ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1630/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1630/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

formulată, reclamantul M.V. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Guvernul

României și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, următoarele:

-

anularea dispozițiilor art. 18 și 19 ale art. II din O.U.G. nr. 80/2010 pentru

completarea art. 11 din O.U.G. nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri

financiare în domeniul bugetar, precum și instituirea altor măsuri financiare

în domeniul bugetar, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.

283/2011,

-

anularea art. 9 din O.U.G. nr. 84/2012 și suspendarea executării acestuia pe

durata procesului,

-

recunoașterea dreptului pretins și a interesului legitim și obligarea pârâtului

la abrogarea, din textul O.U.G. nr. 84/2012 la art. 9, referirilor la

beneficiarii Legii nr. 341/2004.

Prin

întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul Guvernul României a invocat excepția

netimbrării acțiunii și excepția inadmisibilității acțiunii, precizând că

O.U.G. nr. 80/2010 și-a încetat existența ca act administrativ al executivului,

devenind lege, fiind aprobată prin Legea nr. 283/2011.

Prin

Sentința civilă nr. 1005 din 14 martie 2013, Curtea de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția inadmisibilității

invocată de pârât și, în consecință, a respins acțiunea administrativ formulată

de reclamantul M.V., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, ca

inadmisibilă.

Pentru a

pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, faptul că,

prin acțiunea promovată, reclamantul a solicitat anularea parțială a O.U.G. nr.

80/2010 pentru completarea art. 11 din O.U.G. nr. 37/2008 privind reglementarea

unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum și pentru instituirea altor

măsuri financiare în domeniul bugetar și anularea art. 9 din O.U.G. nr.

84/2012, demersul său judiciar fiind inadmisibil, întrucât ordonanțele de

urgență fac parte, conform art. 108 alin. (1) și 3 din Constituția României,

din categoria actelor care se emit de Guvernul României, în temeiul unei legi

speciale de abilitare, în limitele și în condițiile prevăzute de aceasta, cu

respectarea cerințelor prevăzute de art. 115 alin. (1) - (8) din Constituția

României, care reglementează delegarea legislativă.

Prin

urmare, a reținut instanța de fond că ordonanțele de urgență au caracter de

lege, fiind adoptate de Guvern în temeiul legii de abilitare, care presupune o

delegare temporară a competențelor legislative ale Parlamentului către Guvern.

În perioada în care ordonanțele sunt în vigoare, ele au aceeași putere ca și

legea (în sensul de act normativ adoptat de Parlament).

S-a

reținut în considerentele hotărârii atacate că ordonanțele de urgență nu sunt

acte administrative, în sensul definiției date de legiuitor prin dispozițiile

art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, întrucât prin intermediul lor

Guvernul legiferează în baza legii speciale de abilitare a delegării

legislative, astfel că acestea nu pot forma obiectul controlului de legalitate

pe calea contenciosului administrativ, întrucât nu sunt acte administrative emise

în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, ci

au aceeași valoare și forță juridică ca legea (în sensul de act normativ

adoptat de Parlament).

S-a mai

reținut că legile adoptate de Parlament și ordonanțele emise de Guvern sunt

supuse doar controlului de constituționalitate, conform dispozițiilor art. 146

lit. a) și d) din Constituția României, astfel că, în cazul ordonanțelor

Guvernului nu se examinează legalitatea acestora de către instanțele

judecătorești de contencios administrativ, în baza Legii nr. 554/2004, ci doar

constituționalitatea lor de către Curtea Constituțională, în baza art. 146 lit.

d) din Constituție și a Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea

Curții Constituționale.

Având în

vedere că legiuitorul a instituit un anumit cadru procesual pentru promovarea

acțiunilor întemeiate pe dispozițiile art. 9 din Legea nr. 554/2004, care însă

nu a fost respectat de reclamant, Curtea a admis excepția invocată de pârât și

a respins ca inadmisibilă acțiunea, inclusiv în ceea ce privește cererea de

sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de

neconstituționalitate.

