ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3057/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la Tribunalul Sibiu, la data de 12.01.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Inspectoratul General pentru Situații de Urgență și Ministerul Afacerilor Interne, a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța să dispună: I) Anularea a următoarelor acte administrative: - Hotărârea nr. 86/29.07.2016 emisă de Comisia de Jurisdicție a Imputaților din cadrul M.A.I. - Hotărârea nr. 79130/20.05.2016 a Comisiei de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Inspectoratului General pentru Situații de Urgență nr. 79130 din 20.05.2016, - Decizia de imputare nr. 78641/21.03.2016, - Hotărârea nr. 140/09.11.2016, primită de la Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, ca răspuns la plângerea prealabilă. II) Restituirea sumei de 724,12 RON imputată prin Decizia de imputare nr. 78641/21.03.2016, plus dobânzile legale aferente, - restituirea contravalorii taxei de timbru, a tuturor cheltuielilor de judecată, precum și daune morale în valoare de 50.000 RON, având în vedere prejudiciul care i-a fost creat, prin afectarea activității profesionale, a imaginii și reputației sale de comandant, a vieții personale și a stării de sănătate. Prin sentința nr. 754/2017, Tribunalul Sibiu a admis excepția necompetenței materiale și a declinat cauza pentru competenta solutionare Curții de apel Alba Iulia. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba-Iulia la data de 03.04.2017.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 170 din 13 iulie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Inspectoratul General pentru Situații de Urgență și Ministerul Afacerilor Interne, a fost anulată în parte Hotărârea nr. 86/29.07.2016 pronunțată de Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, Hotărârea nr. 79130 din data de 20.05.2016 emisă de Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, precum și Decizia de impunere nr. x/21.03.2016 emisă de Ministerul Afacerilor Interne, au fost obligați pârâtii să restituie reclamantului suma de 724,12 RON și dobânda legală aferentă acestei sume, calculată de la data plății până la data restituirii efective și a fost respinsă în rest acțiunea formulată cu privire la anularea Hotărârii nr. 140/09.11.2016 și cu privire la obligarea pârâtelor la plata daunelor morale.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 170 din 13 iulie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, pârâții Inspectoratul General pentru Situații de Urgență și Ministerul Afacerilor Interne au formulat cereri de recurs, criticând-o pentru nelegalitate, din pespectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și respingerea în totalitate a acțiunii ca neîntemeiată. 3.1 Recurentul-pârât Inspectoratul General pentru Situații de Urgență a susținut că sentința recurată este dată cu greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material. Astfel, în contextul prezentării situației de fapt, a susținut recurentul că este gresită reținerea instanței de fond cu privire la criticile reclamantului pe care le-a apreciat ca fiind fondate, având în vedere pe de o parte considerentele Ordonanței de clasare emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Militar Cluj în dosarul nr. x/29.04.2016, iar, pe de altă parte prevederile art. 13 din H.G. nr. 1292/2003 privind drepturile de transport ale polițiștilor, elevilor și studenților din instituțiile de învățământ pentru formarea polițiștilor privind deplasarea polițiștilor în inteeresul serviciului cu autoturismul deținut legal, cu orice titlu. În opinia recurentului, prima instanță a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii fundamentându-și considerentele pe dispozițiile art. 13 din H.G. nr. 1292/2003, deși a reținut că reclamantului i s-a reținut prin actele contestate încălcarea dispozițiilor art. 1 lit. c) din H.G. nr. 372/1990 coroborate cu art. 54 alin. (1) din OMAI nr. 1332/2006 pentru modificarea și completarea OMAI nr. 107/2001, acte normative cu privire la care recurentul consideră că ar constitui cadrul legal aplicabil în cauză, având în vedere că potrivit art. 23 din Regulamentul de organizare și funcționare al IGSU aprobat prin H.G. nr. 1490/2004, inspectoratele județene pentru situații de urgență au în componență personal militar și nu polițiști. Așadar, instanța avea obligația de a verifica dacă actele contestate au fost emise cu respectarea prevederilor O.G. nr. 121/1998, IMAI nr. 114/2013, H.G. nr. 372/1990, OMAI nr. 107/2001, modificat și completat prin OMAI nr. 1332/2006, astfel că este eronată reținerea instanței în sensul că termenul de proprietate personală este folosit în actele normative numai