Decizia nr. 2485/2021 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — cale de atac împotriva sentinței nr. 199/2018 a Curții de Apel Cluj

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, la data de 11.10.2016, sub nr. dosar x/2016, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, a solicitat instanței să dispună anularea Deciziei de imputare nr. 78553/07.03.2016 emisă de MAI - Departamentul pentru situații de Urgență - ISU "Avram Iancu" al Județului Cluj; în principal: anularea în tot a acestei decizii, ca nelegală și netemeinică cu consecința exonerării reclamantului de la obligația de plată a sumei de 54.237,62 RON; în subsidiar: anularea în parte a acestei decizii, în sensul reevaluării vinovăției reclamantului la cauzarea prejudiciului, cu consecința diminuării, în mod proporțional, a sumei datorată pentru repararea acestui prejudiciu.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 199 din 19 iulie 2018, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea și a anulat Decizia de imputare nr. 78553/07.03.2016 emisă de Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, Hotărârea nr. 120736/09.05.2016 emisă de Comisia de soluționare a contestațiilor din cadrul Inspectoratul General pentru Situații de Urgență și Hotărârea nr. 85/08.08.2016 emisă de Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerul Afacerilor Interne. A obligat pârâtele să plătească reclamantului suma de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu avocațial. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că în speță nu s-a realizat de către unitatea emitentă a Deciziei de impunere nr. x/07.03.2016 proba temeiniciei și legalității acestei decizii de imputare, obligație prevăzută explicit în sarcina acesteia în prevederile art. 25 alin. (6) din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor. Astfel, faptele reținute în sarcina reclamantului ca fiind determinante ale prejudiciului (lipsurile din gestiunea carburantului și lubrifiantului din perioada 01.10.2011 - 30.09.2014) au constat în neîndeplinirea obligației de a verifica și de a calcula corect datele înscrise în foile de parcurs, realizarea unui calcul eronat al consumului normat de carburant la autospecialele de stins incendii, cu nerespectarea normativului cuprins în Ordinul MAI nr. 599/2008, distribuirea lubrifiantului peste norma de consum ulei prin ardere și scăderea din gestiune a întregii cantități de combustibil și lubrifiant rezultată din calculele eronate, deși cantitățile consumate în mod real de autospeciale ar fi fost mai mici. În strânsă legătură cu aceste fapte, starea de fapt a relevat în esență că numirea în funcția de gestionar a reclamantului nu a fost precedată sau însoțită de o pregătire specifică a acestuia în vederea exercitării atribuțiilor de gestiune, nu au fost realizate instructaje în acest sens care să poată fi probate de către pârâți prin depunerea unor înscrisuri, predarea de gestiune de către maistrul B. către reclamant nu s-a realizat la momentul numirii acestuia din urmă, ci la un interval de un an ulterior și nu s-a procedat la realizarea unei inventarieri a bunurilor efectiv predate, reclamantul nu a realizat efectiv alimentările cu carburant, aceste activități realizându-se la Detașamentul Cluj-Napoca de către maistrul B., doar acesta din urmă având în gestiune pompa de alimentare, procedura efectivă de alimentare și consemnare în documente a cantității de combustibil distribuit nu s-a realizat cu respectarea prevederilor legale, fiind întocmite documente în acest sens în principal de către maistrul B., dar și de către reclamantul, aspect cunoscut și tolerat de conducătorii compartimentelor tehnic-utilaje și logistică, dar chiar și de persoane din conducerea Inspectoratului pentru Situații de Urgență "Avram Iancu" Cluj-Napoca și, nu în ultimul rând, deși s-au realizat controale în perioada 2011-2014, acestea nu au semnalat minusuri în gestiune sau orice alte greșeli în completarea foilor de parcurs. S-a mai arătat că, pe de o parte, pentru a se putea reține că reclamantului îi revine culpa în neîndeplinirea obligațiilor de a verifica datele înscrise în foile de parcurs, de a realiza un calcul corect al consumului normat de carburant cu respectarea normativului cuprins în Ordinul MAI nr. 599/2008, de a distribui lubrifiantul în norma