ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1778/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1778/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

Decizia

nr. 5040 din 6 noiembrie 2013 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, pronunțată în Dosarul

nr. 2770/1/2013

, a fost respins, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul M.A.N. împotriva Deciziei nr. 7 din

7 februarie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă, precum și

recursul împotriva încheierii de ședință din 10 aprilie 2013 a aceleiași

instanțe.

În considerentele acestei hotărâri, instanța de recurs a reținut, referitor

la recursul împotriva încheierii de ședință din 10 aprilie 2013, că

recurentul-reclamant reiterează, practic, susținerile din cererea de îndreptare

a erorii materiale formulată împotriva încheierii de dezbateri din 24 ianuarie

2013 (parte integrantă a Deciziei civile nr. 7 din 07 februarie 2013 a Curții

de Apel Alba Iulia) privind faptul că mandatarul acestuia a comunicat părții

adverse, cu prilejul dezbaterilor, un exemplar al precizărilor, contrar celor

reținute în încheierea a cărei îndreptare se solicită; că în încheierea de

dezbateri s-a menționat, eronat, că mandatarul său a precizat că nu contestă

structura acționariatului SC A. SA trimisă de Registrul Comerțului prin

răspunsul oficial existent la dosar, în condițiile în care declarația exactă a

acestuia a fost că apelanta a făcut această mențiune în Registrul Comerțului,

iar nu că reclamantul ar recunoaște că această mențiune corespunde realității.

S-a reținut că, în speță, recurentul-reclamant invocă presupuse erori

referitoare la susținerile părților și la modalitatea de comunicare, între

acestea, a unor înscrisuri depuse la dosarul cauzei.

Din cuprinsul încheierii de dezbateri rezultă însă, contrar

susținerilor recurentului-reclamant, că pentru a da posibilitate

reprezentantului pârâtei să ia cunoștință de precizările formulate de către

reclamant, instanța a suspendat ședința de judecată.

Pe de altă parte, din conținutul aceleiași încheieri de dezbateri,

rezultă că mandatarul reclamantului a arătat că nu contestă structura actuală a

acționariatului SC A. SA, astfel cum a fost indicată de Registrul Comerțului

prin adresă oficială, împrejurare ce a determinat partea adversă să renunțe la

cererea de probatorii formulată încă de la un termen anterior, constând în

efectuarea unei adrese către Depozitarul Central (prin care urma a se constata

dacă statul prin A.V.A.S. mai figurează ca acționar la Albapam).

Ca atare, s-a constatat că presupusele erori materiale învederate de

către recurentul-reclamant prin intermediul procedurii judiciare reglementate

de dispozițiile art. 281 C. proc. civ. nu își găsesc justificarea, soluția

instanței de apel, de respingere a cererii de îndreptare a erorii materiale

fiind legală și temeinică, sens în care recursul formulat împotriva acestei

soluții va fi apreciat ca nefondat.

Referitor la recursul împotriva Deciziei civile nr. 7 din 7 februarie

2013 a Curții de Apel Alba Iulia, Înalta Curte a constatat următoarele:

I. În ceea ce privește greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor

art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, prin raportare la structura actuală a

acționariatului societății pârâte, s-a reținut că această critică este nefondată.

Prin Decizia de casare nr. 3288 din 08 aprilie 2011, instanța supremă a

constatat că „(…) decizia recurată nu analizează aspectul esențial pentru care

s-a dispus casarea, respectiv dacă statul este actualmente deținătorul unui

capital majoritar sau minoritar în cadrul pârâtei și, după caz, care este

proporția dintre valoarea acestui capital și valoarea imobilelor solicitate de

reclamant”.

În analizarea acestui aspect, instanța de apel, în rejudecare, a

procedat la administrarea de probatorii noi, constând în adresa din 24

noiembrie 2011 a O.R.C. prin care s-au furnizat informații cu privire la

structura actuală a acționariatului societății pârâte, două expertize tehnice

de specialitate contabilă și evaluări imobiliare, alte înscrisuri.

La dosarul cauzei a fost depusă Hotărârea din 24 ianuarie 2006 a A.G.A.,

SC A. SA prin care s-a decis reducerea capitalului social al pârâtei cu suma

indicată în respectiva hotărâre, reducere care s-a făcut prin retragerea A.V.A.S.

(fost A.P.A.P.S.) din capitalul social, cota de participare a acestuia constând

în aport în natură dispărând în conformitate cu art. 21 alin. (3) din Legea nr.

10/2001 și Titlul I din Legea nr. 247/2005, ca urmare a restituirii în natură a

unor imobile.

