ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3378/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin contestația înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 21 mai 2014, contestatoarea SC A. SA Slatina s-a solicitat anularea Deciziei civile nr. 1287 și a încheierii din 11 martie 2014 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 4311/1/2013. În motivarea acesteia, contestatorii au arătat următoarele: Decizia nr. 1287 și încheierea din 11 martie 2014 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 4311/1/2013 au fost date cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competentă, respectiv competența generală a instanțelor judecătorești. Instanța de recurs a încălcat competenta generală a instanțelor judecătorești substituindu-se Curții Constituționale și puterii legislative prin aceea că a înlăturat condiția evocării fondului impusă de legiuitor în art. 322 pct. 1 C. proc.

civ. Hotărârea atacată cu revizuire nu evocă fondul întrucât recursul a fost constatat nul. Hotărârile pronunțate de instanțele de recurs evocă fondul atunci când s-a admis recursul, s-a casat sau modificat decizia instanței de apel și s-a admis apelul pronunțându-se asupra raporturilor juridice deduse judecății. În literatura de specialitate și în practica judiciară s-a statuat că nu evocă fondul hotărârea prin care se anulează recursul în temeiul unei excepții procesuale. S-a arătat că, dacă prin decizia pronunțată de Curtea de Apel recursul a fost constatat nul ca urmare a nemotivării lui în termen, neevocând fondul această decizie nu poate fi revizuită.

Chiar revizuentul a recunoscut în mod expres că în speță nu este îndeplinită această condiție de admisibilitate a revizuirii, menționând că invocă o excepție de neconstituționalitate, iar Înalta Curte de Casație și Justiție a considerat că este o problemă de constituționalitate care ține de competența Curții Constituționale. Prin încheierea din 18 februarie 2014 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis cererea formulată de revizuentul B.I., a sesizat Curtea Constituțională cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 322 alin. (1) C. proc. civ. (ipoteza referitoare la hotărâri pronunțate de o instanța de recurs atunci când evocă fondul). Opinia instanței de judecată exprimată în motivarea încheierii de sesizare a Curții Constituționale a fost în sensul că textul respectiv este neconstituțional.

Procedând în acest mod, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că ține de competența Curții Constituționale să se pronunțe dacă într-o revizuire se impune sau nu, conform textului legal, condiția evocării fondului. În ciuda celor arătate anterior, în mod surprinzător, fără a mai aștepta pronunțarea Curții Constituționale, instanța supremă a înlăturat pur și simplu condiția evocării fondului prevăzută de legiuitor, invocând, pentru a proceda astfel, aceleași motive menționate în încheierea de sesizare a Curții Constituționale în susținerea opiniei că textul este neconstituțional. Plecând de la premisa că „partea este lipsită de orice cale legală de a se plânge (...)", Înalta Curte a creat o nouă „cale legală" prin introducerea unei excepții de la regula privind evocarea fondului pe ideea echității, fără ca această excepție să fie prevăzută de legiuitor și nici menționată de Curtea Constituțională.

Instanța supremă reține că excepțiile deja acceptate de literatura juridică și jurisprudență ca fiind cazuri în care este înlăturată cerința evocării fondului prin decizia de recurs confirmă faptul că anumite situații particulare reclamă retractarea unor decizii de recurs care nu evocă fondul, pe calea extraordinară a revizuirii, fără o intervenție a legislativului sau Curții Constituționale și că situația este aceeași și pentru motivul invocat în cauză. Înalta Curte înlătură condiția evocării fondului impusă de legiuitor la art. 322 alin. (1) C. proc. civ. cu motivarea că rațiunea reglementării căii de atac extraordinare a revizuirii este aceea a îndreptării unei erori de fapt și a restabilirii adevărului care, în opinia sa, nu poate fi realizată decât prin acceptarea motivului de revizuire în discuție prevăzut de art. 322 pct. 4 C. proc.

civ. ca o excepție de la cerința evocării fondului. Soluția dispusă nu este rezultatul unei simple interpretări a unei dispoziții legale, întrucât în speță nici un moment instanța supremă nu interpretează dispoziția legală ci, pe temeiuri strict de echitate, fără a invoca nici un temei legal, pur și simplu introduce o excepție de la regula instituită de legiuitor, fără ca această excepție să fi fost prevăzută de legiuitor sau să rezulte dintr-o decizie a Curții Constituționale. Instanța nu face trimitere la nicio dispoziție legală sau principiu constituțional care i-ar fi permis să înlăture aplicarea unui text legal și nu a aplicat singurul mijloc legal care îi permite să îndepărteze de la aplicare dreptul intern: dispozițiile legale constituționale care privesc ipoteza unei contradicții între dreptul intern și C.E.D.O.

