ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1778/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Decizia nr. 5040 din 6 noiembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, pronunțată în Dosarul nr. 2770/1/2013 , a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.A.N. împotriva Deciziei nr. 7 din 7 februarie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă, precum și recursul împotriva încheierii de ședință din 10 aprilie 2013 a aceleiași instanțe.

În considerentele acestei hotărâri, instanța de recurs a reținut, referitor la recursul împotriva încheierii de ședință din 10 aprilie 2013, că recurentul-reclamant reiterează, practic, susținerile din cererea de îndreptare a erorii materiale formulată împotriva încheierii de dezbateri din 24 ianuarie 2013 (parte integrantă a Deciziei civile nr. 7 din 07 februarie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia) privind faptul că mandatarul acestuia a comunicat părții adverse, cu prilejul dezbaterilor, un exemplar al precizărilor, contrar celor reținute în încheierea a cărei îndreptare se solicită; că în încheierea de dezbateri s-a menționat, eronat, că mandatarul său a precizat că nu contestă structura acționariatului SC A. SA trimisă de Registrul Comerțului prin răspunsul oficial existent la dosar, în condițiile în care declarația exactă a acestuia a fost că apelanta a făcut această mențiune în Registrul Comerțului, iar nu că reclamantul ar recunoaște că această mențiune corespunde realității.

S-a reținut că, în speță, recurentul-reclamant invocă presupuse erori referitoare la susținerile părților și la modalitatea de comunicare, între acestea, a unor înscrisuri depuse la dosarul cauzei. Din cuprinsul încheierii de dezbateri rezultă însă, contrar susținerilor recurentului-reclamant, că pentru a da posibilitate reprezentantului pârâtei să ia cunoștință de precizările formulate de către reclamant, instanța a suspendat ședința de judecată. Pe de altă parte, din conținutul aceleiași încheieri de dezbateri, rezultă că mandatarul reclamantului a arătat că nu contestă structura actuală a acționariatului SC A. SA, astfel cum a fost indicată de Registrul Comerțului prin adresă oficială, împrejurare ce a determinat partea adversă să renunțe la cererea de probatorii formulată încă de la un termen anterior, constând în efectuarea unei adrese către Depozitarul Central (prin care urma a se constata dacă statul prin A.V.A.S.

mai figurează ca acționar la Albapam). Ca atare, s-a constatat că presupusele erori materiale învederate de către recurentul-reclamant prin intermediul procedurii judiciare reglementate de dispozițiile art. 281 C. proc. civ. nu își găsesc justificarea, soluția instanței de apel, de respingere a cererii de îndreptare a erorii materiale fiind legală și temeinică, sens în care recursul formulat împotriva acestei soluții va fi apreciat ca nefondat. Referitor la recursul împotriva Deciziei civile nr. 7 din 7 februarie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, Înalta Curte a constatat următoarele: I. În ceea ce privește greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, prin raportare la structura actuală a acționariatului societății pârâte, s-a reținut că această critică este nefondată.

Prin Decizia de casare nr. 3288 din 08 aprilie 2011, instanța supremă a constatat că „(…) decizia recurată nu analizează aspectul esențial pentru care s-a dispus casarea, respectiv dacă statul este actualmente deținătorul unui capital majoritar sau minoritar în cadrul pârâtei și, după caz, care este proporția dintre valoarea acestui capital și valoarea imobilelor solicitate de reclamant”. În analizarea acestui aspect, instanța de apel, în rejudecare, a procedat la administrarea de probatorii noi, constând în adresa din 24 noiembrie 2011 a O.R.C. prin care s-au furnizat informații cu privire la structura actuală a acționariatului societății pârâte, două expertize tehnice de specialitate contabilă și evaluări imobiliare, alte înscrisuri.

La dosarul cauzei a fost depusă Hotărârea din 24 ianuarie 2006 a A.G.A., SC A. SA prin care s-a decis reducerea capitalului social al pârâtei cu suma indicată în respectiva hotărâre, reducere care s-a făcut prin retragerea A.V.A.S. (fost A.P.A.P.S.) din capitalul social, cota de participare a acestuia constând în aport în natură dispărând în conformitate cu art. 21 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și Titlul I din Legea nr. 247/2005, ca urmare a restituirii în natură a unor imobile.

