ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1145/2015

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 26 iulie 2012, reclamantul SC F.P. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M.F.P., anularea art. 10 alin. (1) din Ordinul M.F.P. nr. 52/2012, privind principalele aspecte legate de întocmirea și depunerea situațiilor financiare anuale și a raportărilor anuale la unitățile teritoriale ale M.F.P. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, în cursul anului 2011, Statul Român a acordat alocații bugetare pentru investiții mai multor societăți comerciale cu capital majoritar de stat, alocații care au intrat în patrimoniul societăților comerciale, devenind proprietatea acestora.

Cu toate acestea, la sfârșitul anului 2011, Statul a decis să schimbe pe cale administrativă natura juridică a sumelor alocate, transformându-le, prin ordinul atacat, în aport la capitalul social al societăților comerciale în cauză, acțiunile emise în urma majorării capitalului social urmând să îi fie atribuite în întregime. A criticat măsura adoptată prin ordinul atacat ca fiind neconstituțională, pentru că operează ca o expropriere a societăților de sumele primite cu titlu de alocații bugetare, și nelegală, pentru că nu se regăsește printre cazurile prevăzute de Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, în care sume aflate în patrimoniul societăților comerciale pot fi introduse în capitalul social, încălcând legislația cu forță juridică superioară în materie bugetară și normele de tehnică legislativă.

În opinia reclamantului ordinul atacat prejudiciază atât societățile comerciale în cauză, cât și acționarii minoritari ai acestora. 2. Hotărârea instanței de fond Prin Sentința nr. 994 din 13 martie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondată, acțiunea reclamantului. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin dispozițiile art. 10 alin. (1) din Ordinul M.F.P. nr. 52/2012 privind principalele aspecte legate de întocmirea și depunerea situațiilor financiare anuale și a raportărilor anuale la unitățile teritoriale ale Ministerului Finanțelor Publice, s-au stabilit următoarele: „(1) Regiile autonome, societățile sau companiile naționale și societățile comerciale care au beneficiat în anul 2011 de sume de la bugetul de stat ori de la bugetele locale pentru finanțarea investițiilor își majorează patrimoniul sau capitalul social, după caz, cu valoarea acestora, în condițiile legii.

Se exceptează sumele acordate, de la bugetul de stat sau de la bugetele locale pentru finanțarea investițiilor aferente domeniului public, precum și sumele acordate pentru finanțarea investițiilor care au scheme de ajutor de stat aprobate conform prevederilor legale. (2) Operațiunile de majorare a patrimoniului, respectiv a capitalului social cu sumele prevăzute la alin. (1), efectuată cu respectarea prevederilor legale, se înregistrează în contabilitate potrivit reglementărilor contabile aplicabile”.

Curtea a constatat că nu există o reglementare generală care să definească și să statueze regimul juridic al unor astfel de alocații bugetare pentru investiții acordate societăților comerciale cu capital majoritar de stat, astfel că esențială în determinarea cauzei juridice, este intenția statului, pentru a determina dacă acesta a acționat ca autoritate publică, în exercitarea puterii publice, acordând un ajutor de stat, pentru acordarea căruia se urmează o procedură specială, sau a acționat în calitate de acționar majoritar, situație în care aceste alocații bugetare ar constitui un aport la capitalul social. Analizând susținerea reclamantului, Curtea a constatat că acesta nu indică nicio bază legală care să valideze argumentația sa, concluzie care, subsecvent, se constituie în premisă a unei întregi argumentații referitoare la încălcarea dreptului de proprietate, la expropriere.

Statul a acordat sume pentru investiții în considerarea calității sale de acționar, nicidecum în exercitarea puterii publice, ca ajutoare de stat (ipoteză, exclusă de la aplicarea art. 10 alin. (1) prima teză din ordin). Reclamantul nu a făcut nici un moment dovada că sumele acordate de stat în cazul societăților vizate de contestația prezentă au fost acordate ca subvenții, astfel că întreaga sa argumentație relativ la încălcarea dreptului de proprietate este străină de pricină. Dacă ar fi avut dubii în legătură cu natura acestor alocațiilor bugetare, reclamantul, în calitate de acționar diligent, trebuia să solicite statului, ca acționar majoritar, lămurirea acestui aspect în momentul în care s-au aprobat în adunările generale investițiile cu pricina.

Pe de altă parte, Curtea a constatat că textul invocat ca nelegal nu constituie decât o reiterare a unei reglementări identice, vizând aceeași perioadă, cuprinsă în Ordinul nr. 2985/2011 pentru aprobarea Normelor metodologice privind încheierea exercițiului bugetar al anului 2011, în Capitolul III Regularizări financiare cu bugetul de stat și bugetele locale de către regiile autonome, societățile sau companiile naționale și societățile comerciale, care prevede în art. 3.1. alin. (4), că „Regiile autonome, societățile sau campaniile naționale și societățile comerciale care au beneficiat în anul 2011 de sume, de la bugetul de stat sau de la bugetele locale pentru finanțarea investițiilor își majorează patrimoniul sau capitalul social, după caz, cu valoarea acestora, în condițiile legii.

