ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3796/2012

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința penală nr. 10/CC din 10

mai 2011 pronunțată în dosarul nr. 3132/114/2011, în Camera de Consiliu, de

către Tribunalul Buzău - secția penală,

a

fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de condamnatul M.D., deținut

în Penitenciarul Mărgineni, de revizuire a sentinței penale nr. 171 din 12

noiembrie 1999 a Tribunalului Buzău.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut că prin sentința penală mai sus indicată,

revizuentul M.D. a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 10 ani închisoare

și 5 ani interzicerea unor drepturi prev. de art. 64 lit. a) și b) C. pen.,

pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave

și falsificarea de monede, timbre sau de alte valori, fapte prev. și ped. de art.

215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. și, respectiv, art. 282 alin. (1) și (2)

C. pen., ambele cu reținerea recidivei prev. de art. 37 lit. b) C. pen.

S-a dedus prevenția inculpatului de la

23 august 1999 la zi și s-a menținut starea de arest.

Sentința pronunțată nu a fost modificată

în căile de atac exercitate de inculpat.

S-a stabilit că împotriva acestei

sentințe condamnatul a formulat două cereri de revizuire, relevând că există

fapte și împrejurări care nu au fost cunoscute de instanțele care au soluționat

cauza.

Condamnatul a susținut că, deși a

recunoscut activitatea infracțională în modalitatea reținută în rechizitoriu,

în realitate, unul din actele materiale, care vizează mărfurile ridicate la 10

august 1999, nu a fost comis de acesta.

S-a invocat faptul că mărfurile de la

SC "R." București au fost ridicate la 10 august 1999 de numitul F.I.

și că acestea au fost vândute ulterior către I.I.

Condamnatul s-a declarat nemulțumit de

faptul că cele două facturi emise de SC R. București și fila CEC nu au fost

supuse expertizării și nu s-a făcut recunoaștere din grup pentru a se stabili

dacă poate fi recunoscut de reprezentanții părții civile.

În cererea de revizuire, condamnatul M.D.

a invocat cazul prev. de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., făcând

referire la fila 4 paragraf 6 din sentința penală de condamnare, în care

susține că au fost evidențiate aspecte nereale.

Constatând că cererea de revizuire

formulată de către condamnat constituie o nouă cerere având același obiect și

anume revizuirea sentinței penale de condamnare nr. 171 din 12 noiembrie 1999 a

Tribunalului Buzău, instanța de fond a respins această cerere ca fiind

inadmisibilă.

Sentința a fost atacată cu apel de

către revizuentul condamnat M.D., susținându-se că aceasta este nelegală și

netemeinică, deoarece actele care au stat la baza condamnării sale au fost

false și nu corespund realității și, ca atare, s-a solicitat admiterea

apelului, desființarea sentinței și trimiterea cauzei la aceeași instanță

pentru continuarea cercetărilor, urmând a se avea în vedere și înscrisurile

depuse la dosar.

Prin decizia

penală nr. 60 din 10 aprilie 2012 a Curții de Apel Ploiești - Secția Penală și

pentru Cauze cu Minori și de Familie,

îndreptată

prin încheierea de îndreptare eroare materială pronunțată de aceeași instanță,

în Camera de Consiliu, la data de 14 mai 2012, a fost respins, ca nefondat,

apelul declarat de condamnatul M.D., împotriva sentinței penale nr. 10/CC din

data de 10 mai 2011 pronunțată de Tribunalul Buzău - Secția Penală, în dosarul nr.

3132/114/2011.

A fost obligat apelantul la 300 lei

cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, onorariu apărător

din oficiu ce se va avansa din fondul Ministerului Justiției în contul Baroului

Prahova.

Curtea de apel, verificând hotărârea

atacată, conform art. 378 C. proc. pen., pe baza lucrărilor și materialului

cauzei și din oficiu sub toate aspectele de fapt și de drept, așa cum prevăd

dispozițiile art. 371 alin. (2) C. proc. pen., a

constatat că apelul declarat de revizuentul condamnat M.D.

este nefondat.

S-a reținut că revizuentul a indicat

la momentul audierii elemente de detaliu cu privire la actul material analizat,

pe care nu l-a contestat în căile de atac, astfel încât o nouă expertiză cu

privire la înscrisurile indicate, respectiv cele două facturi și fila CEC nu se

impunea în cauză, neconstituind un fapt probatoriu în sensul dispozițiilor art.

394 lit. a) C. proc. pen., aceasta deoarece, în cauză, a fost efectuat un

raport de constatare tehnico - științifică din care rezultă că semnăturile de

pe trei file CEC aparțin inculpatului și, ca atare, nu se justifică și nu se

impune o prelungire a probatoriului în sensul realizării unei recunoașteri din

grup a condamnatului de către reprezentanții părții civile.

Ca atare, s-a apreciat că în mod

corect prima instanță a concluzionat că în cauză motivele invocate de revizuent

nu se constituie în fapte sau împrejurări noi necunoscute de instanță sau care

să afecteze temeinica hotărârii atacate.

Împotriva deciziei anterior

menționate, în termen legal, a declarat recurs revizuentul condamnat M.D.,

criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

În motivarea orală a recursului, s-a

susținut că cererea de revizuire este întemeiată pe dispozițiile art. 394 alin.

