ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3397/2014

Asupra

recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalul Dâmbovița, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ

și fiscal, reclamanta A.VA.S, a chemat în judecată pârâta SC E. SA solicitând

obligarea pârâtei la plata sumei de 100.700,70 lei, reprezentând penalități de

întârziere datorate pentru nerespectarea clauzei 17.4 din contractul de

vânzare-cumpărare de acțiuni din 2003.

Prin sentința nr.

3332 din 16 octombrie 2012, Tribunalul Dâmbovița a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Târgoviște, reținând dispozițiile

art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar prin sentința nr. 699 din 7

februarie 2013, Judecătoria Târgoviște a admis excepția necompetenței

materiale, declinând competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului Dâmbovița, dosarul fiind înaintat Curții de Apel Ploiești, pentru

a hotărî asupra conflictului negativ de competență.

În acest sens

s-a reținut că, pretențiile deduse judecății vizează executarea unui contract

de vânzare-cumpărare de acțiuni, reglementat de dispozițiile O.U.G. nr. 88/1997

și Legea nr. 137/2002, astfel că, instanța a constatat că Judecătoria Târgoviște

nu este competentă material, chiar dacă valoarea obiectului cererii este de

100.700,7 lei, întrucât prevederile speciale stabilesc competența materială în

favoarea tribunalului.

Prin sentința nr.

16/CC din 28 februarie 2013, Curtea de Apel Ploiești a stabilit competența de

soluționare a cauzei privind acțiunea formulată de reclamanta A.V.A.S., în favoarea

Tribunalului Dâmbovița, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și

fiscal.

Cauza a fost

înregistrată la data de 6 iunie 2013 pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția

comercială și de contencios administrativ, iar prin sentința nr. 2919 din 1

octombrie 2013 a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de

reclamanta A.V.A.S. reținându-se că din adresa din 7 octombrie 2008 rezultă că,

pârâta și-a îndeplinit obligațiile contractuale la acea dată, iar A.V.A.S. și-a

exprimat acordul privind eliberarea de sub gaj a garanțiilor privind executarea

contractului, rezultând practic realizarea obiectului contractului conform

voinței părților.

Cum data la

care a fost schimbat sediul social al pârâtei, respectiv 10 ianuarie 2011, este

ulterioară realizării obiectului contractului conform voinței părților - art. 2

din contractul de vânzare-cumpărare acțiuni din 2003, tribunalul a reținut că

nu mai sunt incidente dispozițiile art. 14.4 din contract, iar cum părțile nu

au prevăzut un termen pentru aplicarea clauzei penale, rezultă că voința

părților a fost exprimată în sensul realizării obiectului contractului de

vânzare-cumpărare, respectiv plata prețului, astfel încât clauza penală nu

poate opera decât pe parcursul derulării obligațiunilor contractuale, nu și

ulterior, considerente în raport de care, tribunalul a respins cererea.

Împotriva

acestei sentințe a formulat apel reclamanta A.A.A.S., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Curtea de Apel

Ploiești, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin

Decizia nr. 47 din 26 februarie 2014 a respins ca nefondat apelul declarat de

reclamanta A.A.A.S., reținând că, fapta ilicită a SC E. SA nu există, întrucât

schimbarea sediului nu poate fi reținută în sarcina intimatului, aceasta având

loc după îndeplinirea obligațiilor contractuale și nu în perioada realizării acestor

obligații, astfel că, prejudiciul patrimonial nu există, simpla schimbare a

sediului societății cumpărătoare nu generează prejudiciu, precum și faptul că

reclamanta nu își poate invoca propria culpă, câtă vreme contractul era în

vigoare din cauza acesteia, pentru neîndeplinirea tuturor obligațiilor

contractuale.

Împotriva

acestei decizii, în termen legal, reclamanta A.A.A.S. București a declarat

recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând

admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, iar pe fondul cauzei admiterea

cererii astfel cum a fost formulată.

Criticile aduse

deciziei atacate de către recurentă se referă la faptul că, în mod greșit

instanța de apel a respins apelul său, sens în care consideră că, în speță sunt

aplicabile dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., având în vedere că

hotărârea criticată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 3 alin.

(1) lit. c) din O.G. nr. 25/2002 și art. 969 C. civ.

În argumentarea

acestui motiv de recurs, recurenta apreciază că pârâta SC E. SA Târgoviște

datorează suma de 100.700,70 lei, reprezentând penalități calculate pentru

nerespectarea obligației prevăzute în clauza 17.4 din contractul de

vânzare-cumpărare de acțiuni din 24 decembrie 2003, respectiv - comunicarea

către reclamanta A.A.A.S., în termen de 20 zile calendaristice, schimbarea

sediului social al pârâtei.

În acest sens

precizează că, pârâta SC E. SA și-a schimbat sediul social în data de 3

februarie 2011, iar nu la data de 10 ianuarie 2011, astfel cum susține pârâta,

fiind necesară prezentarea de către pârâtă a documentului ce atesta radierea

vechiului sediu și înregistrarea la noul sediu.

O altă critică

a recurentei vizează greșita interpretare a adresei din 07 octombrie 2008, prin

care recurenta a confirmat realizarea obligației investiționale, fiind de acord

cu eliberarea acțiunilor ce au garantat realizarea investițiilor, acestea fiind

numai o parte din obligațiile ajunse la scadență, astfel că, nu se poate reține

faptul că, reclamanta a confirmat realizarea tuturor obligațiilor contractuale

asumate de SC E. SA prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 24

decembrie 2003, cum greșit au apreciat cele două instanțe.