pentru a deosebi autoturismul de alte mijloace de transport și nu pentru a restrânge dreptul militarului de a conduce un autoturism aparținând familiei. Or, atât timp cât pentru speța dedusă judecății există un cadru legal specific, instanța nu putea să își argumenteze soluția dată recurgând la analogie. Astfel, făcând trimitere la art. 2 lit. f) din Normele metodologice privind decontarea cheltuielilor de transport în unele situații în care cadrele militare, polițiștii și personalul civil se deplasează la și de la locul de muncă aprobate prin OMAI nr. 51/2014, recurentul-pârât susține că problema de drept care se impune a fi dezlegată este cea a noțiunii de "autoturism proprietate personală" în accepțiunea OMAI nr. 107/2001 cu modificările și completările ulterioare. A susținut că chiar dacă prevederile art. 54 din OMAI nr. 107/2001, modificate prin pct. 17 din OMAI nr. 1332/2006 folosesc atât noțiunea de autoturism proprietate personală, cât și noțiunea de posesor al autoturismului, instanța de fond nu a ținut cont de prevederile alin. (1) ale acestor dispoziții care fac referire la cazul folosirii autoturismului proprietate personală în interes de serviciu, în opinia recurentului uzitarea în cuprinsul art. 54 alin. (2) a celor două noțiuni antereferite fiind determinată de nevoia evitării repetării noțiunii de proprietar al autoturismului. 3.2 Recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne a invocat, de asemenea, greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material la pronunțarea hotărârii atacate. Recurentul a invocat dispozițiile art. 54 din OMAI nr. 107/2001, modificat prin OMAI nr. 1332/2006 cu privire la cazul folosirii autoturismului proprietate personală în interes de serviciu, prevedere preluată și în Procedura privind acordarea indemnizației de delegare/detașare drepturilor de transport și decontarea cheltuielilor de cazare, personalului militar și civil din ministerul de interne nr. x/28.05.2012 întocmită la nivelul ISU Cpt. B. al județului Sibiu. In opinia sa, în consens cu prevederile art. 36 din Legea nr. 24/2000, sintagma autoturism proprietate personală este clară și precisă nelăsând loc de interpretări sau adăugiri, implicând atât faptul că deplasarea nu se va efectua cu un mijloc de transport în comun, dar și faptul că solicitantul deține autoturismul în proprietate, dacă legiuitorul ar fi permis aplicarea normei și la alte situații ar fi indicat în mod expres, astfel cum a procedat în cazul OMAI nr. 51/2014 în care a menționat că autoturismul utilizat pentru deplasările polițiștilor poate fi proprietate personală sau să fie deținut cu orice titlu. De asemenea, a invocat reclamantul necesitatea interpretării dispozițiilor art. 54 alin. (1) și (2) din OMAI nr. 107/2001, modificat prin OMAI nr. 1332/2016, fiind eronată interpretarea dată de instanță utilizării sintagmelor de proprietar si de posesor al autoturismului, în sensul că se admite că autoturismul poate fi folosit de alte persoane decât proprietarii, întrucât chitanțele fiscale se eliberează pe numele posesorului autoturismului din perioada deplasării, în opinia recurentului prin utilizarea notiunii de posesor delimitându-se persoana care a efectuat deplasarea cu autoturismul proprietate personală de celelalte persoanecare au călătorit împreună cu acesta. Cu privire la ordonanța de clasare emisă în dosarul nr. x/2016, recurentul a apreciat că, deși în cuprinsul acesteia s-a dat o interpretare expresiei de autoturism proprietate personală, în sensul că este relevant doar faptul că autoturismul folosește autoturismul, această interpretare nu are relevanță pentru cercetarea administrativă efectuată și nu este obligatorie pentru instanță. A mai fost criticată reținerea instanței de fond privind incidența în speță a H.G. nr. 1292/2003 privind drepturile de transport ale polițiștilor, elevilor și studenților din instituțiile de învățământ pentru formarea polițiștilor, în condițiile în care reclamantul face parte dintr-o altă categorie socio profesională decât cea reglementată de actul respectiv. În fine, a fost criticată soluția primei instanțe de obligare a pârâtului MAI la restituirea către reclamant a sumei de 724,12 RON și dobânda legală aferentă acestei sume, calculată de la data plății până la data restituirii efective, prin raportare la dispozițiile art. 27 din O.G. nr. 121/1998 invocat cu privire la sumele stabilite pentru acoperirea pagubelor produse instituțiilor publice, susținând că în mod greșit s-a menționat în dispozitivul sentinței recurate că Decizia de imputare nr. 78641/21.03.2016 a fost emisă de MAI, acesta neîntreprinzând niciun demers pentru punerea în executare a deciziei de imputare, nereținând nicio sumă din veniturile reclamantului.

