ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5040/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5040/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Alba la data de 23 august 2004 sub nr. 4889/2004, reclamantul

M.A.N. a solicitat, în contradictoriu cu Primarul Municipiului Sebeș și cu SC

A. SRL, anularea Dispoziției de restituire nr. y/2004 emisă de Primarul

Municipiului Sebeș; restituirea, în principal în natură, a întregului imobil

moară, casă, curte și grădină înscrise în C.F. nr. x Sebeș, cu nr. top. x, în

suprafață de 3.733 mp; anularea Încheierii nr. 540/2003 prin care SC A. și-a

înscris dreptul de proprietate asupra suprafeței de 1.267 mp cuprinzând moara

și curtea în C.F. nr. y Sebeș nou înființată, cu titlu de atestare conform H.G.

nr. 838/1991.

În subsidiar,

reclamantul a solicitat ca, în cazul în care se va considera că privatizarea

morii a avut loc în condiții legale, să rămână în proprietatea societății numai

suprafața de 600 mp teren pe care este amplasată construcția morii cu

dependințele acesteia, iar diferența de 667 mp pe care se află amplasată casa

de locuit cu dependințele să fie atribuită acestuia.

În ipoteza în care

suprafața atribuită societății de 1.267 mp rămâne neschimbată, s-a solicitat,

de către reclamant, o reparcelare a imobilului, cu atribuirea unei jumătăți din

suprafața curții pe care se află casa de locuit și dependințele acestuia, iar

societății să-i fie atribuită, în compensare, o suprafață corespunzătoare din

grădina imobilului ce i-a fost atribuită reclamantului care se află în situația

unui teren înfundat fără ieșire la stradă.

Prin Sentința civilă

nr. 1315 din 15 decembrie 2004, Tribunalul Alba a respins acțiunea în contradictoriu

cu Primarul Municipiului Sebeș; a admis acțiunea în contradictoriu cu pârâta SC

A. SA, pe care a obligat-o să emită decizie de restituire a imobilului înscris

în C.F. nr. y Sebeș, nr. top. y moară și curte de 1.267 mp, în caz de refuz

hotărârea urmând să țină loc de act valabil de restituire a imobilului către

reclamant în baza Legii nr. 10/2001; a obligat pârâta să predea imobilul

reclamantului în pașnică posesie și folosință, fiind evacuată din acest imobil,

și s-a dispus întabularea dreptului de proprietate în favoarea reclamantului,

cu titlu restituire.

Prin Decizia civilă

nr. 4/A din 5 ianuarie 2006 pronunțată în Dosar nr. 197712005, Curtea de Apel

Alba Iulia a respins apelul pârâtei SC A. SA împotriva sentinței

sus-menționate, reținându-se, în esență, că nu s-a probat, în condițiile art.

1169 C. civ., faptul că Decizia nr. 6/2001 a societății pârâte a ajuns la

cunoștința destinatarului; că pârâta, fiind proprietară a imobilului, are

calitate procesuală pasivă în cauză; că imobilul nu mai este folosit de

aceasta, iar înscrierea dreptului de proprietate a SC G. SRL în C.F., fiind

efectuată după ce reclamantul a început procesul de față, nu poate fi opusă

acestuia.

Prin Decizia civilă

nr. 4568 din 5 iunie 2007 pronunțată în Dosar nr. 5848/1/2006, Înalta Curtea de

Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis

recursul pârâtei împotriva deciziei mai sus arătate, pe care a casat-o,

trimițând cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului.

În considerentele

deciziei de casare s-a reținut că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire

la motivul prin care s-a invocat nesocotirea dispozițiilor art. 27 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, instanța dând preferință unei situații de fapt -

imobilul nu mai este folosit și că se impunea să se analizeze dacă obținerea

proprietății de către pârâtă s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale,

chiar reclamantul, prin acțiunea introductivă invitând instanța să facă această

analiză.

S-a recomandat

instanței de trimitere să analizeze critica formulată la pct. 3 al apelului,

să-și motiveze soluția adoptată în raport de obligațiile ce le instituie în

acest sens art. 298 și 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., și să analizeze și

celelalte critici formulate în recurs.

Prin Decizia nr. 33/A

din 15 februarie 2008, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul pârâtei SC A.

SA împotriva Sentinței civile nr. 1315/2004 a Tribunalului Alba; a schimbat în

parte sentința și a respins acțiunea reclamantului, menținând dispozițiile

acesteia cu privire la respingerea acțiunii împotriva Dispoziției nr. y/2004

emisă de Primarul Municipiului Sebeș.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că pârâta SC A. are calitate

procesuală pasivă, întrucât imobilul a cărui restituire se solicită se afla în

proprietatea acesteia la data notificării; că pârâta nu a făcut dovada

comunicării, către reclamant, în condițiile legii, a Deciziei nr. 6/2001 emisă

ca răspuns la notificarea acestuia; că obligând pârâta să predea imobilul

reclamantului în pașnică posesie și folosință, evacuând-o din acest imobil și

dispunând întabularea dreptului de proprietate în favoarea reclamantului, deși

acțiunea introductivă nu cuprindea o astfel de solicitare, prima instanță a

depășit limitele cadrului procesual stabilit prin cererea de chemare în

judecată și a acordat ceea ce nu s-a cerut; că în cauză sunt aplicabile

dispozițiile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, conform cărora în ipoteza

în care imobilul preluat cu titlu valabil, cum este cazul în speță, este deținut

de o societate privatizată (în cauză, legal și integral privatizată la data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001) imobilul este exceptat de la

restituirea în natură; că certificatul de atestare a dreptului de proprietate

al societății pârâte a fost emis la 24 iunie 1999, dată la care încă nu era

notat în cartea funciară procesul ulterior declanșat de reclamant, notarea

fiind operată doar la 24 august 1999, dată de la care și începe să producă

efectele specifice de opozabilitate, situație față de care nu se poate vorbi de

reaua-credință a pârâtei, de situarea acesteia în afara legii cu ocazia

privatizării și nici de incidența în cauză a dispozițiilor art. 25 din Legea

nr. 112/1995, așa cum susține reclamantul.

