ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1626/2013

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 26 aprilie 2013 a Curții de Apel Ploiești, Secția Penală și pentru Cauze cu Minori și de Familie, pronunțată în dosarul nr. 5708/120/2012, în baza art. 300 2 raportat la art. 160 b alin. (1) C. proc. pen., s-a constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestării a inculpatului A.A.V., aflat în stare de arest preventiv în Penitenciarul Mărgineni și în temeiul art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., s-a menținut această măsură. Pentru a pronunța această hotărâre, curtea de apel a reținut că prin sentința penală nr. 89 din data de 1 martie 2013, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, s-au hotărât următoarele: În baza art. 7 din Legea nr. 39/2003 rap.

la art. 33 alin. (1) lit. a) C. pen. și cu aplicarea art. 74 alin. (2) - 76 alin. (1) lit. b) C. pen., a fost condamnat inculpatul A.A.V. la pedeapsa de 3 ani și 4 luni închisoare. În temeiul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 rap. la art. 65 C. pen., s-a aplicat aceluiași inculpat, pe o perioadă de un an, pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de disp. art. 64 alin. (1) lit. a) teza a Ii-a (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice) și lit. b) C. pen. (dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat). De asemenea, potrivit disp. art. 194 alin. (1) C. pen. rap. la art. 33 alin. (1) lit. a) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.

și art. 74 alin. (2) - 76 lit. e) teza I C. pen., același inculpat a fost condamnat la pedeapsa de 5 luni închisoare. S-a dispus contopirea pedepselor stabilite și în baza art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. și art. 35 alin. (1) lit. a) din același cod, s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, anume 3 ani și 4 luni închisoare, alături de pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a Ii-a și lit. b) C. pen., pe o durată de un an. În baza art. 71 alin. (2) C. pen., s-a aplicat aceluiași inculpat pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a Ii-a și b) C. pen. Conform disp.

art. 88 C. pen., s-a dedus din durata pedepsei închisorii pronunțate timpul arestării preventive începând cu data de 22 iunie 2012 (data confirmării punerii în executare a mandatului de arestare preventivă emis de Tribunalul Prahova în baza încheierii nr. 19 din 22 aprilie 2011), la zi, iar în baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen., s-a menținut măsura arestării preventive luată față de inculpatul A.A.V. prin încheierea nr. 19 din 22 aprilie 2011 pronunțată de către Tribunalul Prahova în dosarul nr. 3690/105/2011 și în baza căreia a fost emis mandatul de arestare preventivă a cărui executare a fost confirmată la data de 22 iunie 2011 prin încheierea pronunțată de Tribunalul Prahova în dosarul nr. 3690/ 105/2011.

În latură civilă, în baza art. 346 alin. (1) C. proc. pen. rap. la art. 14 din același cod, s-a luat act că părțile vătămate B.I.C., R.I. și B.R.M. nu se constituie părți civile în procesul penal. În temeiul art. 109 C. proc. pen., la data rămânerii definitive a hotărârii, s-a dispus restituirea bunurilor ridicate cu ocazia percheziției domiciliare efectuate la 20 aprilie 2011, descrise în procesul verbal de efectuare a percheziției domiciliare, reprezentate de: hard-diskul; un telefon prevăzut cu acumulator și cartelă; o cartelă V., o cartelă C. și o agendă de culoare maro. Conform art. 191 alin. (1) C. proc. pen. inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 5200 lei (5000 lei reprezentând cheltuielile judiciare stabilite în faza urmăririi penale).

Curtea de apel a constatat că, pe baza probelor și a mijloacelor de probă administrate în cauză, respectiv: declarațiile părților vătămate, procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice, declarațiile martorilor, procesele-verbale de recunoaștere, procesul-verbal de efectuare a percheziției domiciliare, în fapt, prima instanță a reținut că, în anul 2008, inculpatul a aderat la grupul infracțional organizat, inițiat și condus de către G.F.N., profilat pe comiterea mai multor tipuri de infracțiuni, printre care și „șantajul", în cadrul grupului inculpatul exercitând acte de constrângere asupra părților vătămate R.I., B.I.C. și B.R., cărora le-a pretins diverse sume de bani ca ,,taxă de protecție" sau ca dobânzi la sume împrumutate sau pretins împrumutate, obținând astfel în mod injust importante de bani.

În drept, s-a constatat că faptele inculpatului, astfel cum au fost descrise mai sus, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de aderare la un grup infracțional organizat, respectiv șantaj, prevăzute și pedepsite prin disp. art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 și 194 alin. (1) C. pen., texte de lege în baza cărora instanța de fond l-a condamnat pe inculpat la pedeapsa rezultantă de 3 ani și 4 luni închisoare, cu executare în regim de detenție. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul A.A.V., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, calea de atac declarată fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești sub nr. 5708/120/2012 cu prim termen de judecată la data de 9 mai 2013. Având în vedere că ultima dată măsura arestării preventive a fost menținută față de inculpatul A.A.V.

la data de 1 martie 2013, iar termenul de fond, conform repartizării aleatorii, a fost stabilit la 9 mai 2013, s-a fixat termen intermediar pentru verificarea legalității și temeiniciei stării de arest, procedându-se conform dispozițiilor art. 300 2 C. proc. pen., potrivit cu care în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecății, legalitatea și temeinicia arestării preventive mai înainte de expirarea celor 60 de zile prevăzute de art. 160 b alin. (3) din același cod, indiferent de faza de judecată.