Împotriva

acestei sentințe a declarat recurs reclamantul M.V., arătând că este nelegală

pentru că a fost emisă și asumată în perioada de interimat, că, deși alegerile

parlamentare s-au produs în 09 decembrie 2012, numirea noului Guvern, cât și a

premierului s-a făcut în ianuarie 2013, iar după această dată, după acreditarea

sa de către Președintele României, domnul Prim-ministru nu a revenit asupra

acestei ordonanțe nici sub forma unei schimbări și nici a unei îmbunătățiri și

nici în sensul menținerii acesteia.

Pentru

aceste motive, recurentul a solicitat admiterea recursului și modificarea

sentinței atacate.

Examinând

cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum

și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța

de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de

art. 304 sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau

modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în

raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare

juridică adecvată.

Astfel,

Înalta Curte are în vedere faptul că obiectul principal al acțiunii judiciare

din prezenta cauză l-a constituit anularea unor dispoziții din O.U.G. nr.

80/2010 și respectiv O.U.G. nr. 84/2012.

Totodată

s-a invocat excepția de neconstituționalitate a acelorași dispoziții legale.

Potrivit

art. 9 din Legea nr. 554/2004, "(1) Persoana vătămată într-un drept al său

ori într-un interes legitim prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe poate introduce

acțiune la instanța de contencios administrativ, însoțită de excepția de

neconstituționalitate, în măsura în care obiectul principal nu este constatarea

neconstituționalității ordonanței sau a dispoziției din ordonanță.

(2)

Instanța de contencios administrativ, dacă apreciază că excepția îndeplinește

condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 privind

organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, sesizează,

prin încheiere motivată, Curtea Constituțională și suspendă soluționarea cauzei

pe fond (...).

(5)

Acțiunea prevăzută de prezentul articol poate avea ca obiect acordarea de

despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanțe ale Guvernului, anularea

actelor administrative emise în baza acestora, precum și, după caz, obligarea

unei autorități publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea

unei anumite operațiuni administrative".

Analiza

legislației aplicabile în materia dedusă judecății în prezenta cauză relevă că

obiectul acțiunii judiciare îl poate constitui, în baza art. 9 din Legea nr.

554/2004, cererea privind anularea unui act administrativ și/sau despăgubiri

pentru prejudiciile cauzate prin ordonanțe declarate neconstituționale.

În cauza

de față, obiectul acțiunii îl constituie anularea unor dispoziții din ordonanțe

de urgență ale Guvernului și nu anularea unui act administrativ sau obligarea

la despăgubiri, acțiune în cadrul căreia s-a invocat și excepția de

neconstituționalitate a acelorași dispoziții din ordonanțe de urgență.

Înalta

Curte precizează că din dispozițiile art. 115 din Constituția României rezultă

că ordonanțele Guvernului nu sunt acte administrative supuse controlului de

legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ, ci sunt acte

normative cu putere de lege, adoptate în temeiul delegării legislative.

Conform

alin. (5) din art. 9 din Legea nr. 554/2004, obiectul litigiilor întemeiate pe

dispozițiile acestui articol îl reprezintă acordarea de despăgubiri pentru

prejudiciile cauzate prin ordonanțele Guvernului sau anularea actelor

administrative emise în baza acestora, precum și după caz, obligarea unei

autorități publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei

anumite operațiuni administrative.

Cu alte

cuvinte, instanța de contencios administrativ se pronunță doar în privința

efectelor vătămătoare ale unei ordonanțe sau dispoziții a acesteia, declarate

ca neconstituționale de către Curtea Constituțională, în procedura

constituțională.

Legile și

ordonanțele sunt acte normative care nu pot forma obiectul controlului

instanței de contencios administrativ, întrucât acestea constituie sorgintea

dreptului pozitiv.

Judecătorul

nu este în drept să judece modul de adoptare al unei legi sau ordonanțe

guvernamentale care are caracter de lege în perioada cât este în vigoare,

competența acestuia fiind aceea de a aplica și interpreta legea.

Legile și

ordonanțele sunt supuse numai controlului de constituționalitate exercitat de

Curtea Constituțională, care este garantul supremației Constituției.

