ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1145/2015

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1145/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 26 iulie

2012, reclamantul SC F.P. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M.F.P.,

anularea art. 10 alin. (1) din Ordinul M.F.P. nr. 52/2012, privind principalele

aspecte legate de întocmirea și depunerea situațiilor financiare anuale și a

raportărilor anuale la unitățile teritoriale ale M.F.P.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că, în cursul anului 2011, Statul Român a acordat alocații

bugetare pentru investiții mai multor societăți comerciale cu capital majoritar

de stat, alocații care au intrat în patrimoniul societăților comerciale,

devenind proprietatea acestora.

Cu toate acestea, la

sfârșitul anului 2011, Statul a decis să schimbe pe cale administrativă natura

juridică a sumelor alocate, transformându-le, prin ordinul atacat, în aport la

capitalul social al societăților comerciale în cauză, acțiunile emise în urma

majorării capitalului social urmând să îi fie atribuite în întregime.

A criticat măsura

adoptată prin ordinul atacat ca fiind neconstituțională, pentru că operează ca

o expropriere a societăților de sumele primite cu titlu de alocații bugetare, și

nelegală, pentru că nu se regăsește printre cazurile prevăzute de Legea nr. 31/1990

privind societățile comerciale, în care sume aflate în patrimoniul societăților

comerciale pot fi introduse în capitalul social, încălcând legislația cu forță

juridică superioară în materie bugetară și normele de tehnică legislativă.

În opinia reclamantului

ordinul atacat prejudiciază atât societățile comerciale în cauză, cât și acționarii

minoritari ai acestora.

de fond

Prin Sentința nr. 994

din 13 martie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins, ca nefondată, acțiunea reclamantului.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că prin dispozițiile art. 10 alin. (1) din Ordinul

M.F.P. nr. 52/2012 privind principalele aspecte legate de întocmirea și

depunerea situațiilor financiare anuale și a raportărilor anuale la unitățile

teritoriale ale Ministerului Finanțelor Publice, s-au stabilit următoarele:

„(1) Regiile

autonome, societățile sau companiile naționale și societățile comerciale care au

beneficiat în anul 2011 de sume de la bugetul de stat ori de la bugetele locale

pentru finanțarea investițiilor își majorează patrimoniul sau capitalul social,

după caz, cu valoarea acestora, în condițiile legii. Se exceptează sumele

acordate, de la bugetul de stat sau de la bugetele locale pentru finanțarea

investițiilor aferente domeniului public, precum și sumele acordate pentru

finanțarea investițiilor care au scheme de ajutor de stat aprobate conform

prevederilor legale.

(2) Operațiunile de

majorare a patrimoniului, respectiv a capitalului social cu sumele prevăzute la

alin. (1), efectuată cu respectarea prevederilor legale, se înregistrează în

contabilitate potrivit reglementărilor contabile aplicabile”.

Curtea a constatat că

nu există o reglementare generală care să definească și să statueze regimul

juridic al unor astfel de alocații bugetare pentru investiții acordate societăților

comerciale cu capital majoritar de stat, astfel că esențială în determinarea

cauzei juridice, este intenția statului, pentru a determina dacă acesta a acționat

ca autoritate publică, în exercitarea puterii publice, acordând un ajutor de

stat, pentru acordarea căruia se urmează o procedură specială, sau a acționat

în calitate de acționar majoritar, situație în care aceste alocații bugetare ar

constitui un aport la capitalul social.

Analizând susținerea

reclamantului, Curtea a constatat că acesta nu indică nicio bază legală care să

valideze argumentația sa, concluzie care, subsecvent, se constituie în premisă

a unei întregi argumentații referitoare la încălcarea dreptului de proprietate,

la expropriere.

Statul a acordat sume

pentru investiții în considerarea calității sale de acționar, nicidecum în

exercitarea puterii publice, ca ajutoare de stat (ipoteză, exclusă de la

aplicarea art. 10 alin. (1) prima teză din ordin).