Fiind vorba de un

imobil preluat cu titlu valabil evidențiat în patrimoniul unei societăți

comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, reclamantul este

îndreptățit la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, obligația

acordării acestora revenind, în conformitate cu art. 27 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, instituției publice care a efectuat privatizarea, respectiv,

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului București, care însă nu a

fost chemată în judecată, astfel că instanța nu poate să-i opună soluția de

față, ci doar să rețină că în anul 2002, două notificări formulate de reclamant

cu privire la imobilul în discuție au fost redirecționate de SC A. SA către

Autoritatea pentru

Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului

(actuala Autoritate

pentru Valorificarea Activelor Statului), în temeiul art. 20 și 27 din Legea

nr. 10/2001.

Instanța de apel nu

s-a pronunțat asupra vânzării ulterioare a imobilului, de către societatea

pârâtă, în condițiile în care nulitatea actului de vânzare-cumpărare încheiat

între SC A. și SC G. SRL formează obiectul unei acțiuni distincte, aflate pe

rolul Judecătoriei Sebeș în Dosar nr. 1125/298/2007.

Prin Decizia nr. 8800

din 28 octombrie 2009 pronunțată în Dosar nr. 3889/1/2008, Înalta Curte de

Casație și Justiție a admis recursul reclamantului împotriva deciziei anterior

menționate, a casat această decizie și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe de apel.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de recurs a reținut că, față de conținutul adresei nr.

43521/2008 a Oficiului Registrului Comerțului, conform căreia pârâta s-ar părea

că nu este integral privatizată, se pune în discuție incidența art. 20 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001 și posibilitatea restituirii în natură a bunurilor

imobile preluate de stat, în limita valorică a acțiunilor sau părților sociale

deținute de acesta, sens în care se impune efectuarea unei expertize menită să

stabilească existența echilibrului valoric dintre imobilele revendicate de

reclamant și cel puțin valoarea acțiunilor sau părților sociale deținute de

stat. În ipoteza în care restituirea în natură nu este posibilă, punându-se în

discuție acordarea despăgubirilor de către instituția implicată în privatizare,

A. urmează a fi obligată să direcționeze notificarea reclamantului către

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, în vederea soluționării,

deoarece Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului nu este parte în

proces.

Instanța de recurs a

mai constatat că, reținând în considerentele deciziei legalitatea privatizării

și dreptul reclamantului la despăgubiri, instanța de apel a omis să analizeze

pct. 2 și 3 din petitul acțiunii.

Prin Decizia civilă

nr. 70/A din 29 aprilie 2010 pronunțată în Dosar nr. 5848.1/1/2006, Curtea de

Apel Alba Iulia a admis apelul pârâtei SC A. SA împotriva Sentinței civile nr.

1315/2004 a Tribunalului Alba în Dosar nr. 4889/2004, pe care a schimbat-o în

parte, în sensul că a respins acțiunea și a menținut dispozițiile sentinței

vizând respingerea acțiunii reclamantului împotriva Dispoziției nr. x/2004 emisă

de Primarul Municipiului Sebeș; a obligat reclamantul să plătească pârâtei SC

A. SA suma de 5.752,70 RON cu titlu de cheltuieli de judecată la fond și la

apel.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că din probele administrate în

cauză, rezultă că valoarea de înregistrare în activul patrimonial al unității

deținătoare a imobilului în litigiu (teren și construcție) este de 5.092,03

RON, iar valoarea părților sociale deținute de stat este de 186.606,02 RON,

astfel că sub acest aspect ar fi incident art. 21 alin. (2), respectiv, s-ar

impune restituirea imobilului în natură. În aceste condiții s-a apreciat că nu

se mai impune efectuarea unei expertize pentru lămurirea acestor aspecte.

În ceea ce privește

incidența art. 29 din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a reținut că este

dovedită cerința preluării imobilului cu titlu, dar că nu este îndeplinită

condiția ca, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, statul să fie

asociat sau acționar la societate, structura acționariatului dovedind faptul că

la data de 14 februarie 2001, SC A. SA era o societate comercială integral

privatizată. Potrivit mențiunilor făcute la Oficiul Registrului Comerțului, la

data de 15 ianuarie 2002 intră în societate noul asociat,

Autoritatea pentru

Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului

cu o cotă de

participare la beneficii și pierderi de 15,6330%, asociat care se retrage

ulterior din societate prin Încheierea nr. 4864 din 14 iulie 2006. Instanța de

apel a apreciat că faptul că administratorii nu și-au îndeplinit obligația de a

înregistra majorarea capitalului social în termen de 60 de zile de la emiterea

certificatului poate avea alte consecințe juridice, dar în niciun caz nu poate

avea vreo influență cu privire la data la care statul a devenit acționar al SC

A. SA.

În aceste condiții

s-a apreciat că aplicabilitatea art. 29 din Legea nr. 10/2001 depinde de

îndeplinirea cumulativă a două condiții: preluarea proprietății cu titlu

valabil și faptul evidențierii ei în patrimoniul unei societăți comerciale

privatizate integral, cu respectarea dispozițiilor legale, iar în cauza de față

au fost îndeplinite ambele condiții. Prin urmare, reclamantul are dreptul la

despăgubiri în condițiile legii speciale, iar potrivit art. 29 alin. (3),

măsurile reparatorii se propun de instituția publică care a efectuat

privatizarea.

Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului București nu a fost chemată în judecată,

astfel încât ea nu poate fi obligată să propună acordarea de despăgubiri, așa

cum a reținut instanța de apel prin Decizia nr. 33/2008, aspect menținut de

Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 8800/2009, însă față de

obligarea societății comerciale de a direcționa notificarea către Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului, s-a reținut că pârâta SC A. și-a

îndeplinit această obligație, în sensul că în anul 2002 două notificări

formulate de reclamant au fost redirecționate de către A. către

Autoritatea pentru

Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului

, actuala Autoritate

pentru Valorificarea Activelor Statului.

În ceea ce privește

pct. 2 și 3 din petitul acțiunii reclamantului, asupra cărora instanța de apel

nu s-a pronunțat, instanța de rejudecare a apelului a constatat următoarele:

Referitor la petitul

2, prin care reclamantul solicită ca în cazul care privatizarea societății s-a

realizat în condiții legale, să rămână în proprietatea societății numai 600 mp,

iar diferența de 667 mp să-i fie atribuită, întrucât pentru desfășurarea

activității societatea nu are nevoie de o suprafață mai mare de teren, aceasta

reprezintă o cerere de restituire parțială în natură, neîntemeiată în drept,

or, atâta timp cât restituirea în natură a întregului teren, în suprafață de

1.267 mp nu este posibilă, nici restituirea parțială nu poate opera.