Practic, în lipsa unei căi legale, instanța judecă în echitate și creează o cale legală neprevăzută de lege, încălcând astfel competența generală a instanțelor judecătorești. Judecata în echitate încalcă principii constituționale fundamentale în statul de drept si competenta generală a instanțelor judecătorești. În România, judecătorii nu pot judeca în echitate, creând reguli proprii și aplicându-le, în locul aplicării regulilor prevăzute de lege pentru aceeași situație de fapt. Echitatea este o valoare morală, care „nu poate fi sursa regulilor”. În niciun caz instanțele judecătorești nu pot modifica sau adăuga la o dispoziție legală, acesta fiind atributul exclusiv al puterii legiuitoare. De asemenea, instanțele judecătorești nu exercită nici controlul de constituționalitate al legilor și ordonanțelor în vigoare, acesta fiind atributul Curții Constituționale.

Este adevărat că, atunci când sesizează Curtea Constituțională, instanța de judecată nu este obligată să suspende soluționarea cauzei dar, pe de altă parte, atunci când apreciază că nu se impune suspendarea, judecătorul trebuie să aplice dispoziția legală în forma în vigoare, neputând să o înlăture în mod direct înainte de a se pronunța Curtea Constituțională. Introducând o excepție de la regula evocării fondului și creând astfel o „cale legală" acolo unde legea nu permitea una, instanța de judecată a încălcat competența generală a instanțelor judecătorești. Modificarea unei reguli legale pentru caracterul său inechitabil poate fi făcută doar de puterea legiuitoare prin modificarea textului de lege.

În cazul de față, în măsura în care Curtea Constituțională considera întemeiată excepția de neconstituționalitate și considera că dispozițiile art. 322 alin. (1) privind condiția evocării fondului sunt neconstituționale, decizia era obligatorie pentru instanța de judecată care, în acel moment, pe baza acestei decizii a Curții Constituționale ar fi fost îndrituită să constate că această condiție a evocării fondului nu se mai aplică.

Pe de altă parte, și o decizie în sens invers a Curții Constituționale (în sensul că cerința evocării fondului nu este neconstituțională, urmând a fi menținută), ar fi fost la fel de obligatorie pentru instanță, în baza art. 147 alin. (4) din Constituție, conform căruia „De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor". Or, până la acest moment Curtea Constituțională nu s-a pronunțat și nu a soluționat excepția de neconstituționalitate invocată în cauză; în schimb, norma a fost înlăturată de instanța de judecată. Curtea Constituțională s-a pronunțat anterior în alte cauze asupra constituționalității art. 322 alin. (1) teza a doua C. proc.

civ., text care impune condiția de admisibilitate a evocării fondului, reținând că acest text de lege reprezintă o normă de procedură pe care legiuitorul este abilitat să o instituie în temeiul art. 126 alin. (2) Constituție și că nu se încalcă accesul la justiție și nici dreptul la un proces echitabil (Decizia nr. 122/2008, nr. 360/2008, nr. 258/2008, nr. 1532/2009, nr. 548/2010, nr. 437/2011). Astfel, Curtea Constituțională a arătat în motivarea acestor decizii că accesul la justiție, cât și folosirea căilor de atac se exercită în formele și condițiile procedurale instituite prin lege, că accesul liber la justiție nu înseamnă accesul, în toate cazurile, la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac.