Apărările formulate în recurs Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului Ministerului Afacerilor Intene ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute.

Răspunsul la întâmpinare Prin răspunsul la întâmpinare, recurentul MAI a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimată, reiterând, în esență argumentele prezentate prin cererea de recurs.

Procedura de soluționare a recursurilor Cu privire la examinarea recursului în completul filtru, în cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 6 decembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 25 martie 2020, în ședință publică, cu citarea părților. La termenul din 25 martie 2020, cauza a fost suspendată de plin drept, conform art. 42 alin. (6) din Decretul Președintelui României nr. 195/16.03.2020 privind instituirea stării de urgentă pe teritoriul României, fără efectuarea vreunui act de procedură, prin rezoluția din data de 21 mai 2020, fixându-se termen pentru redeschiderea judecății la data de 1 iulie 2020, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Prin Decizia nr. 78641/21.03.2016 Inspectoratul General pentru Situații de Urgență a dispus imputarea sumei de 724,12 RON in sarcina reclamantului, reprezentând parte din paguba creata in perioada 15.04.2012-14.04.2014, urmare a neefectuării cu responsabilitate a atribuțiilor stabilite prin legislația incidentă, întrucât a aprobat decontarea ordinelor de serviciu, deși pe ordinul de serviciu era înscris, de către domnul C., ca autoturismul cu care se deplasează in misiune este proprietatea părinților. S-a reținut ca nu s-au respectat art. 1 lit. c) din H.G. nr. 372/1990 care prevede ca pe timpul deplasării in interes de serviciu, delegării, detașării (...) militarii călătoresc cu c) mijloacele de transport proprietate personala, prevederile pct. 54 alin. (1) din OMAI nr. 1332 din 08.06.2006 care prevede ca "Decontarea cheltuielilor de transport in cazul folosirii autoturismului proprietate personala in interes de serviciu …se face pe baza ordinului de serviciu in care se vor menționa localitățile, traseul, numărul autoturismului si numele proprietarului." De asemenea, s-a reținut si nerespectarea pct. 4.1.2. din Procedura nr. x/28.05.2012 privind acordarea indemnizației de delegare/detașare, drepturilor de transport si decontarea cheltuielilor de cazare, personalului militar si civil din ministerul de interne. Decizia de imputare s-a emis în baza procesului-verbal nr. x din data de 22.02.2016 încheiat de comisia de cercetare administrativa prin care s-a constatat producerea unei pagube la nivelul ISU "cpt. D." în cuantum de 1.599,78 RON, urmare a decontării si încasării in mod nejustificat a contravalorii cheltuielilor de transport de către căpitanul C. din cadrul inspectoratului județean. Din analiza procesului-verbal nr. x din data de 22.02.2016 instanța reține că s-a dispus efectuarea unei cercetări administrative de către o comisie de cercetare administrativă constituită la nivelul I.G.S.U. Comisia a reținut că în perioada 15.04.2012-15.04.2015 căpitanul C. a încasat nelegal contravaloarea cheltuielilor de transport pe baza ordinelor de serviciu emise, efectuate cu autoturismul marca x cu numărul de înmatriculare x, în sumă totală de 1.599,78 RON, conform bazei de calcul întocmite de compartimentul financiar. Starea de fapt reținută s-a întemeiat pe adresa nr. x din 29.04.2015 prin care Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere a confirmat că proprietarul autoturismului cu nr. de înmatriculare x este domnul Pamfil C. - tatăl domnului căpitan C.. Comisia a reținut că principalele cauze care au facilitat producerea pagubei sunt: superficialitate în aprecierea prevederilor legale incidente în materie, superficialitate în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, dar și a faptului că la nivelul unității nu a fost reglementată activitatea de emitere, completare și decontare a ordinelor de serviciu. S-a reținut că persoanele vinovate de paguba în sumă de 1.599,78 RON produsă la nivelul inspectoratului județean, și care trebuie să o repare, ca urmare a încasării în mod nejustificat a contravalorii drepturilor de transport sunt: 1. pentru perioada 15.04.2014 - 15.04.2015 căpitanul