.
Cauza a fost
înregistrată la data de 6 iunie 2013 pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția
comercială și de contencios administrativ, iar prin sentința nr. 2919 din 1
octombrie 2013 a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de
reclamanta A.V.A.S. reținându-se că din adresa din 7 octombrie 2008 rezultă că,
pârâta și-a îndeplinit obligațiile contractuale la acea dată, iar A.V.A.S. și-a
exprimat acordul privind eliberarea de sub gaj a garanțiilor privind executarea
contractului, rezultând practic realizarea obiectului contractului conform
voinței părților.
Cum data la
care a fost schimbat sediul social al pârâtei, respectiv 10 ianuarie 2011, este
ulterioară realizării obiectului contractului conform voinței părților - art. 2
din contractul de vânzare-cumpărare acțiuni din 2003, tribunalul a reținut că
nu mai sunt incidente dispozițiile art. 14.4 din contract, iar cum părțile nu
au prevăzut un termen pentru aplicarea clauzei penale, rezultă că voința
părților a fost exprimată în sensul realizării obiectului contractului de
vânzare-cumpărare, respectiv plata prețului, astfel încât clauza penală nu
poate opera decât pe parcursul derulării obligațiunilor contractuale, nu și
ulterior, considerente în raport de care, tribunalul a respins cererea.
Împotriva
acestei sentințe a formulat apel reclamanta A.A.A.S., criticând-o pentru
nelegalitate și netemeinicie.
Curtea de Apel
Ploiești, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin
Decizia nr. 47 din 26 februarie 2014 a respins ca nefondat apelul declarat de
reclamanta A.A.A.S., reținând că, fapta ilicită a SC E. SA nu există, întrucât
schimbarea sediului nu poate fi reținută în sarcina intimatului, aceasta având
loc după îndeplinirea obligațiilor contractuale și nu în perioada realizării acestor
obligații, astfel că, prejudiciul patrimonial nu există, simpla schimbare a
sediului societății cumpărătoare nu generează prejudiciu, precum și faptul că
reclamanta nu își poate invoca propria culpă, câtă vreme contractul era în
vigoare din cauza acesteia, pentru neîndeplinirea tuturor obligațiilor
contractuale.
Împotriva
acestei decizii, în termen legal, reclamanta A.A.A.S. București a declarat
recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând
admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, iar pe fondul cauzei admiterea
cererii astfel cum a fost formulată.
Criticile aduse
deciziei atacate de către recurentă se referă la faptul că, în mod greșit
instanța de apel a respins apelul său, sens în care consideră că, în speță sunt
aplicabile dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., având în vedere că
hotărârea criticată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 3 alin.
(1) lit. c) din O.G. nr. 25/2002 și art. 969 C. civ.
În argumentarea
acestui motiv de recurs, recurenta apreciază că pârâta SC E. SA Târgoviște
datorează suma de 100.700,70 lei, reprezentând penalități calculate pentru
nerespectarea obligației prevăzute în clauza 17.4 din contractul de
vânzare-cumpărare de acțiuni din 24 decembrie 2003, respectiv - comunicarea
către reclamanta A.A.A.S., în termen de 20 zile calendaristice, schimbarea
sediului social al pârâtei.
În acest sens
precizează că, pârâta SC E. SA și-a schimbat sediul social în data de 3
februarie 2011, iar nu la data de 10 ianuarie 2011, astfel cum susține pârâta,
fiind necesară prezentarea de către pârâtă a documentului ce atesta radierea
vechiului sediu și înregistrarea la noul sediu.
O altă critică
a recurentei vizează greșita interpretare a adresei din 07 octombrie 2008, prin
care recurenta a confirmat realizarea obligației investiționale, fiind de acord
cu eliberarea acțiunilor ce au garantat realizarea investițiilor, acestea fiind
numai o parte din obligațiile ajunse la scadență, astfel că, nu se poate reține
faptul că, reclamanta a confirmat realizarea tuturor obligațiilor contractuale
asumate de SC E. SA prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 24
decembrie 2003, cum greșit au apreciat cele două instanțe.
Precizează
recurenta, că și la această data SC E. SA are obligații contractuale scadente,
cu referire la clauzele contractuale: 8.5.4; 8.5.5; 8.5.8; 8.5.9 din contractul
de vânzare-cumpărare de acțiuni din 24 decembrie 2003, prin care SC E. SA s-a
obligat, în calitate de acționar majoritar, să facă demersuri pentru obținerea
certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor
societății privatizate, majorarea capitalului social cu valoarea terenului și
înscrierea A.A.A.S. ca acționar cu aportul statului, fiind prevăzute penalități
în sarcina pârâtei în cazul nerespectării acestor obligații.