Hotărârea sus menționată a fost contestată în instanță de către A.V.A.S., însă cererea de constatare a nulității absolute și a actelor subsecvente a fost respinsă prin sentința civilă nr. 1088/COM/2008 pronunțată de Tribunalul Alba în Dosar nr. 4240/107/2007, rămasă irevocabilă în căile de atac, prin respingerea apelului și, respectiv, a recursului formulat de A.V.A.S., reținându-se, cu putere de lucru judecat în prezenta cauză, că valoarea cu care s-a diminuat capitalul social este corectă, astfel încât calitatea de acționar a reclamantei nu se mai justifică. Pe baza acestor probatorii, în mod corect, instanța de apel a constatat că începând cu anul 2006 statul nu a mai fost acționar la societatea pârâtă, iar retragerea acestuia din structura acționariatului s-a realizat în condițiile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ca urmare a restituirii în natură a unor imobile către foștii proprietari.

Față de această situație, în mod corect, instanța de apel a constatat că nu se mai pune problema valorii acțiunilor sau părților sociale deținute de stat raportat la valoarea corespunzătoare a imobilului revendicat, întrucât statul nu mai este acționar. Susținerile recurentului-reclamant potrivit cărora excluderea statului din acționariatul societății pârâte și pronunțarea hotărârilor judecătorești de restituire ce au condus la diminuarea capitalului social s-au realizat în condiții de nelegalitate, exced actualului cadru procesual și nu pot face obiect de analiză în prezenta cauză.

Sub acest aspect, s-a constatat că nemulțumirile recurentului-reclamant sunt îndreptate, în realitate, nu împotriva celor statuate prin decizia instanței de apel (ținută în soluția adoptată de recomandările deciziilor de casare și de efectele unor hotărâri judecătorești cu putere de lucru judecat), ci împotriva celor stabilite prin hotărârile judecătorești la care face trimitere, chestiuni care însă, așa cum s-a arătat, nu mai pot forma obiect al controlului de legalitate. Recurentul-reclamant a susținut că, atât hotărârea prin care s-a respins cererea A.V.A.S., de constatare a nulității excluderii din acționariatul societății pârâte, cât și hotărârile judecătorești de restituire ce au constituit premisa acestei excluderi, nu îi sunt opozabile, întrucât nu a figurat, în calitate de parte, în acele procese.

O astfel de apărare nu poate fi însă primită, deoarece, chiar dacă hotărârea produce, sub semnul relativității, drepturi și obligații doar față de părți, în același timp, faptul că a avut loc o judecată și că rezultatul verificărilor pe care le-a realizat judecătorul este consemnat într-o hotărâre, sunt aspecte opozabile tuturor, iar față de terți cu valoarea unei prezumții relative împotriva căreia se poate face dovadă contrară, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat. II. Referitor la încălcarea dispozițiilor art. 32 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 99/1999 privind data la care majorarea capitalului social operează de drept în cazul emiterii certificatelor de atestare a dreptului de proprietate, s-a reținut că nici această critică nu poate fi primită.

Recurentul-reclamant a arătat că, potrivit dispozițiilor legale mai sus-menționate și așa cum a susținut în toate ciclurile procesuale, majorarea de capital social operează de drept din momentul emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, neavând nicio relevanță momentul înscrierii în registrul comerțului a acestei mențiuni. În acest sens, a arătat că dacă pârâta ar fi operat această majorare în termenul prevăzut de lege, la data formulării notificării statul ar fi fost acționar, iar restituirea în natură a imobilului ar fi fost posibilă.

Prin Decizia de casare nr. 8800 din 28 octombrie 2009 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, situația acționariatului pârâtei prin raportare la data de 14 februarie 2001 a fost analizată, în sensul că la acea dată statul nu era acționar la această societate, chestiune ce a intrat în puterea de lucru judecat, nemaiputând fi dezbătută în actuala etapă procesuală, sens în care nici data majorării capitalului social ori a înscrierilor referitoare la aceasta nu mai prezintă nicio relevanță în actuala configurație juridică a cauzei. În acest context, s-a constatat că nemulțumirea recurentului-reclamant constituie, în realitate, o critică adusă deciziei de casare, obligatorie pentru instanța de trimitere conform dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., ce se situează în afara limitelor procesuale date de respectiva decizie. III. Nici critica potrivit căreia în mod greșit instanța de apel s-a raportat la recomandările deciziei de casare în ce privește stabilirea actuală a acționariatului societății pârâte, încălcând, astfel, dispozițiile Legii nr. 10/2001, nu a fost găsită întemeiată. Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare cu trimitere, instanța care urmează să rejudece fondul, în speță, Curtea de Apel Alba Iulia, trebuie să procedeze numai în sensul și în limitele stabilite prin hotărârea instanței superioare, pentru rest cauza intrând în puterea lucrului judecat. Modul în care instanța de control judiciar a soluționat problema de drept pusă în discuție este obligatoriu pentru instanța de trimitere, iar neconformarea atrage casarea hotărârii ca fiind pronunțată cu încălcarea legii.