C., conform prevederilor art. 73 alin. (1) lit. a) din I.M.A.I. nr. 114/2013 deoarece a efectuat deplasările specificate în ordinele de serviciu cu un autoturism care era proprietatea domnului Pamfil C. - tatăl ofițerului - încălcând prevederile art. 1 lit. c) din H.G. nr. 372/1990, 2. pentru perioada 15.04.2012-14.04.2014 alături de reclamant și colonel F., prim adjunct al inspectorului șef, locotenent colonel G., contabil șef și H.. Reclamantului i s-a atras răspunderea în limita sumei de 724,12 RON în baza prevederilor art. 73 alin. (2) din I.MAI. nr. 114/2013, în calitate de inspector șef, deoarece a aprobat decontarea ordinelor de serviciu, deși pe ordinul de serviciu seria x nr. x emis în data de 29.09.2012 era înscris, de către domnul căpitan C., că autoturismul cu care se deplasează în misiune este proprietatea părinților. Împotriva deciziei de imputare a formulat contestație reclamantul, respinsă prin Hotărârea nr. 79130/20.05.2016 de Comisia de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Inspectoratului General pentru Situații de Urgență. Împotriva Hotărârii nr. 79130/20.05.2016 reclamantul a formulat plângere la comisia de jurisdicție a imputațiilor care prin Hotărârea nr. 86/29.07.2016 a dispus respingerea ca nefondată a plângerii și a dispus menținerea deciziei de imputare și a Hotărârii nr. 79130/20.05.2016. Cu privire la Hotărârea nr. 86/29.07.2016 reclamantul a înțeles să formuleze plângere prealabilă în baza art. 7 alin. (1) din Legea 554/2004, respinsă prin Hotărârea 140/09.11.2016 de Comisia de Jurisdicție a imputațiilor ca inadmisibilă în condițiile în care împotriva Hotărârii 86 potrivit art. 43 din O.G. nr. 121/1998 partea se poate adresa direct instanței judecătorești. În acest context, reclamantul a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea Hotărârii nr. 86/29.07.2016 emisă de Comisia de Jurisdicție a Imputaților din cadrul M.A.I., a Hotărârii nr. 79130/20.05.2016 a Comisiei de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Inspectoratului General pentru Situații de Urgență, a Deciziei de imputare nr. 78641/21.03.2016, a Hotărârii nr. 140/09.11.2016, primită de la Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, ca răspuns la plângerea prealabilă, restituirea sumei de 724,12 RON imputată prin Decizia de imputare nr. 78641/21.03.2016, plus dobânzile legale aferente, restituirea contravalorii taxei de timbru, a tuturor cheltuielilor de judecată, precum și daune morale în valoare de 50.000 RON, având în vedere prejudiciul care i-a fost creat, prin afectarea activității profesionale, a imaginii și reputației sale de comandant, a vieții personale și a stării de sănătate. Prin sentința recurată acțiunea a fost admisă în parte, pârâții, care au fost obligați să restituie reclamantului suma de 724,12 RON și dobânda legală aferentă acestei sume, calculată de la data plății până la data restituirii efective, urmare a anulării în parte a Hotărârii nr. 86/29.07.2016, a Hotărârii nr. 79130/20.05.2016, a Deciziei de imputare nr. 78641/21.03.2016, formulând critici de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate. Înalta Curte constată că atât recurentul-pârât Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, cât și recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne au invocat greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material la pronunțarea hotărârii atacate, formulând critici similare privind gresita interpretare de către instanța de fond a noțiunii de "autoturism proprietate personală", care trebuie făcută doar prin raportare la prevederile OMAI nr. 107/2001 cu modificările și completările ulterioare, critici apreciate ca fiind nefondate și care urmează să fie analizate în mod unitar și să li se răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora. Astfel, instanța de control judiciar, împărtățind opinia judecătorului fondului, constată că dintre criticile de nelegalitate ale actelor contestate invocate de reclamant, instanța sunt fondate cele ce vizează împrejurarea că nu sunt întrunite condițiile aplicării prevederilor art. 15 și 24 din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, precum și faptul că deși s-a invocat Ordonanța de clasare emisă de Parchetul