Reclamantul nu a făcut

nici un moment dovada că sumele acordate de stat în cazul societăților vizate

de contestația prezentă au fost acordate ca subvenții, astfel că întreaga sa

argumentație relativ la încălcarea dreptului de proprietate este străină de

pricină.

Dacă ar fi avut dubii

în legătură cu natura acestor alocațiilor bugetare, reclamantul, în calitate de

acționar diligent, trebuia să solicite statului, ca acționar majoritar, lămurirea

acestui aspect în momentul în care s-au aprobat în adunările generale investițiile

cu pricina.

Pe de altă parte,

Curtea a constatat că textul invocat ca nelegal nu constituie decât o reiterare

a unei reglementări identice, vizând aceeași perioadă, cuprinsă în Ordinul nr. 2985/2011

pentru aprobarea Normelor metodologice privind încheierea exercițiului bugetar

al anului 2011, în Capitolul III Regularizări financiare cu bugetul de stat și

bugetele locale de către regiile autonome, societățile sau companiile naționale

și societățile comerciale, care prevede în art. 3.1. alin. (4), că „Regiile

autonome, societățile sau campaniile naționale și societățile comerciale care

au beneficiat în anul 2011 de sume, de la bugetul de stat sau de la bugetele

locale pentru finanțarea investițiilor își majorează patrimoniul sau capitalul

social, după caz, cu valoarea acestora, în condițiile legii. Se exceptează

sumele acordate de la bugetul de stat sau de la bugetele locale pentru finanțarea

investițiilor aferente domeniului public, precum și sumele acordate pentru

finanțarea investițiilor care au scheme de ajutor de stat aprobate conform

prevederilor legale”.

În fine, Curtea a

constatat că acțiunea formulată de același reclamant împotriva ordinului susmenționat,

pentru aceleași considerente ca cele invocate în prezenta cauză, în care s-a lămurit

natura acestor alocări bugetare, a fost respinsă de Curtea de Apel București

prin Sentința civilă nr. 5907 din 19 octombrie 2012, pronunțată în Dosar nr. 3287/2/2012,

operând în cazul de față o putere de lucru judecat relativă.

Fondul Proprietatea

Împotriva sentinței

Curții de apel a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, invocând dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs recurenta arată că instanța de fond a calificat greșit

natura juridică a sumelor acordate pentru investiții societăților comerciale cu

capital majoritar de stat. Statul român nu a acționat în calitate de acționar

majoritar, ci în calitatea acestuia de administrator al fondurilor publice.

Calificarea sumelor

acordate ca fiind alocații bugetare exclude de plano posibilitatea ca statul

român să se fi manifestat în calitatea acestuia de acționar, întrucât

persoanele de drept privat nu acordă alocații bugetare.

În mod greșit

instanța de fond nu a pus în discuția părților excepția puterii de lucru

judecat relativă, în raport de dispozițiile Sentinței nr. 5907 din 19 octombrie

2012 pronunțată în Dosarul nr. 3287/2/2012, nerespectând astfel principiul

contradictorialității și al dreptului la apărare. Oricum, excepția puterii de

lucru judecat este neîntemeiată, deoarece nu există identitate între problema

soluționată prin pronunțarea Sentinței nr. 5907 din 19 octombrie 2012 și

problema dedusă judecății în prezenta cauză.

Operațiunea avută în

vedere prin art. 10 alin. (1) din ordinul atacat nu poate fi pusă în practică

deoarece nu există nicio modalitate legală de introducere în capitalul social a

alocațiilor bugetare. Art. 10 alin. (1) nu se încadrează în niciunul dintre

cazurile de majorare a capitalului social fără noi aporturi prevăzute de Legea nr.

31/1990.

Pe de altă parte,

schimbarea destinației sumelor alocate de la bugetul de stat încalcă

prevederile art. 12 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice.