Curtea de apel, examinând actele și lucrările dosarului, a constatat că măsura arestării preventive a inculpatului a fost luată în lipsă, cu respectarea dispozițiilor legale în materie, prin încheierea nr. 19 din 22 aprilie 2011 pronunțată de Tribunalul Prahova, confirmarea mandatului emis pentru 30 de zile făcându-se la data de 22 iunie 2011. S-a reținut, de asemenea, că ulterior s-a procedat la verificarea legalității și temeiniciei măsurii arestării preventive în condițiile art. 300 1 C. proc. pen., în Camera de Consiliu, prin încheierea pronunțată la data de 19 iulie 2012 dispunându-se menținerea măsurii arestării preventive a inculpatului. Totodată, a fost avut în vedere că măsura arestării preventive a fost verificată în condițiile art. 300 2 C. proc.

pen., în interiorul termenului prevăzut de art. 160 b alin. (1) C. proc. pen., dispunându-se prin încheierile pronunțate la datele de 30 august 2012, 25 septembrie 2012, 22 octombrie 2012, 11 decembrie 2012 și 14 ianuarie 2013, menținerea acestei măsuri, urmare constatării subzistenței temeiurilor avute în vedere la luarea măsurii, încheieri devenite definitive prin respingerea recursului declarat de inculpat.

S-a mai reținut că inculpatul a săvârșit cu intenție infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, pericol ce rezultă cu certitudine din modalitatea concretă a săvârșirii faptelor, respectiv prin constrângere a victimei, prin violență sau amenințare și care să o determine să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, nefiind necesar ca victima să și satisfacă pretenția făptuitorului, dar și din participația inculpatului în raport de celelalte persoane care au făcut parte din grupul infracțional organizat. De asemenea, sa constatat că temeiurile care au impus arestarea preventivă a inculpatului se mențin și impun în continuare judecarea inculpatului în stare de arest preventiv.

Având în vedere natura și gravitatea faptelor comise, împrejurările comiterii acestora, dar și persoana inculpatului, care a acționat cu intenție directă, dându-și seama că exercită o acțiune de constrângere, producând prin aceasta o stare de temere victimei, în scopul dobândirii în mod greșit a unui folos pentru altul, curtea de apel a apreciat că se impune menținerea stării de arest preventiv a acestuia, pericolul social concret pentru ordinea publică nefiind diminuat. La aprecierea pericolului concret pentru ordinea publică, a fost avută în vedere și temerea că, lăsat în libertate, inculpatul ar putea să comită și alte fapte penale, precum și gradul de pericol social deosebit, rezonanța socială a faptelor penale comise de inculpat, mai ales în rândul comunității din care provine.

Totodată, s-a reținut că menținerea măsurii arestării preventive față de inculpatul A.A.V. este în concordanță și cu prevederile art. 5 paragraful lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, potrivit cu care dreptul unei persoane la libertate și siguranță nu este încălcat în situația în care aceasta este deținută legal pe baza condamnării pronunțate de către un tribunal competent, inculpatul în cauză fiind condamnat de instanța de fond la pedeapsa rezultantă de 3 ani și 4 luni închisoare, cu executare în regim de detenție. Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul A.A.V., solicitând revocarea măsurii arestării preventive și continuarea judecății în stare de libertate.

Concluziile formulate de reprezentantul Parchetului, de apărătorul recurentului inculpat și ultimul cuvânt al acestuia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate. Înalta Curte, examinând recursul declarat de inculpat, pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, constată că acesta nu este fondat. Potrivit dispozițiilor art. 160 b alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive. Conform alin. (3) din același text de lege, când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menținerea măsurii arestării preventive.

În cauză, Curtea de Apel Ploiești - Secția Penală și pentru Cauze cu Minori și de Familie a procedat la efectuarea verificărilor și a constatat că temeiurile de fapt și de drept care au stat la baza luării măsurii preventive subzistă, impunându-se în continuare privarea de libertate a inculpatului. Înalta Curte, în raport de împrejurările concrete de comitere a faptelor, apreciază că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, așa cum corect a reținut și curtea de apel. Ordinea publică reprezintă climatul social optim, firesc, care se asigură printr-un ansamblu de norme și măsuri și care se traduce prin funcționarea normală a instituțiilor statului, menținerea liniștii cetățenilor și respectarea drepturilor acestora.

Deși pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esențială a infracțiunii, aceasta nu înseamnă că la aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracție de gravitatea faptelor. Sub acest aspect, existența pericolului public poate rezulta, între altele, din însuși pericolul social al infracțiunii de care este învinuit inculpatul, din reacția publică la comiterea unor astfel de infracțiuni, din posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa unei reacții ferme față de cei bănuiți ca autori ai faptelor respective. În acord cu prima instanță, înalta Curte apreciază că sunt întrunite și la acest moment procesual condițiile prevăzute de art. 300 2 coroborat cu art. 160 b alin. (3) C. proc.

pen., impunându-se, în continuare, privarea de libertate a inculpatului. Se reține, de asemenea, că menținerea arestării preventive a inculpatului nu contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, iar pe de altă parte, având în vedere circumstanțele reale ale faptelor, modalitatea concretă de săvârșire, gradul crescut de pericol social ce caracterizează aceste fapte, durata detenției provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 5 paragraful 3 din Convenție, existând temeiuri suficiente pentru a constata că menținerea detenției provizorii este licită, respectându-se legislația internă și prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În același sens, înalta Curte reține că, în cauză, menținerea măsurii arestării preventive nu alterează prezumția de nevinovăție și nici dreptul inculpatului de a fi judecat într-un termen rezonabil, limitarea libertății acestuia încadrându-se în dispozițiile și limitele legii. Aceste considerente justifică dispoziția de menținere a arestării preventive, astfel că, în conformitate cu art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 200 lei, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A.A.V. împotriva încheierii din 26 aprilie 2013 a Curții de Apel Ploiești, Secția Penală și pentru Cauze cu Minori și de Familie, pronunțată în dosarul nr. 5708/120/2012. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 13 mai 2013.