Se exceptează sumele acordate de la bugetul de stat sau de la bugetele locale pentru finanțarea investițiilor aferente domeniului public, precum și sumele acordate pentru finanțarea investițiilor care au scheme de ajutor de stat aprobate conform prevederilor legale”. În fine, Curtea a constatat că acțiunea formulată de același reclamant împotriva ordinului susmenționat, pentru aceleași considerente ca cele invocate în prezenta cauză, în care s-a lămurit natura acestor alocări bugetare, a fost respinsă de Curtea de Apel București prin Sentința civilă nr. 5907 din 19 octombrie 2012, pronunțată în Dosar nr. 3287/2/2012, operând în cazul de față o putere de lucru judecat relativă. 3. Recursul reclamantei Fondul Proprietatea Împotriva sentinței Curții de apel a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând dispozițiile art. 304 1 C. proc.

civ. În dezvoltarea motivelor de recurs recurenta arată că instanța de fond a calificat greșit natura juridică a sumelor acordate pentru investiții societăților comerciale cu capital majoritar de stat. Statul român nu a acționat în calitate de acționar majoritar, ci în calitatea acestuia de administrator al fondurilor publice. Calificarea sumelor acordate ca fiind alocații bugetare exclude de plano posibilitatea ca statul român să se fi manifestat în calitatea acestuia de acționar, întrucât persoanele de drept privat nu acordă alocații bugetare. În mod greșit instanța de fond nu a pus în discuția părților excepția puterii de lucru judecat relativă, în raport de dispozițiile Sentinței nr. 5907 din 19 octombrie 2012 pronunțată în Dosarul nr. 3287/2/2012, nerespectând astfel principiul contradictorialității și al dreptului la apărare.

Oricum, excepția puterii de lucru judecat este neîntemeiată, deoarece nu există identitate între problema soluționată prin pronunțarea Sentinței nr. 5907 din 19 octombrie 2012 și problema dedusă judecății în prezenta cauză. Operațiunea avută în vedere prin art. 10 alin. (1) din ordinul atacat nu poate fi pusă în practică deoarece nu există nicio modalitate legală de introducere în capitalul social a alocațiilor bugetare. Art. 10 alin. (1) nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de majorare a capitalului social fără noi aporturi prevăzute de Legea nr. 31/1990. Pe de altă parte, schimbarea destinației sumelor alocate de la bugetul de stat încalcă prevederile art. 12 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice.

Mai arată recurenta că intervenția unui organ administrativ - M.F.P., care printr-un ordin impune majorarea capitalului social al unor societăți comerciale, cu încălcarea competenței adunării generale a acționarilor prevăzută de art. 113 și 204 din Legea nr. 31/1990, are loc o încălcare a mecanismului voinței sociale și a dreptului fundamental care guvernează funcționarea societăților comerciale, dreptul fiecărui acționar de a vota în cadrul adunării. 4. Apărările intimatului M.F.P. Prin întâmpinarea formulată la data de 6 martie 2015, intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că sentința pronunțată de instanța de fond este legală și temeinică. Arată intimatul că intenția statului român prin adoptarea Ordinului nr. 52/2012 a fost aceea de a acorda sume pentru investiții în calitatea sa de acționar al Fondului Proprietatea și nicidecum în exercitarea puterii publice, cu titlu de ajutor de stat.

Din această perspectivă, prevederile art. 10 alin. (1) din Ordinul nr. 52/2012 nu reprezintă altceva decât efectul punerii în aplicare a soluțiilor de dezvoltare economică și socială, ce au clarificat intenția statului de a aloca sume de la buget cu titlu de cheltuieli de investiții unor operatori economici cu capital integral sau majoritar de stat, sumele regăsindu-se înregistrate în patrimoniul acestora.

În ceea ce privește critica recurentului privind nelegalitatea hotărârii atacate din perspectiva omisiunii instanței de fond de a pune în discuție excepția relativă a puterii lucrului judecată, în raport de Sentința civilă nr. 5907 din 19 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 3287/2/2012 (obiect anularea dispozițiilor art. 3.1 alin. (4) din Ordinul nr. 2985/2011 pentru aprobarea Normelor metodologice privind încheierea excedentului bugetar al anului 2011), instanța de control judiciar urmează să observe faptul că soluția instanței de fond nu a fost determinată de sus-menționata sentință, ci de analiza dispozițiilor legale incidente și a susținerilor părților, ceea ce a condus la cristalizarea propriei convingeri a judecătorului fondului.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant și având în vedere dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Recurentul-reclamant a investit instanța de contencios administrativ cu o acțiune vizând anularea art. 10 alin. (1) din Ordinul M.F.P. nr. 52/2012 privind principalele aspecte legate de întocmirea și depunerea situațiilor financiare anuale și a rapoartelor anuale la unitățile teritoriale ale Ministerului Finanțelor Publice. Prin dispozițiile legale atacate s-a prevăzut că regiile autonome, societățile sau companiile naționale și societățile comerciale care au beneficiat în anul 2011 de sume de la bugetul de stat ori de la bugetele locale pentru finanțarea investițiilor să-și majoreze patrimoniul sau capitalul social, după caz, cu valoarea acestora, în condițiile legii.