de consum și de a scădea din gestiune în mod corect cantități de combustibil și lubrifiant, pe lângă transmiterea gestiunii cu inventarierea bunurilor transmise, era esențială formarea reclamantului în vederea exercitării atribuțiilor de gestiune. Curtea a reținut că, în raport de caracterul pronunțat tehnic al Ordinului nr. 599/2008 și al tuturor celorlalte dispoziții aplicabile pe care reclamantul trebuia să le respecte și reținând că activitatea de gestiune constituie o activitate complexă și care presupune o mare responsabilitate (ceea ce a impus reglementarea acestei activități în cuprinsul Legii nr. 22/1969), nu se poate susține cu temei că pregătirea reclamantului a fost realizată la un nivel corespunzător prin consultarea ordinului în trei ocazii în cursul anului 2009, întrucât activitatea de "consultare", ceea ce presupune un studiu individual, nu este echivalentă celei de "instruire", ceea ce presupune cu necesitate că o persoană care are pregătire într-un domeniul specific transmite toate cunoștințele necesare desfășurării activității în acel domeniul unei persoane neinițiate. Din actele depuse la dosar, curtea a constatat că în activitatea sa reclamantul ar fi trebuit să țină cont în realizarea verificărilor și calculelor ce i se impută nu numai de prevederile Ordinului nr. 599/2008, ci și de cele ale unor dispoziții specifice ale Direcției Generale Logistice din cadrul Ministerului Afacerilor Interne pentru aprobarea normelor de consum carburanți, cum sunt de exemplu cele de la filele x b, fila x b din dosar, ceea ce presupune cu necesitate că conținutul acestor documente ar fi trebuit să îi fie prelucrate reclamantului, pentru ca acesta să fie în măsură să realizeze calculele, care i se impută că le-ar fi realizat eronat, cu respectarea prevederilor aplicabile. Or, după cum s-a arătat, o instruire concretă a reclamantului nu s-a realizat decât la finalul perioadei în care s-a produs prejudiciul alegat, astfel cum atestă certificatul de absolvire seria x nr. x, reclamantul urmând un curs în specialitatea logistică în perioada 05-16.05.2014 cu mult timp ulterior numirii sale în funcția de gestiune, care s-a realizat în anul 2009.

Recursurile exercitate în cauză Împotriva sentinței civile nr. 199 din 19 iulie 2018 a Curții de Apel Cluj, secția a III -a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul General pentru Situații de Urgență. 1. Prin recursul formulat, Ministerul Afacerilor Interne a invocat în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și în motivarea căii de atac a arătat, în esență, următoarele: - potrivit art. 12 pct. A lit. c) din O.U.G. nr. 121/1998, răspunderea materială a militarilor este angajată, în cazul producerii unei pagube, în sarcina gestionarilor, pentru pagubele produse în propria gestiune, sau: c) când nu au solicitat, în scris, asistență tehnică de specialitate la primirea bunurilor, deși aceasta era necesară. - potrivit art. 24 alin. (1) din I.M.A.I. nr. 114/2013, în conformitate cu dispozițiile actelor normative interne privind gestionarea bunurilor materiale, gestionarul trebuie să ceară în scris comandantului/șefului unității să îi asigure asistență tehnică de specialitate atunci când primește bunuri având caracteristici pentru a căror verificare nu posedă cunoștințele necesare și nu este constituită o comisie de primire potrivit dispozițiilor legale. - se precizează că intimatul-reclamant are statutul de cadru militar în activitate, or, în raport cu drepturile și îndatoririle cadrelor militare, acesta este obligat să-și perfecționeze pregătirea profesională. În acest sens, se învederează dispozițiile art. 7 din M64/2013 (Regulamentul disciplinei militare), conform cărora "militarii sunt obligați să cunoască toate drepturile și îndatoririle ce le revin conform prezentului regulament și să execute ordinele, misiunile încredințate și atribuțiile ce le revin potrivit reglementărilor în vigoare și fișei postului, fiind răspunzători de îndeplinirea acestora." - obligația intimatului-reclamant de a cunoaște cadrul legal aplicabil domeniului său de activitate decurge și din fișa postului nr. x din 01.07.2011, în conținutul căreia, la pct. D - descrierea sarcinilor, îndatoririlor și responsabilităților postului, s-a prevăzut obligativitatea cunoașterii și respectării prevederilor actelor