Soluția instanței de depășire conștientă a competențelor generale a instanțelor judecătorești nu este justificată nici din perspectiva C.E.D.O. care a stabilit clar că nicio prevedere din Convenție nu asigură dreptul de a introduce o cale extraordinară de atac în materie civilă. Dimpotrivă, Curtea a stabilit o serie de condiții foarte restrictive în care asemenea căi de atac pot fi admise, care nu sunt îndeplinite în speță, astfel încât soluția admiterii revizuirii nu este nici măcar justificabilă. În speță, B.I. a avut posibilitatea să se înscrie în fals cu privire la dovada de comunicare în cursul judecății recursului dar nu a înțeles să facă acest lucru. Potrivit art. 100 alin. (1) pct. 1 C. proc.

civ., procesul verbal încheiat de cel însărcinat cu înmânarea actului de procedură trebuie să cuprindă anul, ziua și luna când a fost încheiat. Potrivit alin. (4) al aceleiași dispoziții legale, procesul-verbal face dovadă până la înscrierea în fals cu privire la faptele constatate personal de cel care l-a încheiat. Așadar, când este vorba de dovada de comunicare a unui act de procedură singura cale pe care o are partea care pretinde că acest act procedural nu corespunde realității este aceea de a recurge la procedura înscrierii în fals reglementată de art. 180 C. proc. civ. Această soluție este rațională și echitabilă întrucât nu este vorba de un înscris care să fi privit fondul cauzei, care să fi avut influență asupra soluției de fond pronunțată în acest dosar și să fi fost depus de una din părți.

În speță este vorba de un act procedural pentru care C. proc. civ. prevede o cale de atac specială în art. 100 alin. (4). Neexercitând această cale de atac, revizuentul B.I. nu poate ocoli dispoziția expresă cuprinsă în art. 100 alin. (4) C. proc. civ., recurgând la calea revizuirii. Instanța supremă în hotărârea pronunțată reține în mod eronat că revizuentul ar fi recurs la această procedură a înscrierii în fals făcând confuzie între procedura înscrierii în fals și plângerea penală. În realitate, B.I. nu s-a înscris în fals în recurs împotriva dovezii de comunicare, deci nu a recurs la procedura prevăzută de art. 180 C. proc. civ., ci a formulat ulterior anulării recursului său o plângere penală.

B.l. nu a urmat procedura înscrierii în fals, ci a încercat să convingă instanțele că este vorba despre o eroare a agentului procedural. Deși partea adversă nu a utilizat căile puse la dispoziție de dreptul intern (înscrierea în fals în cadrul recursului), instanța i-a creat o „cale" extraordinară prin care dreptul său la apărare să fie „respectat", adică i-a mai dat o șansă suplimentară să își exercite un drept la apărare pe care partea nu și l-a exercitat corect în prima fază. Analizând contestația în anulare formulată, Înalta Curte constată următoarele: În susținerea prezentei contestații este invocat ca temei de drept art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., argumentându-se că instanța care a soluționat cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 alin. (1) pct. 4 C. proc.

civ., prin Decizia civilă nr. 1287 din 6 mai 2014, a încălcat dispozițiilor de ordine publică privitoare la competența generală, substituindu-se Curții Constituționale și puterii legislative prin înlăturarea condiției de evocare a fondului impusă de art. 322 alin. (1) C. proc. civ., deși asupra acestui aspect se dispusese sesizarea Curții Constituționale prin încheierea din 18 februarie 2014. Deși Înalta Curte de Casație și Justiție a sesizat Curtea Constituțională cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 322 alin. (1) C. proc. civ., considerând că dispozițiile menționate sunt neconstituționale, ulterior, prin încheierea din 11 martie 2014, a respins excepția inadmisibilității căii de atac a revizuirii, cu motivarea că, în raport de circumstanțele speței, nu este obligatorie îndeplinirea condiției privind evocarea fondului.

Înlăturarea condiției evocării fondului a fost motivată prin particularitatea pe care art. 322 pct. 4 o prezintă în prezenta cauză, în care eroarea de fapt pe care tinde a o înlătura calea de atac a revizuirii este determinată de un act care a determinat pronunțarea unei soluții care împiedică evocarea fondului în cauză. S-a considerat că această ipoteză este identică cu ipoteza în care eroarea ar fi fost determinată de un act care a fundamentat o soluție care evocă fondul, întrucât se are în vedere stabilirea adevărului, în urma înlăturării erorii de fapt, motiv pentru care dispozițiile art. 322 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. sunt aplicabile și deciziei prin care recursul a fost constatat nul pentru că nu a fost motivat în termenul legal.