Hotărârea sus menționată a fost contestată în instanță de către A.V.A.S.,

însă cererea de constatare a nulității absolute și a actelor subsecvente a fost

respinsă prin sentința civilă nr. 1088/COM/2008 pronunțată de Tribunalul Alba

în Dosar nr. 4240/107/2007, rămasă irevocabilă în căile de atac, prin

respingerea apelului și, respectiv, a recursului formulat de A.V.A.S.,

reținându-se, cu putere de lucru judecat în prezenta cauză, că valoarea cu care

s-a diminuat capitalul social este corectă, astfel încât calitatea de acționar

a reclamantei nu se mai justifică.

Pe baza acestor probatorii, în mod corect, instanța de apel a constatat

că începând cu anul 2006 statul nu a mai fost acționar la societatea pârâtă,

iar retragerea acestuia din structura acționariatului s-a realizat în

condițiile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ca urmare a restituirii în

natură a unor imobile către foștii proprietari.

Față de această situație, în mod corect, instanța de apel a constatat

că nu se mai pune problema valorii acțiunilor sau părților sociale deținute de

stat raportat la valoarea corespunzătoare a imobilului revendicat, întrucât

statul nu mai este acționar.

Susținerile recurentului-reclamant potrivit cărora excluderea statului

din acționariatul societății pârâte și pronunțarea hotărârilor judecătorești de

restituire ce au condus la diminuarea capitalului social s-au realizat în

condiții de nelegalitate, exced actualului cadru procesual și nu pot face

obiect de analiză în prezenta cauză.

Sub acest aspect, s-a constatat că nemulțumirile recurentului-reclamant

sunt îndreptate, în realitate, nu împotriva celor statuate prin decizia

instanței de apel (ținută în soluția adoptată de recomandările deciziilor de

casare și de efectele unor hotărâri judecătorești cu putere de lucru judecat),

ci împotriva celor stabilite prin hotărârile judecătorești la care face

trimitere, chestiuni care însă, așa cum s-a arătat, nu mai pot forma obiect al

controlului de legalitate.

Recurentul-reclamant a susținut că, atât hotărârea prin care s-a

respins cererea A.V.A.S., de constatare a nulității excluderii din

acționariatul societății pârâte, cât și hotărârile judecătorești de restituire

ce au constituit premisa acestei excluderi, nu îi sunt opozabile, întrucât nu a

figurat, în calitate de parte, în acele procese.

O astfel de apărare nu poate fi însă primită, deoarece, chiar dacă

hotărârea produce, sub semnul relativității, drepturi și obligații doar față de

părți, în același timp, faptul că a avut loc o judecată și că rezultatul

verificărilor pe care le-a realizat judecătorul este consemnat într-o hotărâre,

sunt aspecte opozabile tuturor, iar față de terți cu valoarea unei prezumții

relative împotriva căreia se poate face dovadă contrară, ceea ce în cauză nu

s-a întâmplat.

II. Referitor la încălcarea dispozițiilor art. 32

2

alin. (1)

și (2) din Legea nr. 99/1999 privind data la care majorarea capitalului social

operează de drept în cazul emiterii certificatelor de atestare a dreptului de

proprietate, s-a reținut că nici această critică nu poate fi primită.

Recurentul-reclamant a arătat că, potrivit dispozițiilor legale mai

sus-menționate și așa cum a susținut în toate ciclurile procesuale, majorarea

de capital social operează de drept din momentul emiterii certificatului de

atestare a dreptului de proprietate, neavând nicio relevanță momentul

înscrierii în registrul comerțului a acestei mențiuni. În acest sens, a arătat

că dacă pârâta ar fi operat această majorare în termenul prevăzut de lege, la

data formulării notificării statul ar fi fost acționar, iar restituirea în

natură a imobilului ar fi fost posibilă.

Prin Decizia de casare nr. 8800 din 28 octombrie 2009 a Înaltei Curții

de Casație și Justiție, situația acționariatului pârâtei prin

raportare la data de 14 februarie 2001 a fost analizată, în sensul că la acea

dată statul nu era acționar la această societate, chestiune ce a intrat în

puterea de lucru judecat, nemaiputând fi dezbătută în actuala etapă procesuală,

sens în care nici data majorării capitalului social ori a înscrierilor

referitoare la aceasta nu mai prezintă nicio relevanță în actuala configurație

juridică a cauzei.

În acest context, s-a constatat că nemulțumirea recurentului-reclamant

constituie, în realitate, o critică adusă deciziei de casare, obligatorie

pentru instanța de trimitere conform dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., ce se situează în afara limitelor procesuale date de respectiva decizie.

III. Nici critica potrivit căreia în mod greșit instanța de apel s-a

raportat la recomandările deciziei de casare în ce privește stabilirea actuală

a acționariatului societății pârâte, încălcând, astfel, dispozițiile Legii nr. 10/2001,

nu a fost găsită întemeiată.

Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare cu

trimitere, instanța care urmează să rejudece fondul, în speță, Curtea de Apel

Alba Iulia, trebuie să procedeze numai în sensul și în limitele stabilite prin

hotărârea instanței superioare, pentru rest cauza intrând în puterea lucrului

judecat.

Modul în care instanța de control judiciar a soluționat problema de

drept pusă în discuție este obligatoriu pentru instanța de trimitere, iar

neconformarea atrage casarea hotărârii ca fiind pronunțată cu încălcarea legii.

Împrejurarea că instanța de apel s-a conformat celor statuate prin

deciziile de casare, procedând la judecata cauzei în limitele stabilite prin

aceste decizii nu poate constitui un aspect de nelegalitate subsumat cazurilor

expres prevăzute de art. 304 C. proc. civ., neputând fi reținut ca atare de

către instanța de recurs.

De altfel, majoritatea criticilor aduse de către recurentul-reclamant

hotărârii obiect al prezentei căi de atac, se referă, în realitate, nu la

argumentele și concluziile conținute în considerentele acesteia, ci la

aspectele stabilite, cu putere de lucru judecat, prin deciziile de casare.

IV. Referitor la presupusa nepronunțare, de către instanța de apel,

asupra împrejurării că restituirea în natură se impunea și raportat la faptul

că pârâta încetase folosința și exploatarea morii încă din anul 1995, s-a

constatat că și această critică este nefondată.

Astfel, instanța de apel s-a pronunțat în limitele stabilite prin

decizia de casare, care a constatat că este necesar să se stabilească dacă

actualmente statul mai deține vreo parte din capitalul social al societății

pârâte, urmând ca în caz afirmativ, să se analizeze posibilitatea restituirii

în natură a imobilului din perspectiva dispozițiilor art. 21 (fost 20) din

Legea nr. 10/2001.

Față de constatările privind faptul că în cauză nu sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 21 din Legea nr. 10/2001, textul legal aplicabil

fiind art. 29 din același act normativ, potrivit cărora pentru imobilele

evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât

cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul

la despăgubiri în condițiile legii speciale, respectiv, la măsuri reparatorii

în echivalent, o astfel de analiză nu numai că era irelevantă, dar nu își mai

găsea nici justificarea.

V. Referitor la presupusa nepronunțare a instanței de apel asupra

solicitării formulate de către reclamant, de constatare a preluării fără titlu

a imobilului, prin Decizia de casare nr. 8800/2009 a Înaltei Curții de Casație

și Justiție s-a reținut, cu putere de lucru judecat, că „(…) imobilul

în litigiu a fost preluat de Statul Român în temeiul Legii nr. 119/1948-deci cu

titlu, chiar dacă legea are un caracter abuziv. Prin sentința nr. 190/2000 a

Judecătoriei Alba Iulia-definitivă și irevocabilă, se confirmă prezumția de

preluare cu titlu valabil a imobilului de vreme ce acțiunea reclamantului prin

care s-a tins să se constate că imobilul a fost nelegal naționalizat a fost

respinsă”.

Așadar, asupra acestei chestiuni a tranșat, în mod irevocabil, instanța

de casare, prin hotărârea mai sus-menționată, astfel încât instanța de apel nu

putea analiza decât exclusiv aspectele pentru care cauza a fost trimisă în

rejudecare, situație față de care nici această critică nu se susține.

Prin cererea înregistrată la data de 9 ianuarie 2014 sub

nr. 118/1/2014 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, reclamantul

M.A.N.

a formulat contestație în anulare

împotriva

Deciziei

nr. 5040 din 6 noiembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

I civilă

, invocând dispozițiile art. 318 C.

proc. civ.

În motivarea contestației în anulare, contestatorul a arătat că instanța

de recurs a omis să se pronunțe asupra motivului de recurs prin care s-a

invocat încălcarea dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nefiind

analizate criticile formulate în susținerea acestui motiv de casare.

A mai arătat contestatorul că, în mod greșit, instanța de recurs a

reținut ca esențială pentru soluționarea cauzei situația acționariatului

societății intimate de la data soluționării cauzei, și nu de la data apariției

și intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Referitor la încălcarea dispozițiilor art. 32

2

alin. (1) și

(2) din Legea nr. 99/1999, instanța de recurs a reținut că, prin Decizia de

casare nr. 8800 din 28 octombrie 2009 a Înaltei Curții de Casație

și Justiție, situația acționariatului pârâtei a fost analizată, în

sensul că la acea dată statul nu era acționar, chestiune ce a intrat sub

autoritatea lucrului judecat.