Mai arată recurenta

că intervenția unui organ administrativ - M.F.P., care printr-un ordin impune

majorarea capitalului social al unor societăți comerciale, cu încălcarea

competenței adunării generale a acționarilor prevăzută de art. 113 și 204 din

Legea nr. 31/1990, are loc o încălcare a mecanismului voinței sociale și a

dreptului fundamental care guvernează funcționarea societăților comerciale,

dreptul fiecărui acționar de a vota în cadrul adunării.

intimatului M.F.P.

Prin întâmpinarea

formulată la data de 6 martie 2015, intimatul a solicitat respingerea

recursului ca nefondat, arătând că sentința pronunțată de instanța de fond este

legală și temeinică.

Arată intimatul că

intenția statului român prin adoptarea Ordinului nr. 52/2012 a fost aceea de a

acorda sume pentru investiții în calitatea sa de acționar al Fondului

Proprietatea și nicidecum în exercitarea puterii publice, cu titlu de ajutor de

stat.

Din această

perspectivă, prevederile art. 10 alin. (1) din Ordinul nr. 52/2012 nu

reprezintă altceva decât efectul punerii în aplicare a soluțiilor de dezvoltare

economică și socială, ce au clarificat intenția statului de a aloca sume de la

buget cu titlu de cheltuieli de investiții unor operatori economici cu capital

integral sau majoritar de stat, sumele regăsindu-se înregistrate în patrimoniul

acestora.

În ceea ce privește

critica recurentului privind nelegalitatea hotărârii atacate din perspectiva

omisiunii instanței de fond de a pune în discuție excepția relativă a puterii

lucrului judecată, în raport de Sentința civilă nr. 5907 din 19 octombrie 2012

pronunțată de Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și

fiscal, în Dosarul nr. 3287/2/2012 (obiect anularea dispozițiilor art. 3.1 alin.

(4) din Ordinul nr. 2985/2011 pentru aprobarea Normelor metodologice privind încheierea

excedentului bugetar al anului 2011), instanța de control judiciar urmează să

observe faptul că soluția instanței de fond nu a fost determinată de

sus-menționata sentință, ci de analiza dispozițiilor legale incidente și a

susținerilor părților, ceea ce a condus la cristalizarea propriei convingeri a

judecătorului fondului.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cauza prin

prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant și având în vedere

dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că

recursul este nefondat.

Recurentul-reclamant

a investit instanța de contencios administrativ cu o acțiune vizând anularea art.

10 alin. (1) din Ordinul M.F.P. nr. 52/2012 privind principalele aspecte legate

de întocmirea și depunerea situațiilor financiare anuale și a rapoartelor

anuale la unitățile teritoriale ale Ministerului Finanțelor Publice.

Prin dispozițiile

legale atacate s-a prevăzut că regiile autonome, societățile sau companiile

naționale și societățile comerciale care au beneficiat în anul 2011 de sume de

la bugetul de stat ori de la bugetele locale pentru finanțarea investițiilor

să-și majoreze patrimoniul sau capitalul social, după caz, cu valoarea

acestora, în condițiile legii.

Au fost exceptate

sumele acordate de la bugetul de stat sau de la bugetele locale pentru finanțarea

investițiilor aferente domeniului public, precum și sumele acordate pentru

finanțarea investițiilor care au scheme de ajutor de stat aprobate conform

prevederilor legale.

Părțile au poziții

divergente cu privire la regimul juridic al alocațiilor bugetare acordate

pentru finanțarea investițiilor societăților comerciale cu capital majoritar de

stat.

Reclamantul susține

că respectivele alocații bugetare acordate au intrat în patrimoniul societăților

comerciale, devenind proprietatea acestora, iar prin emiterea Ordinului nr. 52/2012

a fost schimbată pe cale administrativă natura juridică a sumelor alocate,

transformându-le în aport la capitalul social, acțiunile emise ca urmare a

majorării capitalului social urmând să fie atribuite în întregime statului.

