ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 11/2014

Asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 920 din 12 iunie 2012 a Tribunalului lași, secția a ll-a

civilă, s-a respins acțiunea formulată de reclamanta C.M. în nume propriu și ca

reprezentant legal al minorului C.C.F. în contradictoriu cu SC E.R.A.R. SA și

C.C.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a reținut următoarele:

La data de 08 noiembrie 2009 a avut

loc un accident de circulație în care au fost implicați atât reclamanții cât și

intervenientul forțat C.C., în urma impactului, amândoi reclamanții (C.M. și

minorul C.C.F.) au suferit leziuni grave fiind transportați la spital.

Potrivit rezoluției de încetare a

urmăririi penale, în cauză culpa pentru producerea accidentului aparține

învinuitului C.C. care a încălcat prevederile art. 35 alin. (1) din O.U.G. nr.

195/2002, dar avându-se în vedere împăcarea părților exprimată în fața

organelor de urmărire penală s-a dispus încetarea urmăririi penale pentru două

infracțiuni și neînceperea urmăririi penale pentru a treia infracțiune.

Având în vedere că în ceea ce privește

daunele materiale solicitate, reclamanții nu au făcut nici o probă în fata

instanței, în conformitate cu art. 1169 din vechiul C. civ., prima instanță a

respins această cerere ca nefondată.

Prima instanță a respins și cererea

vizând acordarea de daune morale cu motivarea că în conformitate cu art. 49

pct. 1 lit. f) și a art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul nr. 5/2010 de punere în

aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru

prejudicii produse prin accidente de vehicule este prevăzut că, stabilirea

despăgubirilor reprezentând daune morale în cazul vătămării corporale sau al

decesului unor persoane, victime ale unui accident rutier, trebuie să fie:

"în conformitate cu legislația și jurisprudența din România."

Așadar, instanța trebuie să analizeze

situația existentă în fiecare caz în parte și să încerce, pe baza criteriilor

reținute, să aprecieze care este valoarea despăgubirilor însă aceasta nu

înseamnă că reclamanții nu trebuie sa efectueze un minim de probe în baza

cărora instanța să poate aprecia, depunerea doar a actelor medicale nefiind

suficientă pentru realizarea unei astfel de aproximări pentru a se putea evalua

în mod corect și pentru a nu se ajunge la o îmbogățire fără justă cauză a celui

îndreptățit să pretindă și să primească daune morale, dar nici să nu fie

derizorii.

În raport de probatoriul administrat

în cauză, prima instanță a apreciat că acțiunea formulată nu este dovedită,

fapt pentru care a respins-o ca atare.

Împotriva acestei sentințe a declarat

apel reclamanta C.M. în nume propriu și ca reprezentant legal al minorului

C.C.F. iar prin Decizia nr. 207/2012 din 16 noiembrie 2012, Curtea de Apel

lași, secția civilă, a respins apelul.

În argumentarea soluției pronunțate,

instanța de apel a reținut, în esență, că nu sunt fondate criticile cu privire

la încălcarea de către prima instanță a principiului rolului activ, în sensul

că nu a administrat probe din oficiu deoarece în exercițiul rolului activ,

judecătorul trebuie doar să atragă atenția părților asupra drepturilor și

obligațiilor, pentru că ar fi încălcat un alt principiu fundamental al

procesului civil - principiul disponibilității.

Instanța poate să ordone probe din

oficiu numai atunci când apreciază că nu sunt administrate suficiente dovezi în

raport de care sa¬și formeze convingerea.

Dacă, față de probatoriul administrat,

judecătorul constată că cererea unei părți nu este întemeiată, pentru că

susținerile sale nu sunt confirmate de dovezi, el nu are obligația să impună

administrarea de probe până în momentul în care pretențiile vor fi dovedite

pentru că, procedând astfel, ar favoriza partea căreia îi profită probele și

s-ar rupe echilibrul procesual pe care este dator să-l asigure.

Apelanții în calitate de reclamanți

aveau obligația în raport de art. 1169 C. civ., să-și dovedească pretențiile,

cu atât mai mult cu cât au fost asistați și reprezentați de un avocat, drept

urmare s-a apreciat că în mod corect prima instanță a respins pretențiile

reclamanților ca nefondate.