normative care reglementează activitatea de exploatare, asistență tehnică și reparații, evidența și gestionarea bunurilor materiale, inventarierea, declasarea și clasarea acestora de către persoana care ocupă postul. - față de aceste aspecte și obligații legale, se desprinde concluzia că raționamentul instanței este unul subiectiv, care contravine principiului "nemo censetur ignorare legem", prin aceste aprecieri, instanța diminuând responsabilitățile pe care le presupune ocuparea unui post. Principiul "nemo censetur ignorare legem" exprimă ideea că nimeni nu se poate apăra invocând ignoranța sau eroarea sa în drept, în baza acestei prezumții, toți cetățenii trebuie să cunoască legile, deoarece necunoașterea dreptului vatămă (ignorantia juris nocei). Acest principiu e cu atât mai actual cu cât, în prezenta speță, este vorba despre un militar în activitate, care ocupă un post în cadrul unei unități militare, cu responsabilități și un anumit specific. - acceptând raționamentul instanței, se poate ajunge în situația în care, sub pretextul necunoașterii legii sau al insuficientei pregătiri, indisciplina, formalismul și superficialitatea în îndeplinirea sarcinilor de serviciu ar fi scuzabile, or, aceste atitudini sunt incompatibile cu statutul unui cadru militar. 2. Prin recursul formulat, Inspectoratul General pentru Situații de Urgență a invocat în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 6 și 8 din C. proc. civ. și în motivarea căii de atac a arătat, în esență, următoarele: - au fost încălcate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 3 N. C. proc. civ., competent cu soluționarea litigiului fiind Tribunalul Cluj, secția mixtă de contencios administrativ si fiscal, de conflicte de muncă si asigurări sociale și nu Curtea de Apel Cluj, față de Decizia nr. 23/2018 a ÎCCJ prin care s-a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, în consecință, s-a stabilit că: "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 43 din Ordonanța Guvernului nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, aprobată prin Legea nr. 25/1999, raportat la art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, litigiile având ca obiect acțiuni în anularea deciziilor de imputare și a hotărârilor comisiilor de jurisdicție a imputațiilor constituite la nivelul ministerelor și autorităților publice centrale, promovate de militarii nominalizați de art. 7 din Ordonanța Guvernului nr. 121/1998, de militarii aflați în misiune în afara granițelor țării prevăzuți de art. 9 din Ordonanța Guvernului nr. 121/1998 și de funcționarii publici din structura instituțiilor publice prevăzute la art. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 121/1998, sunt de competența tribunalului, secția contencios administrativ și fiscal". - potrivit art. 5 din Instrucțiunile Ministerului Afacerilor Interne nr. 114/2013 privind răspunderea materială a personalului pentru pagube produse Ministerului Afacerilor Interne (IMI nr. 114/2013) "Răspunderea materială se stabilește independent de răspunderea disciplinară, administrativă sau penală a celor care aduc prejudicii MAI", or, instanța de fond se rezumă, în motivarea sentinței recurate, doar să preia considerentele soluției pronunțate de Parchetul Militar în dosarul cu nr. x/2014 - afirmația reclamantului că nu a fost instruit de cei în drept, afirmație pe care de altfel instanța de fond a preluat-o în considerentele sentinței recurate, contravine principiului "nemo censetur ignorare legem". Astfel, există în drept principiul conform căruia "nimeni nu se poate scuza, invocând necunoașterea legii". În cazul în care ar fi admisa invocarea necunoașterii legii s-ar ajunge la o stare de instabilitate juridică și haos, fapt pentru care este general admisă prezumția absolută a cunoașterii legii. În baza acestei prezumții, toți cetățenii trebuie să cunoască legile, prezumția neputând fi răsturnată prin proba contrarie. - potrivit art. 12 pct. A lit. c) din O.U.G. nr. 121/1998, răspunderea materială a militarilor este angajată, în cazul producerii unei pagube, în sarcina gestionarilor, pentru pagubele produse în propria gestiune, sau: c) când nu au solicitat, în scris, asistentă tehnică de specialitate la primirea bunurilor, deși acesta era necesară. - potrivit art. 24 alin. (1) din IMAI nr. 114/2013, (1) în conformitate