Au fost exceptate sumele acordate de la bugetul de stat sau de la bugetele locale pentru finanțarea investițiilor aferente domeniului public, precum și sumele acordate pentru finanțarea investițiilor care au scheme de ajutor de stat aprobate conform prevederilor legale. Părțile au poziții divergente cu privire la regimul juridic al alocațiilor bugetare acordate pentru finanțarea investițiilor societăților comerciale cu capital majoritar de stat. Reclamantul susține că respectivele alocații bugetare acordate au intrat în patrimoniul societăților comerciale, devenind proprietatea acestora, iar prin emiterea Ordinului nr. 52/2012 a fost schimbată pe cale administrativă natura juridică a sumelor alocate, transformându-le în aport la capitalul social, acțiunile emise ca urmare a majorării capitalului social urmând să fie atribuite în întregime statului.

Contrar acestor susțineri, însă în acord cu opinia judecătorului fondului, Înalta Curte consideră că sumele de bani acordate în anul 2011 de la bugetul de stat pentru finanțarea investițiilor regiilor autonome, societăților sau companiilor naționale și societăților comerciale la care statul român este acționar, nu reprezintă subvenții ci aport bugetar din partea statului, în calitatea sa de acționar. În situația în care statul ar fi acordat sumele respective în exercitarea puterii publice, cu titlu de ajutoare de stat, era necesară parcurgerea procedurii naționale în materia ajutorului de stat, reglementate de dispozițiile O.U.G. nr. 117/2006, precum și autorizarea acestora de către Comisia Europeană.

Este evident astfel că intenția legiuitorului a fost să acorde aceste sume în calitatea sa de acționar majoritar (nicidecum în exercitarea puterii publice ca ajutoare de stat), situație în care devin incidente dispozițiile art. 210 din Legea nr. 31/1990 potrivit cărora „Capitalul social se poate mări prin emisiunea de acțiuni noi sau prin majorarea valorii nominale a acțiunilor existente în schimbul unor noi aporturi în numerar și/ sau natură”. În aceste condiții, afirmația recurentului-reclamant în sensul că alocațiile bugetare în discuție sunt venituri proprii ale societăților în cauză, nu poate fi reținută. Aceste alocații sunt investiții realizate de statul român în calitate de acționar majoritar, astfel că este îndreptățit să solicite majorarea capitalului social cu sumele acordate societăților menționate în art. 3.1 din ordinul atacat.

Referitor la critica recurentului-reclamant în ceea ce privește nelegalitatea hotărârii atacate determinată de omisiunea instanței de fond de a pune în discuție excepția puterii de lucru judecat relativă, Înalta Curte reține următoarele: Judecătorul fondului a reținut că textul invocat ca nelegal nu constituie decât o reiterare a unei reglementări identice, vizând aceeași perioadă, cuprinsă în Ordinul nr. 2985/2011 pentru aprobarea Normelor metodologice privind încheierea exercițiului bugetar al anului 2011, împotriva căruia reclamantul a formulat o acțiune în anulare invocând considerente identice cu cele din prezenta cauză. A apreciat că prin respingerea acțiunii conform Sentinței civile nr. 5907 din 19 octombrie 2012 pronunțată în Dosarul nr. 3287/2/2012, a fost lămurită natura acestor alocări bugetare.

Astfel, în cauză nu a fost invocată excepția autorității de lucru judecat, iar soluția pronunțată nu a fost determinată de cea cuprinsă în Sentința nr. 5907 din 19 octombrie 2012 irevocabilă prin Decizia Înaltei Curți nr. 1669 din 1 aprilie 2014, judecătorul fondului realizând propria analiză a susținerilor părților și a dispozițiilor legale incidente cauzei. A reținut însă că, în raport de obiectul acțiunii și de criticile formulate de recurentul-reclamant, în cele două dosare, se ridică aceeași problemă de drept, care a primit deja o rezolvare prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție menționată, respectiv natura alocațiilor bugetare pentru investiții acordate societăților comerciale cu capital majoritar de stat de către statul român.

Așadar, instanța a reținut puterea de lucru judecat ca prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți (conform art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C. civ.), sub aspectul regimului juridic al alocațiilor bugetare pentru investiții acordate de stat, astfel că și critica ce vizează încălcarea dreptului la apărare al societății urmează a fi respinsă. Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 1 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Fondul Proprietatea împotriva Sentinței nr. 994 din 13 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 martie 2015.