ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4312/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, urmare a declinării competenței de soluționare a cauzei de la Tribunalul Sibiu, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului Afacerilor Interne și Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, anularea Hotărârii nr. 144/22.11.2016 și a Hotărârii nr. 88/16.08.2016, emise de pârâta Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, anularea Deciziei de imputare nr. 78643/21.03.2016, emisă de Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, obligarea pârâților la plata de despăgubiri morale, precum și restituirea cu dobândă legală a sumelor reținute prin actele contestate, cu plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea procesului.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 275 din 27 decembrie 2017, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului Afacerilor Interne și Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, a anulat Hotărârea nr. 144/22.11.2016 și Hotărârea nr. 88/16.08.2016, emise de pârâta Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, a anulat Decizia de imputare nr. 78643/21.03.2016, emisă de pârâtul Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, a obligat pârâții la plata către reclamant a despăgubirilor morale în cuantum de 1000 RON și a respins, în rest, cererea reclamantului.

Cererile de recurs exercitate în cauză Împotriva sentinței civile nr. 275 din 27 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul General pentru Situații de Urgență. 3.1. Recursul declarat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne s-a întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în baza cărora s-a solicitat casarea sentinței atacate și în rejudecarea cauzei, respingerea acțiunii, ca neîntemeiate. În dezvoltarea motivului de casare invocat, recurentul-pârât a formulat, în esență, următoarele critici: Dispozițiile pct. 54 din Ordinul MAI nr. 207/2001, astfel cum a fost modificat prin Ordinul MAI nr. 1332/2006, prevăd în mod expres că se pot deconta cheltuielile de transport numai în situația în care militarul folosește un autoturism proprietate personală. Noțiunea de "autoturism proprietate personală" implică faptul că deplasarea nu se va efectua cu un mijloc de transport în comun sau cu un mijloc de transport de serviciu, însă, în același timp, semnificația acestei sintagme presupune că solicitantul deține în proprietate autoturismul în cauză. Dacă legiuitorul ar fi permis aplicarea normei și la alte situații, ar fi indicat în mod expres aceasta, după cum a făcut, spre exemplu, în cuprinsul Ordinului M.A.I nr. 51/2014, unde a indicat că autoturismul utilizat pentru deplasările polițiștilor poate fi proprietate personală sau poate să fie deținut cu orice titlu. Prin utilizarea noțiunii de "posesor al autoturismului" în cuprinsul pct. 54 alin. (2) din Ordinul MAI nr. 207/2001, modificat prin Ordinul MAI nr. 1332/2006, legiuitorul a delimitat persoana care a efectuat deplasarea cu autoturismul proprietate personală, de celelalte persoane care au călătorit împreună cu aceasta și nu a adăugat o altă situație în care cheltuielile de transport pot fi decontate. Soluția instanței de fond prin care au fost obligați pârâții la plata către reclamant a despăgubirilor morale, este nelegală. Prima instanță a admis acest capăt de cerere, fără a indica elementele obiective pe care și-a întemeiat soluția, respectiv modul în care reclamantului i-a fost afectată imaginea, prestigiul și poziția, și fără a administra probe în acest sens. Efectuarea unei cercetări administrative nu are impact asupra imaginii unei persoane, fiind efectuată strict în scopul recuperării pagubei create instituției, fără a avea un caracter sancționator. 3.2. Recursul declarat de pârâtul Inspectoratul General pentru Situații de Urgență s-a întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., republicat, în baza cărora s-a solicitat casarea sentinței atacate și în rejudecarea cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiate. În susținerea motivelor de casare invocate, recurentul-pârât a formulat, în esență, următoarele critici: Instanța de fond nu a ținut cont de prevederile pct. 54 alin. (1) din Ordinul MAI nr. 1332/2006 și a procedat la o interpretare greșită a prevederilor alin. (2), care nu pot fi interpretate decât în strânsă legătură cu dispozițiile alin. (1). Uzitarea în cuprinsul pct. 54 alin. (2) atât a noțiunii de "proprietar al autoturismului", cât și a celei de "posesor al autoturismului", a fost determinată de nevoia de a se evita repetarea noțiunii de "proprietar" în cuprinsul aceluiași alineat, atât timp cât această noțiune o include și pe cea de "posesor". Soluția primei instanțe de obligare a pârâților la plata despăgubirilor morale încalcă dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, întrucât nu cuprinde, explicit, motivele admiterii acestui capăt de cerere. În cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamantul nu a evidențiat nicio împrejurare pentru care a solicitat daune morale și nu a prezentat argumente din care să rezulte în ce măsură i-au fost încălcate drepturile nepatrimoniale, motiv pentru care, instanța de fond nu putea proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul.