Referitor la petitul

3, prin care reclamantul solicită ca, în ipoteza în care suprafața atribuită

societății de 1.267 mp rămâne neschimbată, să se facă o reparcelare a

imobilului cu atribuirea unei jumătăți din suprafața curții pe care se află casa

de locuit și dependințele, iar societății să-i fie atribuită în compensare o

suprafață corespunzătoare din grădina imobilului atribuită lui, deoarece se

află în situația unui teren înfundat, fără ieșire la calea publică, față de

motivarea în drept a cererii principale, o astfel de cerere nu poate fi admisă,

reclamantul neargumentând în fapt și în drept o asemenea solicitare și

neadministrând nicio probă cu privire la acest capăt de cerere, ea putând să

fie formulată pe calea dreptului comun și în contradictoriu cu proprietarul

actual al terenului, deoarece imobilul a fost înstrăinat către SC G. SRL la

data de 30 septembrie 2004.

În condițiile în care

prin Decizia nr. 8800/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție București,

s-a constatat valabilitatea preluării și legalitatea privatizării, nu se pune

problema anulării încheierii de întabulare prin care SC A. SA și-a înscris

dreptul de proprietate cu titlu atestare conform H.G. nr. 834/1991, întrucât

aceasta ar presupune mai întâi anularea titlului de proprietate, care, așa cum

s-a arătat, a fost constatat ca fiind valabil.

Referitor la

criticile privind lipsa calității procesuale pasive a SC A. SA, în condițiile

în care obiect al contestației îl formează dispoziția de restituire emisă de

Primarul municipiului Sebeș; faptul că SC A. a răspuns notificării nr. 311/2001

prin Decizia nr. 6/2001 comunicată reclamantului prin scrisoare recomandată la

domiciliul ales în Sebeș, str. C., instanța de apel a constatat că acestea au

fost analizate și soluționate prin Decizia nr. 33/2008 a Curții de Apel Alba

Iulia, care a stabilit că pârâta are calitate procesuală pasivă și că nu a

reușit să facă dovada comunicării, către reclamant, a Deciziei nr. 6/2001.

Întrucât aceste probleme nu au format obiectul recursului (decizia nefiind

atacată de pârâtă, ci doar de reclamant), ele nu au mai fost analizate de

instanța de recurs, și, prin urmare, asupra lor s-a statuat cu putere de lucru

judecat, astfel că instanța de rejudecare a apelului nu s-a mai pronunțat

asupra lor.

Prin Decizia civilă

nr. 3288 din 8 aprilie 2011, Înalta Curte de Justiție și Casație a admis

recursul reclamantului împotriva deciziei sus-menționate, pe care a casat-o și

a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare.

Instanța supremă a

reținut că instanța de apel a reevaluat situația acționariatului la data de 14

februarie 2001, situație care fusese deja pe deplin reținută de instanța de

recurs și nu s-a preocupat de situația actuală a societății pârâte, refuzând

efectuarea expertizei recomandate de instanța de recurs, contrar indicațiilor

din decizia de casare. S-a reținut, de asemenea, că soluția restituirii în

natură prevăzută de art. 21 din Legea nr. 10/2001 nu este condiționată de

preluarea fără titlu valabil a imobilului, astfel că în condițiile în care sunt

îndeplinite cerințele art. 21 din lege, restituirea în natură este obligatorie.

Instanța de recurs a

constatat că distincția preluării cu sau fără titlu prezintă interes din

perspectiva aplicării art. 29 (fost 27), dar problema preluării cu sau fără

titlu a imobilului în litigiu nu mai poate fi reanalizată, deoarece prin

Decizia civilă nr. 8800/2009 a Înaltei Curți de Justiție și Casație s-a reținut

cu autoritate de lucru judecat că imobilul a fost preluat cu titlu.

Dosarul a fost

reînregistrat pe rolul Curții de Apel Alba Iulia sub nr. 5848.11112006*.

În rejudecarea

apelului s-au administrat probe noi, respectiv, s-a depus adresa nr. 24307/2011

a Oficiului Registrului Comerțului prin care s-au furnizat informații cu

privire la structura actuală a acționariatului societății pârâte, s-a

încuviințat efectuarea a două expertize tehnice de specialitate contabilă și

evaluări imobiliare.

De asemenea, părțile

au depus înscrisuri și a fost atașat Dosarul nr. 4240/107/2007 al Tribunalului

Alba.

Prin Decizia civilă

nr. 70 din 7 februarie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia, în rejudecare, a admis

apelul pârâtei SC A. SA împotriva Sentinței civile nr. 1315/2004 pronunțată de

Tribunalul Alba în Dosar nr. 4889/2004; a schimbat în parte sentința și a

obligat pârâta să direcționeze notificarea reclamantului primită de la

Municipiul Sebeș cu adresa nr. 16658/2002 către Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului în vederea soluționării, în sensul de a

propune acordarea, în favoarea reclamantului, de măsuri reparatorii prin

echivalent în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul

înscris în C.F. nr. z Sebeș nr. top. y, moară și curte în suprafață de 1.267

mp; a menținut hotărârea atacată în ce privește soluționarea contestației

formulată de reclamantul M.A.N. împotriva Dispoziției nr. y/2004 emisă de

pârâtul Primarul Municipiului Sebeș; a obligat reclamantul să plătească pârâtei

suma de 9.471 RON, cheltuieli de judecată în fond și în apel.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel, în rejudecare, a reținut că instanța de casare a

dispus, atât prin Decizia civilă nr. 3288/2011, cât și prin Decizia civilă nr.

8800/2009, să se stabilească dacă actualmente statul mai deține vreo parte din

capitalul social al societății pârâte, urmând ca în caz afirmativ, să se

analizeze posibilitatea restituirii în natură a imobilului din perspectiva

dispozițiilor art. 21 (fost 20) din Legea nr. 10/2001.