Precizează

recurenta, că și la această data SC E. SA are obligații contractuale scadente,

cu referire la clauzele contractuale: 8.5.4; 8.5.5; 8.5.8; 8.5.9 din contractul

de vânzare-cumpărare de acțiuni din 24 decembrie 2003, prin care SC E. SA s-a

obligat, în calitate de acționar majoritar, să facă demersuri pentru obținerea

certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor

societății privatizate, majorarea capitalului social cu valoarea terenului și

înscrierea A.A.A.S. ca acționar cu aportul statului, fiind prevăzute penalități

în sarcina pârâtei în cazul nerespectării acestor obligații.

Mai arată

recurenta că, susținerile pârâtei nu sunt fondate întrucât nici la aceasta data

SC E. SA nu a făcut dovada întreprinderii tuturor demersurilor pentru obținerea

certificatelor de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor

societății privatizate având în vedere calitatea de acționar majoritar și

obligațiile asumate prin contract.

Aceste

obligații contractuale rămân în vigoare până la dovedirea faptului că, SC E. SA

este în imposibilitatea îndeplinirii acestor obligații.

Din această

perspectivă, recurenta susține că, pârâta nu a făcut dovada îndeplinirii

tuturor obligațiilor contractuale anterior schimbării sediului social, astfel

încât, instanța de apel să aprecieze că nu există prejudiciu cauzat recurentei

de atitudinea SC E. SA prin neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul

de vânzare-cumpărare de acțiuni din 2003.

Astfel, contrar

celor reținute de instanța de apel, recurenta arată că, contractul se află în

vigoare nu din vina sa, ci datorită faptului că, SC E. SA nu a îndeplinit până

în prezent obligațiile contractuale asumate prin clauzele: 8.5.4, 8.5.5, 8.5.8,

8.5.9,9.8,9.14, 18.1 și 18.3, pentru care sunt prevăzute penalități în sarcina

pârâtei în cazul în care nu sunt respectate aceste obligații din contract.

Analizând

criticile aduse deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate,

înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis, cu trimiterea

cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru următoarele considerente :

Modificarea sau

casarea unei hotărâri poate fi solicitată, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. atunci „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost

dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii".

Din perspectiva

acestui motiv de recurs, recurenta a pus în discuție aplicarea greșită, de

către instanța de apel a dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 25/2002,

potrivit cărora „perioada de derulare a contractului" semnifică „perioada

până la îndeplinirea oricăreia și a tuturor obligațiilor părților contractante,

conform clauzelor contractuale și prevederilor prezentei ordonanțe.,"

apreciind că, până în prezent, pârâta nu a făcut dovada îndeplinirii tuturor

obligațiilor contractuale, sens în care, instanța de apel a reținut, în mod

greșit faptul că neîndeplinirea unei obligații contractuale nu ar putea genera

prejudicii reclamantei A.A.A.S., ca parte în contractul de vânzare-cumpărare de

acțiuni din 2003.

Această critică

se constată a fi fondată, având în vedere că pârâta nu a făcut dovada

îndeplinirii tuturor obligațiilor contractuale anterior schimbării sediului

social, astfel încât, în mod greșit instanța de apel a reținut în

considerentele deciziei atacate faptul că, în speță, nu există prejudiciu

cauzat reclamantei de atitudinea pârâtei SC E. SA, prin neîndeplinirea

obligațiilor asumate prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 2003,

întrucât aceasta nu a prezentat un document care să ateste îndeplinirea tuturor

obligațiilor contractuale, și astfel să confirme aprecierile instanței de apel.

În acest

context, Înalta Curte reține că, hotărârea atacată, pronunțată în apel, cale de

atac devolutiva, cuprinde lapidar argumentele care au format convingerea

instanței în sensul soluției pronunțate, rezultând fără echivoc că, în speță,

situația de fapt dedusă judecății nu a fost pe deplin stabilită, hotărârea

fiind pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 295 C. proc. civ., care

consacră chiar caracterul devolutiv al căii de atac.

Astfel, toate aceste

aspecte, vizând îndeplinirea tuturor obligațiilor contractuale, care nu au fost

analizate cu ocazia soluționării apelului, urmează a fi lămurite de instanța de

apel, prin suplimentarea materialului probator, totodată avându-se în vedere

considerentele expuse de prima instanță, criticile pârâtei și apărările

reclamantei.

Așa fiind, se

constată că, instanța de apel nu a respectat caracterul devolutiv al căii de

atac cu care a fost învestită, neadministrând probatoriile necesare stabilirii

situației de fapt reale și aflării adevărului în cauză în raport de normele

legale incidente, atrăgând în acest sens incidența motivului de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât pentru toate

argumentele ce preced, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (2), (3) și

(5) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de

reclamanta A.A.A.S. București, să caseze decizia atacată cu trimiterea cauzei

spre rejudecarea aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta A.A.A.S. București împotriva Deciziei nr. 47 din 26

februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a ll-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, pe care o casează și dispune trimiterea

cauzei spre rejudecarea aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 4 noiembrie 2014.