(1) lit. a) C. proc. pen., făcându-se referire la faptul că în cauză au apărut

împrejurări noi, care nu au fost avute în vedere de către instanță cu prilejul

pronunțării hotărârii de condamnare.

Concluziile formulate de

reprezentantul parchetului, de apărătorul recurentului revizuent condamnat și

ultimul cuvânt al acestuia au fost consemnate în partea introductivă a

prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.

Examinând recursul declarat în cauză,

respectiv actele și lucrările din dosar, înalta Curte constată că acesta nu

este întemeiat pentru considerentele care urmează.

Potrivit art. 394 alin. (1) C. proc.

pen., revizuirea poate fi cerută când:

a) s-au descoperit fapte sau

împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei;

b) un martor, un expert sau un

interpret a săvârșit infracțiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei

revizuire se cere;

c) un înscris care a servit ca temei

al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals;

d)

un membru al completului de judecată,

procurorul ori persoana care a efectuat acte de cercetare penală a comis o infracțiune

în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere;

e)

când două sau mai multe hotărâri

judecătorești definitive nu se pot concilia.

În prezenta cauză, pe calea

revizuirii, condamnatul a invocat dispozițiile art. 394 alin. (1) lit. a) C.

proc. pen., în sensul că s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost

cunoscute de instanță la soluționarea cauzei, arătând că unul dintre actele

materiale reținute în sarcina sa, respectiv ridicarea mărfurilor în data de 10

august 1999, nu ar fi fost comis de acesta, ci de F.I., care a și ridicat

mărfurile respective și le-a vândut către o altă persoană. A mai susținut

recurentul revizuent că legitimația pe care a folosit-o era pe numele de P.R.,

iar cea folosită de F., era pe numele de P.D. și că în anul 1999 l-a acoperit

pe F., fiindu-i prieten, însă nu poate fi condamnat pentru o faptă pe care nu a

comis-o, exprimându-și totodată nemulțumirea față de împrejurarea că nu au fost

expertizate facturile respective.

Verificând cererea de revizuire,

instanța de fond și cea de prim control judiciar au apreciat că motivele

invocate de revizuent nu reprezintă fapte sau împrejurări necunoscute instanței

și care afectează temeinicia hotărârii atacate, în sensul la care se referă

legiuitorul în art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

Din analiza textului legal menționat

rezultă că temeiul revizuirii nu se referă la probe noi prezentate instanței în

această procedură, revizuirea nefiind o cale ordinară de atac în care s-ar

putea continua probațiunea.

Dimpotrivă, în calea extraordinară de

atac a revizuirii, ceea ce pare a fi nouă este fapta probatorie și nu mijlocul

nou de probă prin care s-ar putea face dovada existenței unei fapte probatorii

cunoscută de instanță la momentul judecății.

Revizuirea unei hotărâri judecătorești

definitive este posibilă în anumite cazuri, expres și limitativ prevăzute de

lege, în speță, condamnatul invocând prevederile art. 394 alin. (1) lit. a) C.

proc. pen., care se referă la existența unor împrejurări noi, necunoscute de

către instanță la soluționarea cauzei, împrejurări care ar fi în măsură să

conducă la concluzia netemeiniciei hotărârii de condamnare. Este necesar,

așadar, ca invocarea elementelor noi să conducă la o soluție diametral opusă

celei dispuse în cauză, respectiv atunci când este atacată o hotărâre de

condamnare - cum este cazul de față -, faptele sau împrejurările

noi trebuie să conducă la soluția

achitării sau încetării procesului penal.

În prezenta cauză, se constată că

recurentul revizuent condamnat urmărește, de fapt, o prelungire a probațiunii,

făcând confuzie între faptele probatorii - care, potrivit art. 394 alin. (1) lit.

a) C. proc. pen., trebuie să fie noi pentru a justifica admisibilitatea cererii

de revizuire formulate în baza acestui temei - și mijloacele de probă care

servesc la aflarea adevărului.

Pe de altă parte, se reține că

împrejurările despre care a făcut vorbire recurentul revizuent condamnat nu

sunt apte să conducă la adoptarea unei soluții diametral opuse, respectiv de

achitare, astfel cum prevăd dispozițiile legale anterior menționate, având în

vedere că acestea se referă numai la unul dintre actele materiale reținute în

sarcina recurentului revizuent, fiind de remarcat, de asemenea, și împrejurarea

că acesta a recunoscut săvârșirea infracțiunii la urmărirea penală și în cursul

cercetării judecătorești, în căile de atac invocând doar critici privind

greșita individualizare a pedepsei aplicate.

Rezultă, așadar, că susținerile

recurentului revizuent condamnat nu se încadrează în dispozițiile art. 394 alin.

(1) lit. a) C. proc. pen., astfel încât criticile formulate nu pot fi primite,

soluția de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de revizuire fiind temeinică

și legală.

În lumina acestor considerații, având

în vedere că în cauză nu se identifică nici alte motive de casare a hotărârilor

atacate, înalta Curte, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.

În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., recurentul revizuent condamnat va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare către stat, în care se va include și onorariul cuvenit apărătorului

desemnat din oficiu, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de revizuentul condamnat M.D.

împotriva deciziei penale nr. 60 din 10 aprilie 2012 a Curții de Apel Ploiești

- Secția Penală și pentru Cauze cu Minori și de Familie.

Obligă recurentul revizuent condamnat

la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care

suma de

200 lei,

reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 19

noiembrie 2012.