În apel, după casare,

s-a depus adresa nr. 24307/2011 a Oficiului Registrului Comerțului, prin care

s-au furnizat informații cu privire la structura actuală a acționariatului

societății pârâte. Potrivit informațiilor comunicate de Oficiul Registrului

Comerțului, coroborate cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei, se constată că

statul a avut calitatea de acționar al SC A. SA în anul 1999 și ulterior, în

perioada 2001 - 2004.

Astfel, la data de 1

ianuarie 1999 Fondul Proprietății de Stat SA figurează ca acționar cu un nr. de

4425394 de acțiuni și o cotă de participare la beneficii și pierderi de

43,9437%.

Prin Rezoluția nr. 375/1999

a directorului Oficiului Registrului Comerțului Alba s-a dispus înscrierea în

registrul comerțului a mențiunilor din actul adițional la actul constitutiv,

modificări care vizau inclusiv structura acționariatului. Potrivit acestei

rezoluții, s-a constatat retragerea acționarului Fondului Proprietății de Stat,

mențiune operată în Registru la data de 24 martie 1999.

Prin Hotărârea nr.

5/2001 a Adunării generale extraordinare a acționarilor SC A. SA (art. 2), s-a

dispus majorarea de drept a capitalului social cu valoarea terenurilor în sumă

de 1.866.062 RON, care constituie aport în natură al statului, aport în

schimbul căruia se emit 1.866.062 de acțiuni, cu o valoare nominală de 1 RON,

care revin

Autorității

pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului

. S-a constatat, de

asemenea, că valoarea terenurilor se regăsește în certificatele de atestare a

dreptului de proprietate. Ca urmare,

Autoritatea pentru Privatizare și

Administrarea Participațiilor Statului

a devenit acționar al societății pârâte.

Prin Încheierea nr. 105/2002 a Oficiul Registrului Comerțului Alba s-a dispus

înscrierea acestor mențiuni, astfel că

Autoritatea pentru Privatizare și

Administrarea Participațiilor Statului

apare ca acționar nou, cu un nr. de 186.606

de 10 acțiuni și o cotă de participare de 15,6330%.

La data de 27 martie

2004, Adunarea generală extraordinară a acționarilor SC A. SA a hotărât

reducerea capitalului social cu suma de 99.311 RON, prin micșorarea numărului

de acțiuni cu 99.311 și, ca urmare, diminuarea aportului în natură a

Autorității pentru

Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului

de la 1.866.062 RON

la 1.766.751 RON. În Hotărârea Adunării generale extraordinare a acționarilor

se specifică faptul că diminuarea aportului în natură este urmarea atribuirii,

prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, către foștii

proprietari, a unor clădiri și terenuri care reprezentau parte din capitalul

social.

în urma acestei

hotărâri a fost emis actul adițional care a fost operat în Registrul Comerțului,

conform mențiunilor din 8 octombrie 2004,

Autoritatea pentru Privatizare și

Administrarea Participațiilor Statului

figurând cu o cotă de participare de

14,9252%.

La data de 24

ianuarie 2006, prin Hotărârea nr. 1 a Adunării generale extraordinare a

acționarilor SC A. SA, s-a decis reducerea capitalului social subscris al

pârâtei cu suma de 176.675 RON, prin micșorarea numărului de acțiuni cu

1.766.751, reducere care se face prin retragerea Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului, fostă

Autoritatea pentru Privatizare și

Administrarea Participațiilor Statului

, din capitalul social. S-a reținut că,

urmare a restituirii în natură a unor imobile, cota de participare a statului

constând în aport în natură dispare în conformitate cu art. 21 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001 și Titlul I din Legea nr. 247/2005.

Retragerea

Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului din structura

acționariatului a fost operată în Registrul Comerțului conform mențiunilor din

13 iulie 2006.

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului Alba sub Dosar nr. 4240/107/2007 (anexat dosarului de

față), Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a atacat Hotărârea

nr. 1/2006 a Adunării generale extraordinare a acționarilor SC A. SA,

solicitând constatarea nulității absolute a acesteia și a actelor subsecvente.

În susținerea acestei cereri, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului a invocat, pe de-o parte, faptul că nu erau incidente prevederile art.

21 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, deoarece unul din imobile a fost restituit

în baza prevederilor dreptului comun, astfel că nu se putea aplica legea

specială. Pe de altă parte, s-a invocat împrejurarea că valoarea cu care s-a

redus cota statului a fost valoarea reactualizată a imobilelor, și nu valoarea

de înregistrare în activul patrimonial.

Aceste aspecte au

fost cercetate de instanță, Tribunalul Alba reținând, prin Sentința civilă nr.

1088/COM/2008, că dispozițiile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 devin

aplicabile și în cazul în care imobilul a fost restituit foștilor proprietari

pe calea dreptului comun, nefiind reglementată o altă cale de urmat pentru

reducerea capitalului social a societăților comerciale cu valoarea imobilului

restituit. S-a apreciat, de asemenea, că valoarea luată în calcul prin

hotărârea atacată pentru reducerea capitalului social este corectă, fiind

stabilită prin expertiză, și cum această valoare este mai mare decât cota de

contribuție a statului, nu mai subzistă niciun temei pentru ca Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului să dețină în continuare calitatea de

acționar. Ca urmare, prin sentința menționată mai sus a fost respinsă acțiunea

formulată de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

Această hotărâre a

fost menținută în căile de atac. Prin Decizia comercială nr. 24/A/2009, Curtea

de Apel Alba Iulia, respingând apelul Autorității pentru Valorificarea

Activelor Statului, a reținut că dispozițiile art. 21 alin. (3) din Legea nr.

10/2001 sunt incidente și că valoarea de intrare contabilă a imobilului

restituit foștilor proprietari calculată în septembrie 2002 depășește cota de

contribuție a statului, așa încât calitatea de acționar a reclamantei nu mai

este justificată.

Aceleași argumente au

fost reținute și de instanța de recurs care, prin Decizia nr. 2733/2009, a

respins recursul reclamantei, apreciind că dispozițiile art. 21 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001 sunt aplicabile indiferent că imobilul a fost restituit prin

decizie administrativă sau hotărâre judecătorească, având relevanță juridică faptul

că a operat o diminuare efectivă și reală a capitalului social. S-a considerat

de asemenea că valoarea cu care s-a diminuat capitalul social a fost corectă.