Împrejurarea că instanța de apel s-a conformat celor statuate prin deciziile de casare, procedând la judecata cauzei în limitele stabilite prin aceste decizii nu poate constitui un aspect de nelegalitate subsumat cazurilor expres prevăzute de art. 304 C. proc. civ., neputând fi reținut ca atare de către instanța de recurs. De altfel, majoritatea criticilor aduse de către recurentul-reclamant hotărârii obiect al prezentei căi de atac, se referă, în realitate, nu la argumentele și concluziile conținute în considerentele acesteia, ci la aspectele stabilite, cu putere de lucru judecat, prin deciziile de casare. IV. Referitor la presupusa nepronunțare, de către instanța de apel, asupra împrejurării că restituirea în natură se impunea și raportat la faptul că pârâta încetase folosința și exploatarea morii încă din anul 1995, s-a constatat că și această critică este nefondată.

Astfel, instanța de apel s-a pronunțat în limitele stabilite prin decizia de casare, care a constatat că este necesar să se stabilească dacă actualmente statul mai deține vreo parte din capitalul social al societății pârâte, urmând ca în caz afirmativ, să se analizeze posibilitatea restituirii în natură a imobilului din perspectiva dispozițiilor art. 21 (fost 20) din Legea nr. 10/2001. Față de constatările privind faptul că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 21 din Legea nr. 10/2001, textul legal aplicabil fiind art. 29 din același act normativ, potrivit cărora pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale, respectiv, la măsuri reparatorii în echivalent, o astfel de analiză nu numai că era irelevantă, dar nu își mai găsea nici justificarea.

V. Referitor la presupusa nepronunțare a instanței de apel asupra solicitării formulate de către reclamant, de constatare a preluării fără titlu a imobilului, prin Decizia de casare nr. 8800/2009 a Înaltei Curții de Casație și Justiție s-a reținut, cu putere de lucru judecat, că „(…) imobilul în litigiu a fost preluat de Statul Român în temeiul Legii nr. 119/1948-deci cu titlu, chiar dacă legea are un caracter abuziv. Prin sentința nr. 190/2000 a Judecătoriei Alba Iulia-definitivă și irevocabilă, se confirmă prezumția de preluare cu titlu valabil a imobilului de vreme ce acțiunea reclamantului prin care s-a tins să se constate că imobilul a fost nelegal naționalizat a fost respinsă”.

Așadar, asupra acestei chestiuni a tranșat, în mod irevocabil, instanța de casare, prin hotărârea mai sus-menționată, astfel încât instanța de apel nu putea analiza decât exclusiv aspectele pentru care cauza a fost trimisă în rejudecare, situație față de care nici această critică nu se susține. Prin cererea înregistrată la data de 9 ianuarie 2014 sub nr. 118/1/2014 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, reclamantul M.A.N. a formulat contestație în anulare împotriva Deciziei nr. 5040 din 6 noiembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă , invocând dispozițiile art. 318 C. proc. civ. În motivarea contestației în anulare, contestatorul a arătat că instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra motivului de recurs prin care s-a invocat încălcarea dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nefiind analizate criticile formulate în susținerea acestui motiv de casare.

A mai arătat contestatorul că, în mod greșit, instanța de recurs a reținut ca esențială pentru soluționarea cauzei situația acționariatului societății intimate de la data soluționării cauzei, și nu de la data apariției și intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Referitor la încălcarea dispozițiilor art. 32 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 99/1999, instanța de recurs a reținut că, prin Decizia de casare nr. 8800 din 28 octombrie 2009 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, situația acționariatului pârâtei a fost analizată, în sensul că la acea dată statul nu era acționar, chestiune ce a intrat sub autoritatea lucrului judecat. Or, contestatorul susține că nu se poate reține autoritatea de lucru judecat în această situație, că instanța de recurs a aplicat greșit prevederile legale și, de asemenea, nu a ținut cont de criticile invocate în susținere acestui motiv de recurs, care au fost omise sub pretextul autorității de lucru judecat.