S-a mai reținut că reclamanții au

depus în dovedirea pretențiilor materiale acte medicale, din care rezultă că

investigațiile medicale și tratamentul au fost făcute în cadrul unor unități

spitalicești de stat, în care serviciile medicale sunt acoperite din fondurile

de asigurări de sănătate și deși au făcut susțineri în legătură cu cheltuielile

efectuate cu recuperarea, nu au produs nici o dovadă nici în acest sens.

În ceea ce privește prejudiciul moral,

s-a reținut că acesta cuprinde într-adevăr o doză de aproximare, dar instanța

trebuie să aibă în vedere o serie de criterii cum ar fi consecințele negative

suferite de cei în cauză în plan fizic și psihologic, importanța valorilor

morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu

care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care le-a fost

afectată viata ulterior producerii accidentului.

Pentru ca instanța să poată aplica

aceste criterii este însă necesar ca cel care pretinde daunele morale să

producă un minim de argumente și indicii din care să rezulte în ce măsură

drepturile personale nepatrimoniale au fost afectate.

În condițiile în care prejudiciul

material nu a fost dovedit, iar în ceea ce privește daunele morale nu s-au

invocat alte împrejurări de fapt s-a constatat că daunele morale nu au fost

dovedite.

Împotriva deciziei sus-menționate, au

declarat recurs reclamanții C.M. și C.C. prin reprezentant legal C.M., invocând

dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în temeiul cărora au solicitat

admiterea recursului, casarea celor două hotărâri pronunțate și trimiterea

cauzei spre rejudecare.

În argumentarea criticilor formulate,

recurenții au susținut că în speță s-au pronunțat două hotărâri care sunt

lipsite de temei legal și s-au dat cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale

aplicabile, respectiv ale Legii nr. 136/1995, art. 998 și urm. C. civ. și

Ordinului C.S.A. nr. 20/2008 iar persoanele prejudiciate din vina asiguratului

pârâtei au rămas nedespăgubite deși, din documentația dosarului, rezultă în mod

clar că aceștia au suferit un prejudiciu de necontestat ca urmare a producerii

accidentului, din vina intervenientului forțat.

În continuare, recurenții au reiterat

istoricul cauzei și al situației de fapt, arătând că deși au depus la dosar

documentația medicală, cele două instanțe au apreciat că acțiunea nu a fost

dovedită, astfel încât au rămas nedespăgubiți. Cât privește dovedirea daunelor

morale, recurenții au apreciat că au depus acel set minim de documente care să

lămurească instanța asupra prejudiciului produs și în baza acestora, se putea

pronunța în stabilirea unei sume reprezentând despăgubiri produse ca urmare a

accidentului rutier. De asemenea, au precizat recurenții că urmare a

accidentului au suferit intervenții chirurgicale, necesitând un timp de

recuperare și readaptare postoperatorie iar minorul a avut nevoie de terapie

psihologică.

Au arătat recurenții că limita minima

de despăgubire pentru vătămări corporale și decese, inclusiv pentru prejudicii

fără caracter patrimonial, este de cel puțin 1.500.000 euro potrivit Ordinului

C.S.A. nr. 20/2008 aplicabil la data accidentului, iar în dreptul european,

suma minimă de 1.000.000 euro pentru o victimă sau 5.000.000 euro pentru o

cerere de despăgubire, indiferent de numărul victimelor, reprezintă o sumă

rezonabilă si adecvată (Directiva 2005/14/CE a Parlamentului European și a

Consiliului din 11 mai 2005).

În ceea ce privește motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenții au arătat că

față de temeiul de drept al acțiunii, instanța trebuia să procedeze la

respingerea acțiunii motivat de acest temei legal, în speță, neîndeplinirea

condițiilor răspunderii civile delictuale. Au mai susținut recurenții că există

contrarietate între motivele cuprinse în ambele hotărâri, în sensul că, pe de o

parte, s-a reținut că părțile aveau datoria să-și probeze pretențiile însă nu au

produs probe în acest sens, iar pe de altă parte, s-a reținut că au fost depuse

acte medicale în dovedirea pretențiilor materiale.

Totodată, s-a susținut de către

recurenți că motivarea instanței de apel cu privire la probatoriul administrat

este nelegală din perspectiva dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., având în

vedere că judecătorul are obligația de a-i pune în vedere părții să-și

dovedească susținerile, încuviințând administrarea probelor.