Apărările formulate în cauză 4.1. Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, reiterând, în principal, susținerile formulate în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Procedura de soluționare a recursului Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 28 noiembrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 10 septembrie 2020, în raport de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâți sunt nefondate. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, a fost invocat de ambii recurenți-pârâți și întrucât criticile formulate sunt identice, instanța de control judiciar le va trata unitar. Criticile recurenților-pârâți circumscrise acestui motiv de casare sunt nefondate, sentința atacată reflectând interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei. Problema supusă dezlegării în speță o constituie interpretarea sintagmei "autoturism proprietate personală", în accepțiunea dispozițiilor H.G. nr. 372/1990 și a prevederilor Ordinului Ministrului Afacerilor Interne nr. 1332/2006 pentru modificarea și completarea Ordinului MI nr. 107/2001 pentru aprobarea Normelor metodologice privind drepturile de transport, acordarea indemnizației de delegare, indemnizației de detașare și decontarea cheltuielilor de cazare, precum și acordarea drepturilor de mutare (transferare) militarilor și personalului civil din Ministerul de Interne. Potrivit dispozițiilor art. 1 lit. c) din H.G. nr. 372/1990: "Pe timpul deplasării în interes de serviciu, delegării, detașării, precum și în alte situații prevăzute în prezenta hotărâre, sau în alte dispoziții legale, militarii călătoresc cu: c) mijloacele de transport proprietate personală;". Conform prevederilor pct. 54 alin. (1) din Ordinul Ministrului Afacerilor Interne nr. 1332/2006 pentru modificarea și completarea Ordinului MI nr. 107/2001: "Decontarea cheltuielilor de transport în cazul folosirii autoturismului proprietate personală în interes de serviciu, inclusiv în cazul delegării, detașării sau al situațiilor prevăzute la art. 5 lit. a), c) și e) din hotărâre, se face pe baza ordinului de serviciu în care se vor menționa localitățile, traseul, numărul autoturismului și numele proprietarului." Alin. (2) al pct. 54 prevede următoarele: "În situația în care cu acel autoturism au călătorit și alte persoane trimise în delegare în aceeași localitate sau în alte localități situate pe ruta respectivă, cheltuielile de transport cu autoturismul proprietate personală se decontează numai pentru posesorul autoturismului." În aplicarea acestor reglementări legale, la nivelul Inspectoratului pentru Situații de Urgență "Cpt. B." al județului Sibiu, a fost întocmită Procedura privind acordarea indemnizației de delegare/detașare, drepturilor de transport și decontarea cheltuielilor de cazare, personalului militar și civil din ministerul de interne nr. x/28.05.2012, care la pct. 4.1.2. lit. c) stabilește următoarele: "Decontarea cheltuielilor de transport în cazul utilizării autoturismului proprietate personală se face pe baza ordinului de serviciu în care se vor menționa localitățile, traseul, numărul autoturismului și numele proprietarului. Se va deconta contravaloarea a 7,5 l carburant la 100 km parcurși, la prețul de vânzare cu amănuntul înscris în chitanțele fiscale eliberate de stațiile PECO, pe numele posesorului autoturismului din perioada deplasării." Din interpretarea sistematică a dispozițiilor legale mai sus redate rezultă că sintagma "autoturism proprietate personală" semnifică faptul că deplasarea militarului nu se va efectua cu un mijloc de transport în comun sau cu un mijloc de transport de serviciu, sintagma în discuție fiind astfel utilizată în scopul de a delimita mijlocul de transport personal folosit de un cadru militar, de mijlocul de transport în comun și de mijlocul de transport de serviciu. În condițiile în care prevederile legale sau regulamentare incidente în materie nu stabilesc în mod expres că un militar poate folosi pentru deplasări doar autoturismul proprietate personală, în mod corect prima instanță a reținut că normele legale permit decontarea cheltuielilor de transport și în situația în care posesor al autoturismului pe perioada deplasării, este o altă persoană decât proprietarul autoturismului. Această interpretare se impune cu evidență