de pe Lângă Tribunalul Militar Cluj prin care s-a reținut că faptele cadrelor militare nu întrunesc elementele constitutive ale unor infracțiuni și că nu au încălcat dispozițiile legale privind modul de decontare a documentelor de transport pe timpul misiunilor, Comisia de Jurisdicție a imputațiilor nu a analizat aceste aspecte. Amintește Înalta Curte că potrivit art. 24 din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor prevede că " (1) Răspunderea materială a militarilor pentru pagubele produse instituțiilor publice prevăzute la art. 2 poate fi stabilită numai în cazul în care acestea au fost constatate în cel mult 3 ani de la data producerii lor. (2) Obligarea la restituirea sumelor încasate fără drept, a contravalorii bunurilor ori serviciilor nedatorate, se poate face numai în cazurile în care paguba a fost constatată în cel mult un an de la data primirii sumelor sau bunurilor ori de când au beneficiat de serviciile nedatorate. În cazul constatării pagubei după un an de la data primirii sumelor sau bunurilor ori a beneficierii de serviciile nedatorate, dar nu mai târziu de 3 ani de la această dată, răspunderea materială se va stabili în sarcina celor din vina cărora s-a produs paguba. (4) Termenele prevăzute de prezentul articol sunt termene de decădere." Din interpretarea acestor dispoziții legale, rezultă că existenta pagubei este elementul esențial al atragerii răspunderii materiale conform art. 24 din O.G. nr. 121/1998. Or, în cauză, nivelul pagubei s-a determinat prin raportare strictă la împrejurarea decontării transportului efectuat de C. în baza unor documente justificative - ordine de deplasare - în care s-a prevăzut în mod expres că deplasarea s-a efectuat cu autoturism proprietatea tatălui cadrului militar care a efectuat deplasarea in interesul serviciului. În opinia emitenților actelor atacate ordinele de deplasare astfel completate nu puteau constitui documente justificative, context în care s-a apreciat ca decontarea cheltuielilor de transport s-a efectuat nelegal, fiind necesară restituirea prestațiilor, conform art. 24 din O.G. nr. 121/1998. Instanța de recurs, în acord cu concluzia judecătorului fondului, observă că nu s-a susținut neefectuarea deplasărilor in interesul serviciului, ci doar că deplasările s-au efectuat cu un autoturism deținut/folosit la momentul deplasării de cadrul militar C., fără a fi proprietatea sa personală. Așadar, în sarcina reclamantului se reține încălcarea dispozițiilor art. 1 lit. c) din H.G. 372 care menționează că: pe timpul deplasării în interes de serviciu… militarii călătoresc cu: c) mijloace de transport proprie personală, coroborate cu prevederile punctului 54 alin. (1) din O.M.A.I. din 08.06.2006 pentru aprobarea Normelor Metodologice privind drepturile de transport …care stipulează că: "Decontarea cheltuielilor de transport în cazul folosirii autoturismului proprietate personală în interes de serviciu, inclusiv în cazul delegării, detașări ori situațiilor prevăzute la art. 5 lit. a), c) și e) din hotărâre, se face pe baze ordinului de serviciu în care se vor menționa localitățile, traseul, numărul autoturismului și numele proprietarului ". Având în vedere faptele reclamantului, asa cum au fost reținute anterior, instanța de control judiciar, în acord cu precizările din Ordonanța de clasare emisă de Parchetul de pe Lângă Tribunalul Militar Cluj, reține că interpretarea corectă a expresiei "autoturism proprietate personală", este aceea că se definește un mijloc de transport proprietatea unei persoane, deci nu un mijloc de transport în comun și nici unul de serviciu (aparținând unității ori instituției beneficiare a misiunii), în condițiile în care nu există nici o reglementare care să stabilească faptul că în misiuni un militar poate să se deplaseze doar cu autoturismul al cărui proprietar este el, neexistînd nico rațiune pentru care să se interzică folosirea autoturismului al cărui proprietar (scriptic) este un alt membru al familiei, atâta timp cât, practic, este folosit de cadrul militar. În aceste consiții, prima instanță a reținut în mod corect că termenul de proprietate personală este folosit în actele normative numai pentru a deosebi autoturismul de alte mijloace de transport