Contrar acestor

susțineri, însă în acord cu opinia judecătorului fondului, Înalta Curte

consideră că sumele de bani acordate în anul 2011 de la bugetul de stat pentru

finanțarea investițiilor regiilor autonome, societăților sau companiilor

naționale și societăților comerciale la care statul român este acționar, nu

reprezintă subvenții ci aport bugetar din partea statului, în calitatea sa de

acționar.

În situația în care

statul ar fi acordat sumele respective în exercitarea puterii publice, cu titlu

de ajutoare de stat, era necesară parcurgerea procedurii naționale în materia

ajutorului de stat, reglementate de dispozițiile O.U.G. nr. 117/2006, precum și

autorizarea acestora de către Comisia Europeană.

Este evident astfel

că intenția legiuitorului a fost să acorde aceste sume în calitatea sa de

acționar majoritar (nicidecum în exercitarea puterii publice ca ajutoare de

stat), situație în care devin incidente dispozițiile art. 210 din Legea nr. 31/1990

potrivit cărora „Capitalul social se poate mări prin emisiunea de acțiuni noi

sau prin majorarea valorii nominale a acțiunilor existente în schimbul unor noi

aporturi în numerar și/ sau natură”.

În aceste condiții,

afirmația recurentului-reclamant în sensul că alocațiile bugetare în discuție

sunt venituri proprii ale societăților în cauză, nu poate fi reținută.

Aceste alocații sunt

investiții realizate de statul român în calitate de acționar majoritar, astfel

că este îndreptățit să solicite majorarea capitalului social cu sumele acordate

societăților menționate în art. 3.1 din ordinul atacat.

Referitor la critica

recurentului-reclamant în ceea ce privește nelegalitatea hotărârii atacate

determinată de omisiunea instanței de fond de a pune în discuție excepția

puterii de lucru judecat relativă, Înalta Curte reține următoarele:

Judecătorul fondului a

reținut că textul invocat ca nelegal nu constituie decât o reiterare a unei

reglementări identice, vizând aceeași perioadă, cuprinsă în Ordinul nr. 2985/2011

pentru aprobarea Normelor metodologice privind încheierea exercițiului bugetar

al anului 2011, împotriva căruia reclamantul a formulat o acțiune în anulare

invocând considerente identice cu cele din prezenta cauză. A apreciat că prin

respingerea acțiunii conform Sentinței civile nr. 5907 din 19 octombrie 2012

pronunțată în Dosarul nr. 3287/2/2012, a fost lămurită natura acestor alocări

bugetare.

Astfel, în cauză nu a

fost invocată excepția autorității de lucru judecat, iar soluția pronunțată nu

a fost determinată de cea cuprinsă în Sentința nr. 5907 din 19 octombrie 2012

irevocabilă prin Decizia Înaltei Curți nr. 1669 din 1 aprilie 2014, judecătorul

fondului realizând propria analiză a susținerilor părților și a dispozițiilor

legale incidente cauzei.

A reținut însă că, în

raport de obiectul acțiunii și de criticile formulate de recurentul-reclamant,

în cele două dosare, se ridică aceeași problemă de drept, care a primit deja o

rezolvare prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție menționată,

respectiv natura alocațiilor bugetare pentru investiții acordate societăților

comerciale cu capital majoritar de stat de către statul român.

Așadar, instanța a

reținut puterea de lucru judecat ca prezumție, mijloc de probă de natură să

demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți (conform art.

1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C. civ.), sub aspectul regimului juridic al

alocațiilor bugetare pentru investiții acordate de stat, astfel că și critica

ce vizează încălcarea dreptului la apărare al societății urmează a fi respinsă.

Având în vedere

considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, nefiind

identificate motive de reformare a sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) din

Legea nr. 554/2004 sau art. 304

1

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Fondul Proprietatea împotriva Sentinței nr. 994 din 13 martie 2013

a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 martie 2015.