Analizând decizia atacată în raport de

criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de

drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

următoarele considerente:

Prealabil examinării motivelor de

nelegalitate invocate, se impune a fi făcută precizarea că nu pot face obiectul

controlului de legalitate criticile referitoare la situația de fapt și

modalitatea de administrare a probatoriului, altfel spus, situația de fapt

stabilită de instanțele de fond nu mai poate fi repusă în discuție în cadrul

controlului de legalitate exercitat pe calea recursului.

Așa fiind, singurele critici ce pot

face obiectul analizei instanței de recurs îl constituie cele referitoare la

încălcarea, interpretarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor legale

incidente speței și pretinsa nemotivare sau motivare contradictorie a deciziei

atacate.

Potrivit alin. (5) al art. 129 C.

proc. civ., "Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele

legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe

baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul

pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Dacă probele propuse nu sunt

îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanța va dispune

ca părțile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu,

să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe, pe care le

poate ordona chiar dacă părțile se împotrivesc."

Astfel, nu pot fi reținute susținerile

recurenților, în sensul că instanța de apel ar fi încălcat prevederile normei

legale precitate, având în vedere că principiul rolului activ al judecătorului

este limitat de principiul disponibilității, în raport de care, rolul activ al

judecătorului de a stărui prin toate mijloacele la stabilirea situației de fapt

este limitat la cele ce formează obiectul pricinii supuse judecății, instanța

neputându-se substitui părților nici în ceea ce privește cadrul procesual și

nici modalitatea în care aceștia înțeleg să-și probeze pretențiile.

Or, în cauză se constată că instanța

de apel a analizat judicios și coroborat probatoriile administrate în fața

primei instanțe, iar în faza procesuală a apelului, recurenții nu au formulat

cerere de probatorii.

De asemenea, este de reținut că

instanța de apel nu avea obligația, ci posibilitatea de a dispune administrarea

de probe, întrucât rolul său activ nu înseamnă încălcarea principiului

disponibilități în procesul civil, obligația de a-și proba pretențiile revenind

reclamantului în condițiile art. 1169 C. civ. astfel cum corect s-a reținut.

Referitor la pretinsa încălcare,

interpretare sau aplicare greșită a dispozițiilor legale speciale în materie,

Înalta Curte constată de asemenea că nu poate fi reținută, având în vedere că

nu s-a pus în discuție dreptul la despăgubiri al reclamanților sau cuantumul

despăgubirilor, ci faptul că aceștia nu au făcut dovada prejudiciului produs ca

urmare a accidentului.

Motivul de recurs reglementat de art.

304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde

motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii sau

străine de natura pricinii.

Din analiza deciziei recurate se

constată că instanța a argumentat soluția pronunțată cu respectarea cerințelor

art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în sensul că hotărârea cuprinde

motivele care au format convingerea instanței, neexistând contradicții ori

motive străine de natura pricinii în cuprinsul considerentelor.

Nu va fi reținută critica prin care

este invocată nemotivarea hotărârii instanței de apel prin prisma neîndeplinirii

condițiilor răspunderii civile delictuale, având în vedere că soluția a fost

argumentată pe aspectul nedovedirii prejudiciului produs, prejudiciul fiind una

dintre condițiile de angajare a răspunderii civile delictuale.

În ceea ce privește pretinsa

contrarietate dintre motivele cuprinse în hotărârile pronunțate, înalta Curte

constată de asemenea că nu poate fi reținută, având în vedere că din

considerentele deciziei recurate reiese cu claritate că la pronunțarea soluției

au fost avute în vedere probele administrate și mijloacele de apărare

hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, instanța de apel fiind liberă să

aprecieze asupra concludentei acestora și asupra relevanței pe fondul cauzei.

Instanța de apel a uzat de dreptul suveran de apreciere a mijloacelor de probă

invocate în cauză atunci când a reținut că actele medicale depuse nu fac dovada

prejudiciului material și moral produs.

Hotărârea instanței de apel a fost

suficient motivată, inclusiv în aprecierea probatoriului, instanța de apel

examinând în mod real elementele esențiale care i-au fost supuse analizei și

astfel, se constată că cererea de apel soluționată prin hotărâre a fost

examinată în mod echitabil, reclamanților fiindu-le astfel, pe deplin respectat

dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 parag.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pentru considerentele ce preced, în

temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamanților

va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamanții C.M. și C.C. prin reprezentant legal C.M. împotriva Deciziei nr.

207/2012 din 16 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel lași, secția

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,

14 ianuarie 2014.