Contrar celor afirmate de contestatoare, Înalta Curte apreciază că aceste argumente vizează interpretarea legii, respectiv a dispozițiilor art. 322 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., atribut de competența exclusivă a instanțelor judecătorești. Apreciind, în contextul particularităților speței că în cauză nu se impune analizarea condiției privind evocarea fondului, menționată în art. 322 alin. (1) C. proc. civ., instanța de revizuire nu a încălcat competența Curții Constituționale, cu atât mai mult cu cât, în interpretarea și aplicarea legii, a analizat jurisprudența Curții Constituționale și a adus argumente de doctrină și jurisprudență care susțin această interpretare. Deși a sesizat Curtea Constituțională cu privire la interpretarea art. 322 alin. (1) pct. 4 C. proc.

civ., instanța de revizuire nu era ținută să aștepte dezlegările date de Curtea Constituțională întrucât nu există o atare obligație legală, iar obiectul sesizării era altul decât cel asupra căruia a fost învestită instanța de revizuire, Curtea Constituțională urmând a se pronunța asupra conformității art. 322 alin. (1) pct. 4 cu anumite prevederi ale Constituției, pe când hotărârea instanței de revizuire s-a rezumat la interpretarea art. 322 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. Decizia contestată nu a statuat asupra înlăturării de plano a condiției evocării fondului, ci a avut în vedere interpretarea acestei condiții în contextul în care înscrisul invocat în temeiul art. 322 alin. (1) pct. 4 C. proc.

civ., respectiv procesul-verbal de comunicare a deciziei pronunțate în apel, nu a fost depus de una dintre părți și nu privește fondul cauzei, motiv pentru care nu putea influența soluția pronunțată pe fond în acest dosar. În considerarea acestui act procedural, constatat ca fiind nereal, pentru că menționa altă dată de comunicare decât cea reală, instanța de revizuire a apreciat că sunt aplicabile prevederile art. 322 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., cu excepția cerinței privind evocarea fondului, tocmai datorită naturii de act procedural a înscrisului declarat fals, în raport de care nu se putea pronunța o soluție care să antameze fondul cauzei, ceea ce lipsea de obiect condiția evocării fondului.

Astfel, aplicarea dispozițiilor art. 322 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. s-a realizat nu în baza principiului echității, ci a faptului că rațiunea stabilirii adevărului, prin înlăturarea acestei erori de fapt, este aceeași ca atunci când eroarea ar fi fost determinată de un act care a fundamentat o soluție care evocă fondul. Ca atare, interpretarea instanței de revizuire vizează un aspect prealabil verificării condiției evocării fondului, de vreme ce instanța de recurs, pronunțându-se asupra unei excepții, nu putea antama fondul cauzei . Întrucât atributul interpretării legii aparține exclusiv instanței judecătorești, iar interpretarea art. 322 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

a avut loc în contextul situației de fapt și de drept specific speței, sunt nefondate susținerile că instanța de revizuire ar fi creat o nouă cale de atac, neprevăzută de lege, pentru a da posibilitatea părții să își valorifice dreptul la apărare, depășind atribuțiile puterii judecătorești și intrând în sfera de competență a puterii legislative. Criticile contestatoarei privind aplicarea principiului echității în locul unei nome de drept în vigoare de către instanța de revizuire sau cele referitoare la confuzia pe care aceasta a realizat-o între procedura înscrierii în fals și plângerea penală constituie aspecte de nelegalitate care exced limitelor prevăzute de art. 317 și 318 C. proc. civ. în care o hotărâre judecătorească poate fi retractată pe calea contestației în anulare.

Judecata în echitate se referă la o eventuală greșeală de judecată care nu poate fi asimilată atribuțiilor puterii legiuitoare. Pentru argumentele menționate anterior, se constată că interpretarea pe care instanța de revizuire a dat-o art. 322 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., apreciind că nu este aplicabilă condiția de admisibilitate a căii de atac a revizuirii referitoare la evocarea fondului, nu se suprapune cu atribuțiile Curții Constituționale și nici cu cele ale puterii legiuitoare și nu aduce atingere vreunei prevederi din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale. Ca atare, nefiind îndeplinite condițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., contestația în anulare urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca inadmisibilă contestația în anulare formulată de contestatoarea SC A. SA Slatina împotriva Deciziei nr. 1287 din 6 mai 2014 și a încheierii din 11 martie 2014 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 noiembrie 2014.