Față de aceste

considerente, instanța de apel a constatat că începând din anul 2006, statul nu

a mai fost acționar la societatea pârâtă, iar retragerea acestuia din structura

acționariatului s-a realizat în condițiile art. 21 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, ca urmare a restituirii în natură a unor imobile către foștii

proprietari. În aceste condiții, nu se mai poate lua în discuție condiția

impusă de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 vizând valoarea acțiunilor

sau părților sociale deținute de stat, raportat la valoarea corespunzătoare a

imobilului a cărui restituire în natură este cerută, întrucât statul nu mai

este acționar.

Instanța de apel a

constatat astfel, că în cauză nu sunt întrunite cerințele legale impuse de art.

21 din Legea nr. 10/2001 pentru ca imobilul în litigiu să-i fie restituit în

natură reclamantului.

Reclamantul a

susținut, atât în rejudecarea apelului cât și în ciclurile procesuale

anterioare, că majorarea de capital ar fi trebuit să opereze de drept, în 60 de

zile de la emiterea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate,

conform art. 32

2

alin. (1) și (2) din Legea nr. 99/1999 (Capitolul

VI). Acesta a arătat că nerespectarea acestor dispoziții legale de către pârâtă

nu-i poate fi imputată, astfel că dacă majorarea capitalului social ar fi

operat în termenul impus de lege, la data formulării notificării statul ar fi

fost acționar, iar restituirea în natură în natură a imobilului în natură ar fi

fost posibilă.

Instanța de apel a

constatat că, așa cum a reținut instanța de casare prin Decizia nr. 3288/2011,

situația acționariatului la data de 14 februarie 2001 a fost pe deplin reținută

de instanța de recurs prin Decizia nr. 8800/2009, în sensul că la acea dată,

statul nu era acționar la societatea pârâtă. Chiar dacă s-ar accepta ipoteza

susținută de reclamant și s-ar considera că la data de 14 februarie 2001 statul

ar fi trebuit să figureze între acționari, condițiile impuse de art. 21 (fost

20) din legea specială nu ar fi îndeplinite.

Astfel, prin

expertiza contabilă efectuată în rejudecarea apelului, s-a determinat valoarea

terenului în litigiu la data de 1 februarie 2001 ca fiind de 5.453 RON, la care

se adaugă valoarea cu care construcțiile au fost înregistrate în evidența

societății, respectiv, 1.697,63 RON, rezultând o valoare totală contabilă a

imobilului în litigiu de 7.150,63 RON.

Din toate adresele

emise de Oficiul Registrului Comerțului, atât în rejudecare cât și în ciclurile

procesuale precedente, rezultă că la data de 15 ianuarie 2002, în societatea A.

intră un nou asociat,

Autoritatea

pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului

, cu o cotă de

participare la beneficii și pierderi de 15,63%, valoarea cotei statului fiind

de 186.606,2 RON.

Comparând valoarea

acțiunilor pe care statul le-ar fi deținut la data intrării în vigoare a Legii

nr. 10/2001, dacă s-ar fi majorat capitalul cu respectarea art. 32

2

din Legea nr. 99/1999 (7150.63 RON), cu valoarea corespunzătoare a imobilului a

cărui restituire în natură este cerută de reclamant (186.606,2 RON), rezultă cu

evidență că prima valoare este mai mare decât cea de-a doua, astfel că prima

condiție impusă de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 ar fi îndeplinită.

Dar aceste dispoziții

legale nu pot fi interpretate în mod izolat, ci în contextul legii în întregul

ei, ceea ce presupune o analiză sistematică și structurală a textului legii în

ansamblu. Astfel, este de observat că, potrivit art. 21 alin. (3) din lege,

după restituirea în natură a imobilelor, societățile comerciale deținătoare vor

proceda la reducerea capitalului social cu valoarea bunului imobil restituit și

la recalcularea patrimoniului, urmând a se diminua cota de participație a

statului în mod corespunzător cu valoarea bunului imobil restituit.

Prin hotărârile emise

în 2004 și apoi în 2006 de către Adunarea generală extraordinară a acționarilor

SC A. SA, s-a procedat la reducerea capitalului social ca urmare a diminuării

cotei de participare a statului și apoi a retragerii Autorității pentru

Valorificarea Activelor Statului din structura acționariatului.

Așa cum s-a reținut,

hotărârea societății pârâte prin care s-a dispus retragerea statului din

acționariat a făcut obiectul cercetării judecătorești, instanțele statuând în

mod irevocabil că retragerea statului din SC A. SA s-a făcut cu respectarea

dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și a intervenit ca urmare

a restituirii imobilelor în natură către foștii proprietari.

Așadar, chiar dacă

s-ar accepta că statul ar fi trebuit să devină acționar al societății pârâte

înainte de formularea notificării, instanța nu poate ignora structura

acționariatului acesteia la momentul pronunțării hotărârii, când statul nu mai

figurează între acționari. Aceasta cu atât mai mult cu cât retragerea statului

dintre acționarii societății pârâte a fost rezultatul aplicării dispozițiilor

Legii speciale de restituire a imobilelor către foștii proprietari.

Pe de altă parte, de

la data efectuării mențiunilor în registrul comerțului, acestea devin opozabile

terților, iar la acel moment reclamantul nu deținea un "bun" în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, respectiv, o hotărâre judecătorească, definitivă și executorie prin

care nu doar să i se recunoască acestuia calitatea de proprietar, ci să se

dispună în mod expres restituirea bunului (cauza Atanasiu contra României).

Dimpotrivă, prin Sentința civilă nr. 190/2000 a Judecătoriei Alba Iulia, rămasă

definitivă și irevocabilă, s-a stabilit că preluarea imobilului de către stat

s-a făcut cu titlu valabil.

În aceste condiții,

chiar și în ipoteza susținută de reclamant, restituirea în natură a imobilului

nu mai este posibilă, nefiind îndeplinită cea de-a doua condiție impusă de art.

21 (fostul art. 20) din lege, și anume, ca statul să fie acționar la societatea

deținătoare.

În aceste

circumstanțe, devin incidente dispozițiile art. 29 (fost 27) din Legea nr.