în raport de conținutul pct. 54 alin. (2) din Ordinul Ministrului Afacerilor Interne nr. 1332/2006, precum și al prevederilor pct. 4.1.2. lit. c) din Procedura de decontare nr. x/28.05.2012, dispoziții care fac referire în mod expres la noțiunea de "posesor al autoturismului" acceptându-se, prin urmare, și ipoteza folosirii de către un militar, în interes de serviciu, a unui autoturism proprietatea unei alte persoane, caz în care, în ordinul de serviciu se va menționa numele proprietarului, iar pentru decontarea cheltuielilor de transport se va avea în vedere prețul carburantului înscris în chitanțele fiscale eliberate pe numele posesorului autoturismului. Contrar susținerilor recurenților-pârâți, nu se poate reține că uzitarea în cuprinsul pct. 54 alin. (2) din Ordinul Ministrului Afacerilor Interne nr. 1332/2006 atât a sintagmei de "proprietar", cât și a celei de "posesor", a fost determinată strict de considerente de ordin lexical, întrucât așa cum s-a arătat anterior, contextul în care au fost utilizate aceste noțiuni în procedura de decontare a cheltuielilor de transport semnifică faptul că autoturismul poate fi folosit pentru deplasări în interes de serviciu și de către o altă persoană, în afara proprietarului. În condițiile arătate, reținând că în speță, intimatul-reclamant a indicat în cuprinsul ordinului de serviciu nr. x/29.09.2012 faptul că înțelege să se deplaseze cu autoturismul proprietatea părinților săi, în mod judicios instanța de fond a constatat că la decontarea cheltuielilor de transport nu au fost încălcate normele legale în vigoare, rezultând, pe cale de consecință, caracterul nelegal al actelor administrative contestate. Criticile recurenților-pârâți vizând soluția primei instanțe de obligare a acestora la plata despăgubirilor morale în cuantum de 1000 RON, sunt nefondate. Hotărârea primei instanțe satisface cerințele prevăzute de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței cu privire la soluția pronunțată. Astfel, sentința recurată cuprinde argumentele care au determinat judecătorul fondului să oblige pârâții la plata către reclamant a despăgubirilor morale, aceste argumente, prezentate într-o manieră concisă și clară, raportându-se în mod necesar, pe de o parte, la susținerile părților și la mijloacele de probă administrate în litigiu, iar pe de altă parte, la prevederile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății. Înalta Curte reține că în materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară și literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată. Deși stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială. Totodată, instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei. Pentru a-și păstra caracterul de "satisfacție echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit și consecințele acestuia. Cum în etapa recursului nu se poate proceda la o reapreciere a cuantumului despăgubirilor ce ar rezulta dintr-o reevaluare a situației de fapt, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va fi analizată doar eventuala nerespectare a criteriilor legale ce au stat la baza stabilirii despăgubirilor morale. Din acest punct de vedere, criticile recurenților sunt nefondate, instanța de control judiciar reținând că, în speță, la stabilirea întinderii despăgubirii acordate, în mod corect prima instanță a avut în vedere criteriile mai sus-arătate, și care s-au impus deja cu valoare de principiu în practica instanțelor. Susținerile recurenților potrivit cărora instanța de fond a admis capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor morale, fără a indica elementele obiective pe care și-a întemeiat soluția și fără a administra probe în acest sens, sunt neîntemeiate. În mod judicios prima instanță a reținut că este pe deplin dovedită fapta ilicită a autorității emitente a actelor atacate, a căror nelegalitate a fost constatată, emiterea acestor acte afectând prestigiul și poziția reclamantului în plan profesional și social, fiind probate astfel producerea prejudiciului și legătura de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta autorității. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței atacate, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursurile declarate de pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, ca nefondate.