și nu pentru a restrânge dreptul militarului de a conduce un autoturism aparținând familiei. Totodată, Înalta Curte observă că în Procedura privind acordarea indemnizației de delegare/detașare, drepturile de transport și decontarea cheltuielilor de cazare personalului militar și civil din Ministerul de Interne se prevede că: "Decontarea cheltuielilor de transport în cazul utilizării auto proprietate personală se face pe baza ordinului de serviciu în care se vor menționa traseul, numărul autoturismului și numele proprietarului. Se vor deconta contravaloarea a 7,5 litri carburant la 100 km parcurs x prețul de vânzare cu amănuntul înscris în chitanțele fiscale eliberate de stația PECO, pe numele posesorului autoturismului din perioada deplasării ", context în care se admite că autoturismul poate fi folosit și de alte persoane decât proprietari întrucât chitanțele fiscale se eliberează pe numele posesorului autoturismului din perioada deplasării, situație absolut firească, în concordanță cu prevederile legale. În același sens, astfel cum a reținut și instanța de fond, relevantă este și împrejurarea că art. 13 din H.G. nr. 1292/2003 privind drepturile de transport ale polițiștilor, elevilor și studenților din instituțiile de învățământ pentru formarea polițiștilor prevede că "Deplasarea polițiștilor în interesul serviciului cu autoturismul deținut legal, cu orice titlu, se poate face numai cu aprobarea prealabilă a șefului unității sau a înlocuitorului legal al acestuia, atât pentru posesorul autoturismului, cât și pentru alte persoane din cadrul aceleiași unități, care se deplasează împreună cu acesta. În acest caz, deținătorul legal, cu orice titlu, al autoturismului va primi contravaloarea a 7,5 litri de carburant, la 100 km parcurși, în funcție de sistemul de alimentare al autoturismului." Prin urmare, decontarea cheltuielilor de transport solicitate de cadrul militar C. pentru deplasările in interes de serviciu efectuate cu autoturismul aflat în posesia sa, în baza ordinelor de serviciu, nu are caracter nelegal, neputând justifica atragerea răspunderii reclamantului în baza art. 24 din O.G. nr. 121/1998. Dincolo de aceste aspecte, instanța de control judiciar, având în vedere astfel cum s-a reținut anterior că nu se contestă realitatea efectuării deplasărilor în interesul serviciului, apreciază că nu se poate reține o pagubă concretă în patrimoniul autorității. Având în vedere necesitatea deplasării, autoritatea ar fi suportat contravaloarea prin raportare la alte mijloace de deplasare, chiar în lipsa deplasării cu autoturismul deținut de cadrul militar. În concluzie, față de toate aspectele reținute, Înalta Curte retine că în cauză nu există fapta ilicită care să ducă la nașterea unei pagube care să atragă răspunderea reclamantului în forma menționată în actele administrative atacate. În lipsa îndeplinirii condițiilor esențiale de atragere a răspunderii militarului -existența faptei ilicite și a pagubei, neputând a se constata "superficialitate în aprecierea prevederilor legale incidente în materie, în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu sau a împrejurării că la nivelul unității nu a fost reglementată activitatea de emitere, completare și decontare a ordinelor de serviciu" în sarcina reclamantului, instanța retine că sunt lipsite de fundament juridic actele administrative contestate, fiind nefondate criticile formulate de pârâți. În ceea ce privește critica cu privire la soluția primei instanțe de obligare a pârâtului MAI la restituirea către reclamant a sumei de 724,12 RON și dobânda legală aferentă acestei sume întemeiată pe faptul că Decizia de imputare nr. 78641/21.03.2016 a fost emisă de MAI, acesta neîntreprinzând niciun demers pentru punerea în executare a deciziei de imputare, nereținând nicio sumă din veniturile reclamantului, instanța de control judiciar constată că aceasta este nefondată, pârâții fiind obligați prin dispozitivul sentinței recurate în raport de sfera competențelor proprii fiecărei intituții astfel cum acestea sunt reglementate de lege. Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererile de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurenti, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.