10/2001, potrivit cărora, pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor

societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin.

(1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile

legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a

imobilelor solicitate [alin. (1)]. Măsurile reparatorii în echivalent se propun

de către instituția publică care efectuează sau, după caz, a efectuat

privatizarea [alin. (3)].

În cauză se constată

că, potrivit mențiunilor din Dispoziția nr. y/2004 emisă de Primarul

Municipiului Sebeș, notificarea privind imobilul înscris în C.F. nr. z Sebeș

nr. top. y, moară și curte în suprafață de 1.267 mp a fost redirecționată către

SC A. SA cu adresa nr. 16.658/2002, întrucât acest imobil se afla, la momentul

emiterii dispoziției, în patrimoniul acestei societății.

Față de aceste

împrejurări, având în vedere cele statuate prin Deciziile de trimitere nr.

3288/2011 și nr. 8800/2009, instanța de apel a stabilit ca, în baza art. 29

alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001, pârâta apelantă să fie obligată să

direcționeze notificarea reclamantului primită de la Municipiul Sebeș cu adresa

nr. 16658/2002, către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, în

vederea soluționării, în sensul de a propune acordarea, în favoarea

reclamantului, de măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile Titlului VII

din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul în litigiu.

Prin cererea

înregistrată la data de 3 aprilie 2013, reclamantul M.A.N. a solicitat

îndreptarea erorii materiale strecurate în încheierea de ședință din 24

ianuarie 2013 (de amânare a pronunțării Deciziei nr. 70 din 7 februarie 2013),

în sensul de a se consemna că, față de obiecțiunile mandatarului apelantei cu

privire la precizările depuse de petent într-un singur exemplar, acesta a

predat, în fața instanței, un exemplar al acestora, mandatarului părții

adverse. De asemenea, a arătat că în încheiere s-a menționat eronat că

mandatarul său a precizat că nu contestă structura acționariatului SC A. SA

trimisă de Registrul Comerțului prin răspunsul oficial existent la dosar.

Declarația exactă a mandatarului a fost că apelanta a făcut această mențiune în

Registrul Comerțului, și nu că reclamantul ar recunoaște că această mențiune

corespunde realității.

Prin încheierea de

ședință din 10 aprilie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia a respins cererea de

îndreptare a erorii materiale, reținând că mențiunile din încheierea a cărei

îndreptare se solicită sunt conforme cu susținerile mandatarului reclamantului

sub toate aspectele, iar din cuprinsul acesteia rezultă că precizările

reclamantului au fost depuse într-un singur exemplar, iar ședința a fost

suspendată pentru ca mandatarul apelantei să ia cunoștință de ele.

Împotriva acestei

încheieri, a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ., reclamantul, calea de atac fiind înregistrată pe rolul Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția I civilă sub nr. 2835/1/2013 la data de 13

mai 2013.

În susținerea

recursului, reclamantul a arătat că încheierea recurată este contradictorie și

nelegală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, reiterând

aspectele relevate prin cererea de îndreptare a erorii materiale.

Reclamantul a

declarat recurs și împotriva Deciziei civile nr. 7 din 7 februarie 2013 a

Curții de Apel Alba Iulia, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ., calea de atac fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția I civilă, sub nr. 2770/1/2013 la data de 9 mai 2013.

În susținerea acestui

recurs, reclamantul a formulat următoarele critici:

I. Instanța de apel a

interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, privind obligația de restituire a statului atunci când este acționar

sau asociat al unității deținătoare, dacă valoarea acțiunilor/părților sociale

este mai mare sau egală cu valoarea imobilului a cărei restituire se solicită.

În susținerea acestui

motiv, recurentul-reclamant arată că, în lumina acestui text legal, elementul

de referință este valoarea de înregistrare a bunului în activul patrimonial al

unității deținătoare de la data intrării în vigoare a legii, pe care aceasta

are obligația să o comunice solicitantului. Dacă pârâta s-ar fi conformat

acestei obligații și dacă ar fi prezentat certificatul de atestare a dreptului

de proprietate, recurentului-reclamant i-ar fi fost restituit bunul încă din

faza administrativă de rezolvare a notificării, întrucât la acea dată (data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001) cota minoritară de capital deținută de

stat depășea cu mult valoarea imobilului notificat, așa cum rezultă și din

expertiza efectuată în cauză.

Arată că, deși din

probele administrate în cauză a rezultat retragerea statului din structura

acționariatului la 14 iulie 2006, urmare a unor hotărâri judecătorești de

restituire ce au condus la o diminuare repetată a capitalului social,

excluderea statului din acest acționariat s-a făcut în mod nelegal, aspect pe

care instanța nu l-a luat în considerare, deși recurentul-reclamant a relevat o

astfel de situație.

Hotărârea prin care

s-a respins cererea Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului, de

constatare a nulității acestei retrageri din acționariat nu poate fi opusă

recurentului-reclamant, care nu a fost parte în proces și nu a avut cunoștință

despre acesta, pentru a formula apărări corespunzătoare.

Hotărârile

judecătorești de restituire ce au condus la excluderea statului din acționariatul

entității deținătoare au fost pronunțate cu încălcarea legii, în sensul că nu

poate fi redusă cota de participare a statului decât pentru imobilele față de

care s-au eliberat certificate de atestare a dreptului de proprietate anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar pentru imobilele ce au făcut

obiectul acelor hotărâri de restituire, reducerea capitalului social al

societății nu poate opera din cota de participare a statului, ci din restul

capitalului social al societății.

Aceasta întrucât

statul nu poate suporta diminuarea capitalului său social cu valoarea unor

terenuri ce nu i-au aparținut și cu care nu a contribuit la majorarea

capitalului social al societății.

În acest sens,

instanța de apel a acordat o prezumție de legalitate unei excluderi ilegale a

statului din acționariatul societății pârâte.

II. Instanța de apel

a încălcat dispozițiile art. 32

2

alin. (1) și (2) din Legea nr.

99/1999 cu privire la data la care majorarea capitalului social operează de

drept în cazul emiterii certificatelor de atestare a dreptului de proprietate,

atunci când a reținut că pârâta nu și-a majorat capitalul social cu aportul

adus de stat reprezentând terenuri decât la data de 15 ianuarie 2002, așa cum

rezultă din toate adresele Oficiului Registrului Comerțului depuse la dosarul

cauzei.