Or, contestatorul susține că nu se poate reține autoritatea de lucru

judecat în această situație, că instanța de recurs a aplicat greșit prevederile

legale și, de asemenea, nu a ținut cont de criticile invocate în susținere

acestui motiv de recurs, care au fost omise sub pretextul autorității de lucru

judecat.

Cu privire la susținerea din recurs referitoare la faptul că

restituirea în natură a imobilului se impunea și raportat la împrejurarea că

pârâta încetase folosința și exploatarea morii încă din anul 1995, instanța de

recurs a reținut că și această critică este nefondată, față de constatările că

în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 21 din Legea nr. 10/2001.

Însă, instanța a omis că în sprijinul acestui motiv de recurs, servind

și ca temei al acțiunii, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 99/1999, anterioare

Legii nr. 10/2001 și nu a avut în vedere probele noi în baza cărora trebuia

reanalizată cauza.

Instanța de recurs a omis, de asemenea, să ia în discuție și să se

pronunțe în legătură cu faptul că imobilul a fost preluat fără titlu valabil,

aspect confirmat chiar de Primarul municipiului Sebeș, prin decizia prin care

s-a răspuns la notificare.

În acest sens, instanța de recurs trebuia să precizeze de ce nu

consideră aplicabile în cauză prevederile normelor metodologice ale Legii nr. 10/2001,

față de caracterul lor imperativ.

Contestatorul a mai arătat că instanța a omis să analizeze motivele de

nulitate invocate în recurs, privind excluderea statului din acționariatul

societății, susținând în mod greșit că acestea depășesc cadrul procesual al

cauzei.

În ședința publică din data de 5 iunie 2014 instanța, din oficiu, a

invocat excepția inadmisibilității

contestației

în anulare

, în raport de dispozițiile art.

318 C. proc. civ., excepție întemeiată pentru următoarele considerente:

Înalta Curte constată că solicitarea contestatorului nu poate fi încadrată

în dispozițiile art. 318 C. proc. civ., care prevăd că, în ceea ce privește

hotărârile instanțelor de recurs, acestea pot fi atacate cu contestație când

dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând

recursul ori admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze

vreunul din motivele de modificare sau de casare.

Textul menționat are în vedere erorile materiale, respectiv cele de

ordin formal, procedural, săvârșite involuntar cu ocazia judecății or, potrivit

hotărârii atacate, nu a existat o asemenea greșeală materială.

Contestația în anulare specială, astfel cum a fost reglementată prin

textul invocat ca temei al căii extraordinare de atac, poate fi exercitată

numai în condițiile limitativ prevăzute de acest text, motivele acesteia

neputând fi extinse, prin analogie, la alte situații decât cele vizate în mod

expres de legiuitor.

În speță,

criticile

formulate de contestator vizează fondul cauzei și se referă la pretinse greșeli

de judecată, respectiv greșita interpretare și aplicare a legii.

În plus, cu referire la omisiunea instanței de recurs

de a cerceta unele motive de recurs, se constată că, de fapt, contestatorul

este nemulțumit de modul în care instanța de recurs a motivat soluția cu

privire la acele critici din recurs față de care s-a reținut că nu pot fi

analizate pe fond, deoarece au fost tranșate anterior, în mod irevocabil, prin

hotărâri judecătorești, astfel că exced cadrului procesual actual și nu mai pot

fi reanalizate în prezenta cauză.

De asemenea, contestatorul este nemulțumit că nu au

fost analizate pe fond acele critici cu privire la care instanța a reținut că

se situează în afara limitelor procesuale date de decizia recurată.

De altfel, instanța de recurs a reținut că majoritatea

criticilor aduse hotărârii atacate nu se referă la argumentele și concluziile

cuprinse în considerentele acesteia, ci vizează aspecte stabilite anterior, cu

putere de lucru judecat, prin deciziile de casare.

Or, în atare situație, nu se poate reține o omisiune din

greșeală a instanței de recurs de a analiza vreunul din motivele de recurs, ci

este vorba despre o omisiune motivată, datorată regulilor și limitărilor

procesuale menționate, care a împiedicat instanța de recurs să reanalizeze pe

fond aspectele invocate de contestator.

Drept urmare, nu se poate reține că Înalta Curte ar fi

omis să se pronunțe asupra vreunui motiv de recurs, în condițiile art. 318 C.

proc. civ.

În consecință, se constată că aspectele invocate nu pot constitui motive

ale contestației în anulare pe temeiul cărora să fie retractată hotărârea.

Ca atare, calea de atac fiind exercitată în afara ipotezelor strict

reglementate prin dispozițiile art. 318 C. proc. civ., urmează să fie respinsă,

ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată

de contestatorul M.A.N. împotriva Deciziei nr. 5040 din 6 noiembrie 2013 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 iunie 2014.