Mai arată
recurenta că, susținerile pârâtei nu sunt fondate întrucât nici la aceasta data
SC E. SA nu a făcut dovada întreprinderii tuturor demersurilor pentru obținerea
certificatelor de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor
societății privatizate având în vedere calitatea de acționar majoritar și
obligațiile asumate prin contract.
Aceste
obligații contractuale rămân în vigoare până la dovedirea faptului că, SC E. SA
este în imposibilitatea îndeplinirii acestor obligații.
Din această
perspectivă, recurenta susține că, pârâta nu a făcut dovada îndeplinirii
tuturor obligațiilor contractuale anterior schimbării sediului social, astfel
încât, instanța de apel să aprecieze că nu există prejudiciu cauzat recurentei
de atitudinea SC E. SA prin neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul
de vânzare-cumpărare de acțiuni din 2003.
Astfel, contrar
celor reținute de instanța de apel, recurenta arată că, contractul se află în
vigoare nu din vina sa, ci datorită faptului că, SC E. SA nu a îndeplinit până
în prezent obligațiile contractuale asumate prin clauzele: 8.5.4, 8.5.5, 8.5.8,
8.5.9,9.8,9.14, 18.1 și 18.3, pentru care sunt prevăzute penalități în sarcina
pârâtei în cazul în care nu sunt respectate aceste obligații din contract.
Analizând
criticile aduse deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate,
înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis, cu trimiterea
cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru următoarele considerente :
Modificarea sau
casarea unei hotărâri poate fi solicitată, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc.
civ. atunci „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost
dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii".
Din perspectiva
acestui motiv de recurs, recurenta a pus în discuție aplicarea greșită, de
către instanța de apel a dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 25/2002,
potrivit cărora „perioada de derulare a contractului" semnifică „perioada
până la îndeplinirea oricăreia și a tuturor obligațiilor părților contractante,
conform clauzelor contractuale și prevederilor prezentei ordonanțe.,"
apreciind că, până în prezent, pârâta nu a făcut dovada îndeplinirii tuturor
obligațiilor contractuale, sens în care, instanța de apel a reținut, în mod
greșit faptul că neîndeplinirea unei obligații contractuale nu ar putea genera
prejudicii reclamantei A.A.A.S., ca parte în contractul de vânzare-cumpărare de
acțiuni din 2003.
Această critică
se constată a fi fondată, având în vedere că pârâta nu a făcut dovada
îndeplinirii tuturor obligațiilor contractuale anterior schimbării sediului
social, astfel încât, în mod greșit instanța de apel a reținut în
considerentele deciziei atacate faptul că, în speță, nu există prejudiciu
cauzat reclamantei de atitudinea pârâtei SC E. SA, prin neîndeplinirea
obligațiilor asumate prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 2003,
întrucât aceasta nu a prezentat un document care să ateste îndeplinirea tuturor
obligațiilor contractuale, și astfel să confirme aprecierile instanței de apel.
În acest
context, Înalta Curte reține că, hotărârea atacată, pronunțată în apel, cale de
atac devolutiva, cuprinde lapidar argumentele care au format convingerea
instanței în sensul soluției pronunțate, rezultând fără echivoc că, în speță,
situația de fapt dedusă judecății nu a fost pe deplin stabilită, hotărârea
fiind pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 295 C. proc. civ., care
consacră chiar caracterul devolutiv al căii de atac.
Astfel, toate aceste
aspecte, vizând îndeplinirea tuturor obligațiilor contractuale, care nu au fost
analizate cu ocazia soluționării apelului, urmează a fi lămurite de instanța de
apel, prin suplimentarea materialului probator, totodată avându-se în vedere
considerentele expuse de prima instanță, criticile pârâtei și apărările
reclamantei.
Așa fiind, se
constată că, instanța de apel nu a respectat caracterul devolutiv al căii de
atac cu care a fost învestită, neadministrând probatoriile necesare stabilirii
situației de fapt reale și aflării adevărului în cauză în raport de normele
legale incidente, atrăgând în acest sens incidența motivului de nelegalitate
prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât pentru toate
argumentele ce preced, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (2), (3) și
(5) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de
reclamanta A.A.A.S. București, să caseze decizia atacată cu trimiterea cauzei
spre rejudecarea aceleiași instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul
declarat de reclamanta A.A.A.S. București împotriva Deciziei nr. 47 din 26
februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a ll-a civilă, de
contencios administrativ și fiscal, pe care o casează și dispune trimiterea
cauzei spre rejudecarea aceleiași instanțe.
Irevocabilă.
Pronunțată în
ședință publică, astăzi 4 noiembrie 2014.