Instanța de apel a

omis însă faptul că prevederile legii cu privire la majorarea de drept a

capitalului social sunt cu totul altele, nu se referă la data când societatea

și-a înscris în Registrul Comerțului această majorare și nici nu depind de

această dată, despre care recurentul-reclamant arată că se poate să nu fie

respectată, iar în cauză nici nu a fost respectată.

Alin. (1) al art. 32

din Legea nr. 99/1999 arată că, în ce privește capitalul social al societăților

comerciale cărora li s-a eliberat certificat de atestare a dreptului de

proprietate asupra terenurilor, acesta se majorează de drept cu valoarea

terenurilor menționate în certificat, iar alin. (2) al aceluiași articol

prevede că administratorii sunt obligați să înregistreze majorarea capitalului

social în registrul comerțului în termen de 60 de zile de la data emiterii

certificatului.

Este eronată

concluzia instanței de apel că recurentul-reclamant ar fi susținut că majorarea

de drept a capitalului social operează de drept în 60 de zile de la emiterea

certificatului de atestare a dreptului de proprietate. Recurentul-reclamant a

susținut, în mod constant, că majorarea de drept nu operează nici de la data

mențiunii în registrul comerțului, nici în termen de 60 de zile de la emiterea

certificatului de atestare, ci de la data emiterii și eliberării acestui

certificat, nedepinzând de vreo altă condiție.

În acest sens, în mod

greșit instanța de apel a reținut că majorarea de drept a capitalului social al

pârâtei a avut loc la data de 15 ianuarie 2002, când în SC A. SA intră un nou

asociat -

Autoritatea

pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului

, cu o cotă de

participare și pierderi de 15,63%, valoarea cotei statului fiind de 186.606,2

RON, procedând, astfel, la o greșită interpretare a dispozițiilor legale

anterior menționate.

Dreptul la restituire

al recurentului-reclamant nu poate depinde de întârzierea cu care societatea

comercială înscrie în registrul comerțului majorarea capitalului social și nici

nu poate fi condiționat sau restricționat de o atare întârziere.

Aprecierea instanței

de apel conform căreia mențiunile din registrul comerțului devin opozabile

terților, deci și recurentului-reclamant, de la data înscrierii lor, nu are

relevanță, în condițiile în care o atare înscriere nu a respectat prevederile

legale și s-a realizat, cu rea-credință, cu o întârziere de aproximativ 2 ani.

În sprijinul celor

arătate, recurentul-reclamant invocă adresa Oficiului Registrului Comerțului

nr. 1161/2011 prin care se subliniază că, dacă majorarea de capital social cu

aport în natură s-ar fi realizat, de către pârâtă, anterior datei de 14

februarie 2001, cum ar fi fost conformă legii, în structura acționariatului

s-ar fi evidențiat și Fondul Proprietății de Stat, respectiv, statul.

Instanța de apel

reține, în mod greșit, că chiar dacă s-ar accepta că statul ar fi trebuit să

devină acționar al societății pârâte anterior formulării notificării, nu se

poate ignora structura acționariatului de la momentul pronunțării hotărârii,

sens în care nu este îndeplinită cea de-a doua condiție impusă de art. 21 al

Legii nr. 10/2001, respectiv, aceea ca statul să fie acționar la unitatea

deținătoare. Or, legea impune ca statul să fi fost acționar la data intrării în

vigoare a legii, iar nu la data pronunțării hotărârii de soluționare a

litigiului.

III.

Recurentul-reclamant critică faptul că instanța de apel s-a raportat la

recomandările deciziei de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a

învederat că în cauză nu s-a analizat aspectul esențial, respectiv, dacă statul

este actualmente deținătorul unui capital majoritar sau minoritar al pârâtei

și, după caz, care este proporția dintre valoarea acestui capital și valoarea

imobilelor solicitate spre a fi restituite.

În acest sens,

recurentul-reclamant arată că instanța de casare nu motivează pe ce temei legal

se sprijină concluzia acesteia că este esențială stabilirea actuală a

acționariatului societății pârâte, o simplă afirmație neputând avea valoarea

unei probleme de drept dezlegată, obligatorie pentru judecătorii fondului.

Aceasta cu atât mai

mult, cu cât o asemenea afirmație contravine dispozițiilor art. 21 al Legii nr.

10/2001 care vizează situația acționariatului de la data intrării în vigoare a

legii, respectiv, 14 ianuarie 2001 și contravine, de asemenea, cu alineatul

următor din respectiva decizie, în care se arată că ".. în cazul în care

sunt îndeplinite condițiile art. 21 alin. (1) sau (2) din Legea nr. 10/2001,

este obligatorie restituirea în natură a imobilului, neexistând un drept de

opțiune nici în ceea ce privește persoana îndreptățită la măsuri reparatorii și

cu atât mai puțin unitatea deținătoare ..".

Cu toate acestea,

instanța de apel s-a pronunțat potrivit acestei orientări conținută în decizia

de casare, care însă reprezintă o încălcare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001

și a normelor metodologice de aplicare a acestui act normativ.

IV. Instanța de apel

a omis să se pronunțe asupra motivului de apel constând în faptul că pârâta a

încetat folosința și exploatarea efectivă a morii încă din anul 1995, situație

față de care se impunea restituirea în natură.

V. Instanța de apel a

omis să se pronunțe pe solicitarea recurentului-reclamant de constatare a

preluării fără titlu a imobilului, așa cum s-a reținut în dispoziția de

rezolvare dată de Primarul Municipiului Sebeș asupra notificării, în care se

menționează, la pct. 4, că imobilul a trecut în proprietatea statului prin

naționalizare, fără titlu valabil.

Prin încheierea de

ședință din 6 noiembrie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția I civilă, în Dosarul nr. 2835/1/2013, acest dosar a fost conexat la

Dosarul nr. 2770/1/2013, ce a avut astfel, ca obiect, ambele recursuri

formulate de către reclamantul M.A.N., atât împotriva încheierii de ședință din

10 aprilie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, cât și împotriva Deciziei nr. 7

din 7 februarie 2013 a aceleiași instanțe, în raport de care s-a formulat

cererea de îndreptare a erorii materiale.