Cu privire la susținerea din recurs referitoare la faptul că restituirea în natură a imobilului se impunea și raportat la împrejurarea că pârâta încetase folosința și exploatarea morii încă din anul 1995, instanța de recurs a reținut că și această critică este nefondată, față de constatările că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 21 din Legea nr. 10/2001. Însă, instanța a omis că în sprijinul acestui motiv de recurs, servind și ca temei al acțiunii, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 99/1999, anterioare Legii nr. 10/2001 și nu a avut în vedere probele noi în baza cărora trebuia reanalizată cauza. Instanța de recurs a omis, de asemenea, să ia în discuție și să se pronunțe în legătură cu faptul că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, aspect confirmat chiar de Primarul municipiului Sebeș, prin decizia prin care s-a răspuns la notificare.

În acest sens, instanța de recurs trebuia să precizeze de ce nu consideră aplicabile în cauză prevederile normelor metodologice ale Legii nr. 10/2001, față de caracterul lor imperativ. Contestatorul a mai arătat că instanța a omis să analizeze motivele de nulitate invocate în recurs, privind excluderea statului din acționariatul societății, susținând în mod greșit că acestea depășesc cadrul procesual al cauzei. În ședința publică din data de 5 iunie 2014 instanța, din oficiu, a invocat excepția inadmisibilității contestației în anulare , în raport de dispozițiile art. 318 C. proc. civ., excepție întemeiată pentru următoarele considerente: Înalta Curte constată că solicitarea contestatorului nu poate fi încadrată în dispozițiile art. 318 C. proc.

civ., care prevăd că, în ceea ce privește hotărârile instanțelor de recurs, acestea pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul ori admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare. Textul menționat are în vedere erorile materiale, respectiv cele de ordin formal, procedural, săvârșite involuntar cu ocazia judecății or, potrivit hotărârii atacate, nu a existat o asemenea greșeală materială. Contestația în anulare specială, astfel cum a fost reglementată prin textul invocat ca temei al căii extraordinare de atac, poate fi exercitată numai în condițiile limitativ prevăzute de acest text, motivele acesteia neputând fi extinse, prin analogie, la alte situații decât cele vizate în mod expres de legiuitor.

În speță, criticile formulate de contestator vizează fondul cauzei și se referă la pretinse greșeli de judecată, respectiv greșita interpretare și aplicare a legii. În plus, cu referire la omisiunea instanței de recurs de a cerceta unele motive de recurs, se constată că, de fapt, contestatorul este nemulțumit de modul în care instanța de recurs a motivat soluția cu privire la acele critici din recurs față de care s-a reținut că nu pot fi analizate pe fond, deoarece au fost tranșate anterior, în mod irevocabil, prin hotărâri judecătorești, astfel că exced cadrului procesual actual și nu mai pot fi reanalizate în prezenta cauză. De asemenea, contestatorul este nemulțumit că nu au fost analizate pe fond acele critici cu privire la care instanța a reținut că se situează în afara limitelor procesuale date de decizia recurată.

De altfel, instanța de recurs a reținut că majoritatea criticilor aduse hotărârii atacate nu se referă la argumentele și concluziile cuprinse în considerentele acesteia, ci vizează aspecte stabilite anterior, cu putere de lucru judecat, prin deciziile de casare. Or, în atare situație, nu se poate reține o omisiune din greșeală a instanței de recurs de a analiza vreunul din motivele de recurs, ci este vorba despre o omisiune motivată, datorată regulilor și limitărilor procesuale menționate, care a împiedicat instanța de recurs să reanalizeze pe fond aspectele invocate de contestator. Drept urmare, nu se poate reține că Înalta Curte ar fi omis să se pronunțe asupra vreunui motiv de recurs, în condițiile art. 318 C. proc.

civ. În consecință, se constată că aspectele invocate nu pot constitui motive ale contestației în anulare pe temeiul cărora să fie retractată hotărârea. Ca atare, calea de atac fiind exercitată în afara ipotezelor strict reglementate prin dispozițiile art. 318 C. proc. civ., urmează să fie respinsă, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul M.A.N. împotriva Deciziei nr. 5040 din 6 noiembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 iunie 2014.