În conformitate

cu art. 146 din Constituția României, Curtea Constituțională are atribuția de a

se pronunța asupra constituționalității legilor, atât înainte de promulgarea

acestora, cât și de a se pronunța, pe calea excepției de neconstituționalitate,

asupra constituționalității legilor și ordonanțelor.

Înalta

Curte reține că dispozițiile dintr-o lege sau dintr-o ordonanță de urgență sunt

supuse unei alte proceduri de verificare, deci controlul lor se realizează

potrivit unei alte proceduri stabilite prin lege organică.

Întreaga

construcție a dispozițiilor Legii nr. 554/2004 ce tratează acțiunile împotriva

ordonanțelor de guvern îndreptățește concluzia că ordonanțele de guvern nu pot

fi desființate decât pe calea controlului de constituționalitate, nu, în mod

direct, pe calea contenciosului administrativ în anulare, fie pe cale de

acțiune principală sau pe cale de excepție.

Este de

subliniat natura ordonanței de guvern, și anume de act administrativ specific,

prin care Guvernul își exercită delegarea legislativă, caracterul legislativ

fiind și mai pregnant în cazul ordonanțelor de urgență, care se supun aprobării

Parlamentului, cum este cazul de față.

De

altfel, în acest sens este și jurisprudența Curții Constituționale și a Înaltei

Curți, arătându-se că unica formă de control a ordonanțelor de guvern se poate

exercita de către instanța constituțională, fie ca urmare a ridicării, directe,

a excepției de neconstituționalitate sau cu ocazia controlului anterior

promulgării legii de aprobare sau de respingere.

Din

această perspectivă, cererea reclamantului este inadmisibilă.

În

concluzie, instanța de fond a respins în mod legal ca inadmisibilă acțiunea

având ca obiect anularea unor dispoziții din ordonanțe de urgență de către

instanța de contencios administrativ.

Cu privire

la excepția de neconstituționalitate a acelorași dispoziții din ordonanțe, se

constată că și această cerere este inadmisibilă.

Potrivit

art. 29 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor

ridicate în fața instanței de judecată sau arbitraj comercial privind

neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe, a unei dispoziții dintr-o lege

sau ordonanță, care are legătură cu soluționarea litigiului.

În raport

de prevederea legală enunțată, se constată că instanța de judecată sesizează

Curtea Constituțională numai cu acele excepții care au legătură cu soluționarea

litigiului, iar dacă excepția nu îndeplinește această condiție, cererea se

respinge ca inadmisibilă.

Inadmisibilitatea

este o soluție care se pronunță de instanța în fața căreia s-a invocat excepția

de neconstituționalitate atunci când constată neîndeplinirea unor anumite

condiții impuse de lege sau existența unor cauze ce fac imposibilă continuarea

procedurii judiciare.

În cauză,

în raport de obiectul acțiunii, acela de anulare a unor dispoziții din

ordonanțe, cererea de sesizare a Curții Constituționale este inadmisibilă

pentru că nu are relevanță în soluționarea litigiului.

Dacă

obiectul acțiunii l-ar fi constituit anularea unui act administrativ emis ca

urmare a adoptării ordonanței de urgență sau despăgubiri pentru pagubele

cauzate prin ordonanța de urgență, atunci se putea invoca excepția de

neconstituționalitate a ordonanței de urgență, iar instanța trebuia să sesizeze

Curtea Constituțională.

Cum

obiectul acțiunii nu se circumscrie reglementării cuprinse în art. 9 din Legea

nr. 554/2004 și cum excepția are același obiect ca și acțiunea, în mod legal

instanța a reținut și inadmisibilitatea excepției, întrucât nu are relevanța în

soluționarea litigiului. Acțiunea, cu obiectul precizat de reclamant era

inadmisibilă, astfel că și excepția urmează același regim juridic.

Prima

instanță a aplicat corect sancțiunea inadmisibilității excepției de

neconstituționalitate, întrucât sesizarea Curții Constituționale nu era

oportună, excepția neîndeplinind condițiile legii.

Prin

urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt

neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre

temeinică și legală pe care o va menține.

În

consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamantul M.V. împotriva Sentinței civile nr. 1005 din

14 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 28 martie 2014.

Procesat de GGC - GV