Recursurile sunt

nefondate, pentru următoarele considerente:

Referitor la recursul

împotriva încheierii de ședință din 10 aprilie 2013 a Curții de Apel Alba

Iulia, Înalta Curte constată că, recurentul-reclamant reiterează, practic,

susținerile conținute în cererea de îndreptare a erorii materiale îndreptată împotriva

încheierii de dezbateri din 24 ianuarie 2013 (parte integrantă a Deciziei

civile nr. 7 din 7 februarie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia) referitoare la

faptul că mandatarul acestuia a comunicat părții adverse, cu prilejul

dezbaterilor, un exemplar al precizărilor, contrar celor reținute în încheierea

a cărei îndreptare se solicită; că în încheierea de dezbateri s-a menționat,

eronat, că mandatarul său a precizat că nu contestă structura acționariatului

SC A. SA trimisă de Registrul Comerțului prin răspunsul oficial existent la

dosar, în condițiile în care declarația exactă a acestuia a fost că apelanta a

făcut această mențiune în Registrul Comerțului, iar nu că reclamantul ar

recunoaște că această mențiune corespunde realității.

Potrivit art. 281 alin.

(1) C. proc. civ. "erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea

și susținerile părților sau cele de calcul, precum și orice alte erori

materiale din hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la

cerere".

În speță,

recurentul-reclamant invocă presupuse erori referitoare la susținerile părților

și la modalitatea de comunicare, între acestea, a unor înscrisuri depuse la

dosarul cauzei.

Din cuprinsul

încheierii de dezbateri rezultă însă, contrar susținerilor

recurentului-reclamant, că pentru a da posibilitate reprezentantului pârâtei să

ia cunoștință de precizările formulate de către reclamant, instanța a suspendat

ședința de judecată.

Pe de altă parte, din

conținutul aceleiași încheieri de dezbateri, rezultă că mandatarul reclamantului

a arătat că nu contestă structura actuală a acționariatului SC A. SA astfel cum

a fost indicată de Registrul Comerțului prin adresă oficială, împrejurare ce a

determinat partea adversă să renunțe la cererea de probatorii formulată încă de

la un termen anterior, constând în efectuarea unei adrese către Depozitarul

Central (prin care urma a se constata dacă statul prin Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului mai figurează ca acționar la A.).

Ca atare, presupusele

erori materiale învederate de către recurentul-reclamant prin intermediul

procedurii judiciare reglementate de dispozițiile art. 281 C. proc. civ. nu își

găsesc justificarea, soluția instanței de apel, de respingere a cererii de

îndreptare a erorii materiale fiind legală și temeinică, sens în care recursul

formulat împotriva acestei soluții va fi apreciat ca nefondat.

Referitor la recursul

împotriva Deciziei civile nr. 7 din 7 februarie 2013 a Curții de Apel Alba

Iulia, Înalta Curte constată următoarele:

I. În ceea ce

privește greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 21 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001 prin raportare la structura actuală a acționariatului

societății pârâte, această critică urmează a fi înlăturată, nefiind fondată.

Prin Decizia de

casare nr. 3288 din 8 aprilie 2011, instanța supremă a constatat că "..

decizia recurată nu analizează aspectul esențial pentru care s-a dispus

casarea, respectiv dacă statul este actualmente deținătorul unui capital

majoritar sau minoritar în cadrul pârâtei și, după caz, care este proporția

dintre valoarea acestui capital și valoarea imobilelor solicitate de

reclamant".

În analizarea acestui

aspect, instanța de apel, în rejudecare, a procedat la administrarea de

probatorii noi, constând în adresa nr. 24307/2011 a Oficiului Registrului Comerțului

prin care s-au furnizat informații cu privire la structura actuală a

acționariatului societății pârâte, două expertize tehnice de specialitate

contabilă și evaluări imobiliare, alte înscrisuri.

La dosarul cauzei a

fost depusă Hotărârea nr. 1/2006 a Adunării generale a acționarilor SC A. SA

prin care s-a decis reducerea capitalului social al pârâtei cu suma indicată în

respectiva hotărâre, reducere care s-a făcut prin retragerea Autorității pentru

Valorificarea Activelor Statului (fostă

Autoritate pentru Privatizare și

Administrarea Participațiilor Statului

) din capitalul social, cota de participare a

acestuia constând în aport în natură dispărând în conformitate cu art. 21 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001 și Titlul I din Legea nr. 247/2005, ca urmare a

restituirii în natură a unor imobile.

Hotărârea

sus-menționată a fost contestată în instanță de către Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului, însă cererea de constatare a nulității

absolute și a actelor subsecvente a fost respinsă prin Sentința civilă nr.

1088/COM/2008 pronunțată de Tribunalul Alba în Dosar nr. 4240/107/2007, rămasă

irevocabilă în căile de atac, prin respingerea apelului și, respectiv, a

recursului formulat de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului,

reținându-se, cu putere de lucru judecat în prezenta cauză, că valoarea cu care

s-a diminuat capitalul social este corectă, astfel încât calitatea de acționar

a reclamantei nu se mai justifică.

Pe baza acestor

probatorii, în mod corect, instanța de apel a constatat că începând cu anul

2006 statul nu a mai fost acționar la societatea pârâtă, iar retragerea

acestuia din structura acționariatului s-a realizat în condițiile art. 21 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, ca urmare a restituirii în natură a unor imobile

către foștii proprietari.

Față de această

situație, în mod corect, instanța de apel a constatat că nu se mai pune

problema valorii acțiunilor sau părților sociale deținute de stat raportat la

valoarea corespunzătoare a imobilului revendicat, întrucât statul nu mai este

acționar.

Susținerile

recurentului-reclamant potrivit cărora excluderea statului din acționariatul

societății pârâte și pronunțarea hotărârilor judecătorești de restituire ce au

condus la diminuarea capitalului social s-au realizat în condiții de nelegalitate,

exced actualului cadru procesual și nu pot face obiect de analiză în prezenta

cauză.

Sub acest aspect, se

constată că nemulțumirile recurentului-reclamant sunt îndreptate, în realitate,

nu împotriva celor statuate