ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1698/2015

Asupra conflictului negativ de față;

Prin

cererea de emitere a ordonanței de plată înregistrată pe rolul Judecătoriei Baia

Mare la data de 19 decembrie 2014, sub Dosar nr. 12560/182/2014, creditoarea SC

T. SRL a solicitat instanței să ordone debitoarei SC B.C. SRL plata sumei de 52.303,42

RON cu titlu de debit contractual restant.

În

drept, au fost invocate dispozițiile art. 1016 C. proc. civ.

La data de 23 ianuarie 2015, debitoarea

SC B.C. SRL a formulat întâmpinare prin care a invocat necompetența teritorială

a instanței, aceasta fiind stabilită contractual la instanța de la sediul creditoarei.

Prin sentința civilă nr. 916/2015 din 13

februarie 2015 pronunțată de Judecătoria Baia Mare în Dosarul nr. 12560/182/2014,

s-a admis excepția necompetenței teritoariale

a Judecătoriei Baia Mare, declinând competența de soluționare

a acțiunii formulate de creditoarea SC T. SRL, în favoarea Judecătoriei Lugoj.

Pentru a pronunța această hotărâre, Judecătoria

Baia Mare a reținut că, potrivit art. 130 alin. (3) C. proc. civ. „necompetența

de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă

întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la

care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe".

Art. 126 alin. (1) C. proc. civ. prevede

că „părțile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, și prin declarație

verbală în fața instanței ca procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi

de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care,

potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când

această competență este exclusivă."

Din cuprinsul art. 126 alin. (1) C. proc.

civ. rezultă că instanța competentă, ratione loci, să se pronunțe asupra cererilor

privitoare la bunuri mobile, ori la alte drepturi asupra cărora părțile pot dispune,

poate fi determinată în mod convențional, prin acordul de voință al părțile litigante,

acord de voință realizat fie anterior sesizării instanței, fie ulterior, în fața

instanței. Părțile pot determina o altă instanță pentru soluționarea în fond a eventualelor

litigii, printr-o cauză atributivă de competență sau prin acord verbal în fața instanței

sesizate, numai atunci când normele de competență care ar fi incidente în lipsa

clauzei sau a acordului, au o natură dispozitivă.

Având în vedere considerentele anterior

enunțate, Judecătoria Baia Mare a reținut că excepția invocată de către debitoare

prin întâmpinare vizează necompetența teritorială relativă a instanței, prin raportare

la prevederile convenției încheiate de către părți. Astfel, conform art. 16.1 din

contract, „neînțelegerile ivite între părți în timpul executării prezentului contract

vor fi soluționate pe cale amiabilă. Dacă o astfel de soluționare amiabilă este

imposibilă, cazul va fi soluționat de către instanțele judecătorești competente

de la sediul social al furnizorului".

Instanța a apreciat că prevederea contractuală

menționată are natura juridică a unei clauze atributive de competență și este conformă

cu prevederile art. 126 alin. (1) C. proc. civ., fiind stabilită în scris, vizând

drepturi de care părțile pot să dispună (drepturile de creanță izvorâte din convenția

încheiată), fără a urmări înlăturarea unei competențe exclusive. Așa fiind, introducerea

de către creditoare a unei cereri de chemare în judecată la o altă instanță decât

cea a cărei competență teritorială a fost stabilită contractual îndrituiește debitoarea

să invoce excepția necompetenței teritoriale.

Având în vedere că sediul social al furnizorului

(creditoarei) nu se află în circumscripția Judecătoriei Baia Mare, această instanță

a apreciat că excepția necompetenței teritoriale invocată de către debitoare este

întemeiată.

Raportat la sediul creditoarei, în localitatea

Nădrag, jud. Timiș, și la prevederile H.G. nr. 337/1993 pentru stabilirea circumscripțiilor

judecătoriilor și parchetelor de pe lângă judecătorii, competența teritorială pentru

soluționarea cererii formulate de către creditoare a fost apreciată ca aparținând

Judecătoriei Lugoj.

Judecătoria Lugoj, sesizată cu soluționarea

cauzei, în baza art. 248 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 130 alin. (3)

și (4) C. proc. civ., cu aplicarea art. 1018 alin. (3) C. proc. civ. și a art. 208

alin. (2) C. proc. civ., a invocat din oficiu excepția necompetenței teritoriale

a Judecătoriei Lugoj.

Prin sentința civilă nr. 888/2015 din 7

aprilie 2015 pronunțată de Judecătoria Lugoj în Dosarul nr. 12560/182/2014, s-a

admis excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Lugoj și s-a declinat, în

favoarea Judecătoriei Baia Mare, competența soluționării cererii de emitere a ordonanței

de plată formulate de creditoarea SC T. SRL în contradictoriu cu debitoarea SC B.C.

SRL.

S-a constatat ivit conflictul negativ de

competență între Judecătoria Baia Mare și Judecătoria Lugoj.

S-a dispus înaintarea dosarului cauzei

către Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului

de competență.

Instanța a reținut că potrivit art. 130

alin. (3) C. proc. civ. „necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de

către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai

târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei

instanțe."

În

speță întâmpinarea era obligatorie și aceasta trebuia depusă

cu 3 zile înainte de primul termen de judecată, astfel cum impun prevederile

art. 1018 alin. (3) C. proc. civ. („în citație se va preciza că debitorul este obligat

să depună întâmpinare cu cel puțin 3 zile înaintea termenului de judecată, făcându-se

mențiune că, în cazul nedepunerii întâmpinării, instanța, față de împrejurările

cauzei, poate considera aceasta ca o recunoaștere a pretențiilor creditorului.")

Debitoarea nu a depus întâmpinarea cu 3

zile înainte de termenul de judecată, ci chiar în ziua ședinței de judecată din

23 ianuarie 2015, fapt reținut de Judecătoria Baia Mare prin încheierea de ședință

de la acel termen (dosarul Judecătoriei Baia Mare).

În

aceste condiții, instanța a considerat că devin incidente

dispozițiile art. 208 alin. (2) C. proc. civ. („Nedepunerea întâmpinării în termenul

prevăzut de lege atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe și

de a invoca excepții, în afara celor de ordine publică, dacă legea nu prevede altfel."),

pârâtul fiind decăzut din dreptul de a invoca excepții, în afara celor de ordine

publică. Cum în speță necompetența era de ordine privată, aceasta nu mai putea fi

invocată de debitor prin întâmpinare la primul termen de judecată, la expirarea

termenului de 3 zile prevăzut de art. 1018 alin. (3) C. proc.

civ.

Judecătoria Baia Mare devenind competentă absolut să soluționeze pricina.

Aceasta întrucât nici reclamantul (conform

art. 130 alin. (4) C. proc. civ.), nici pârâtul (conform art. 130 alin. (3) raportat

la art. 208 alin. (2) C. proc. civ.) și nici instanța (conform art. 130 alin.

(3) C. proc. civ.) nu mai puteau invoca excepția necompetenței teritoriale de ordine

privată la primul termen de judecată, iar clauza atributivă de competență prevăzută

în contractul dintre părți nu mai putea justifica soluția de declinare a competenței.

În

concluzie, s-a reținut că în mod greșit Judecătoria Baia Mare

nu s-a declarat competentă la primul termen de judecată (deși nu se invocase în

condițiile legii excepția necompetenței teritoriale de ordine privată) și, cu încălcarea

dispozițiilor art. 131 alin. (2) C. proc. civ., a amânat cauza pentru termenul din

13 februarie 2015 (când a admis excepția necompetenței teritoriale), deși pentru

stabilirea competenței nu erau necesare lămuriri și probe suplimentare.

Înalta Curte, constatând existența unui

conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă

necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135

alin. (1) C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, va pronunța regulatorul

de competență, stabilind în favoarea Judecătoriei Baia Mare competența teritorială

de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Conform art. 130 alin. (3) C. proc. civ.,

în cazul încălcării normelor de competență teritorială, în afară de cea exclusivă,

excepția de necompetența de ordine privată (relativă) poate fi invocată numai de

către pârât și numai prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie,

cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în

fața primei instanțe.

Prin urmare, instanța nu poate să invoce

din oficiu excepția necompetenței teritoriale, întrucât potrivit art. 129 alin.

(3) C. proc. civ., necompetența în această situație este de ordine privată și nici

reclamantul, deoarece art. 130 alin. (4) C. proc. civ. prevede că dacă necompetența

nu este de ordine publică, partea care a făcut cererea la o instanță necompetentă

nu va putea cere declararea necompetenței.

Verificarea depunerii în termen a întâmpinării

se face din oficiu, fiind incidente dispozițiile art. 208 C. proc. civ., în sensul

că întâmpinarea este obligatorie, în afară de cazurile în care legea prevede în

mod expres altfel. Consecința nedepunerii întâmpinării în termenul prevăzut de lege

atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe și de a invoca excepții,

în afara celor de ordine publică, decât legea prevede altfel.

În procedura specială a ordonanței de plată,

formularea și depunerea întâmpinării nu este facultativă, ci legea instituie ca

regulă în sarcina pârâtului această obligație, iar nedepunerea întâmpinării (sau

chiar depunerea tardivă a acesteia, cu încălcarea termenului prevăzut la art. 1.018

alin. (3) C. proc. civ.) prezintă o particularitate deosebită față de procedura

comună - anume posibilitatea considerării de către instanță a acestei neconformări

ca o recunoaștere a pretențiilor creditorului.

În

speță, debitoarea nu a depus întâmpinarea în termenul legal

de 3 zile înainte de primul termen de judecată, ci chiar în ziua ședinței de judecată

din 23 ianuarie 2015, fiind decăzută din dreptul de a mai invoca excepția necompetenței

teritoriale (excepție de ordine privată).

În

atare condiții, Judecătoria Baia Mare în mod greșit nu s-a

declarat competentă la primul termen de judecată, în condițiile în care excepția

necompetenței teritoriale nu a fost invocată în condițiile legii și a amânat cauza

pentru termenul din 13 februarie 2015, termen la care a admis excepția, cu încălcarea

art. 131 alin. (2) C. proc. civ., deși pentru stabilirea competenței nu erau necesare

lămuriri și probe suplimentare.

În

consecință, în raport de considerentele expuse, văzând și

dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, Înalta

Curte urmează a stabili competența de soluționare a cererii de emitere a ordonanței

de plată formulată de reclamanta creditoarea SC T. SRL în favoarea Judecătoriei

Baia Mare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a

cauzei în favoarea Judecătoriei Baia Mare.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

18 iunie 2015.