cu dispozițiile actelor normative interne privind gestionarea bunurilor materiale, gestionarul trebuie să ceară în scris comandantului/șefului unității să îi asigure asistență tehnică de specialitate atunci când primește bunuri având caracteristici pentru a căror verificare nu posedă cunoștințele necesare și nu este constituită o comisie de primire potrivit dispozițiilor legale. - reclamantul are statutul cadrului militar în activitate, or, în raport cu drepturile și îndatoririle cadrelor militare, acesta este obligat să-și perfecționeze pregătirea profesională. Potrivit art. 7 din M64/2013 (Regulamentul disciplinei militare) "Militarii sunt obligați să cunoască toate drepturile și îndatoririle ce le revin conform prezentului regulament și să execute ordinele, misiunile încredințate și atribuțiile ce le revin potrivit reglementărilor în vigoare și fișei postului, fiind răspunzători de îndeplinirea acestora." - motivarea instanței de fond cuprinde motive contradictorii, în sensul că, pe de o parte, pentru a se putea reține că reclamantului îi revine culpa în îndeplinirea obligațiilor de a verifica datele înscrise în foile de parcurs, de a realiza un calcul corect al consumului normat de carburant cu respectarea normativului cuprins în Ordinul MAI nr. 599/2008, de a distribui lubrifiantul în norma de consum și de a scădea din gestiune în mod corect cantități de combustibil și lubrifiant, pe lângă transmiterea gestiunii cu inventarierea bunurilor transmise, era esențială formarea reclamantului în vederea exercitării atribuțiilor de gestiune starea de fapt a relevat în esență că numirea în funcția de gestionar a reclamantului nu a fost precedată sau însoțită de o pregătire specifică a acestuia în vederea exercitării atribuțiilor de gestiune, iar pe de altă parte, Curtea a constatat că, în anul predării gestiunii către reclamant acesta a fost instruit cu privire la Ordinul MAI nr. 599/2008 de trei ori, respectiv în data de 27.01.2009, 03.02.2009, 04.02.2009.

Apărările intimatului Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate și obligarea recurentelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, arătând că toate argumentele și criticile formulate de către aceștia în raport de hotărârea instanței de fond, sunt lipsite de temeinicie și nu întrunesc condițiile pentru admisibilitatea acestui demers juridic, astfel încât trebuie să fie respinse, cu consecința menținerii ca temeinică și legală a hotărârii.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a actelor dosarului și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Intimatul-reclamant A. a investit instanța de contencios administrativ și fiscal, pe calea prevăzută de art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004, cu o acțiune îndreptată împotriva Deciziei de imputare nr. 78553/07.03.2016 emisă de MAI - Departamentul pentru situații de Urgență - ISU "Avram Iancu" al Județului Cluj solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună în principal: anularea în tot a acestei decizii, ca nelegală și netemeinică cu consecința exonerării reclamantului de la obligația de plată a sumei de 54.237,62 RON; în subsidiar: anularea în parte a acestei decizii, în sensul reevaluării vinovăției reclamantului la cauzarea prejudiciului, cu consecința diminuării, în mod proporțional, a sumei datorată pentru repararea acestui prejudiciu. Prima instanță, pentru considerentele arătate pe scurt la punctul 2, a admis acțiunea și a anulat Decizia de imputare nr. 78553/07.03.2016 emisă de Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, Hotărârea nr. 120736/09.05.2016 emisă de Comisia de soluționare a contestațiilor din cadrul Inspectoratului General pentru Situații de Urgență și Hotărârea nr. 85/08.08.2016 emisă de Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerul Afacerilor Interne. A obligat pârâtele să plătească reclamantului suma de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu avocațial. Împotriva sentinței civile nr. 199 din 19 iulie 2018 a Curții de Apel Cluj, secția a III -a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul General pentru Situații de Urgență. 1. Cu privire la recursul formulat de Inspectoratul General pentru Situații de Urgență se constată că această parte a invocat în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 6 și 8 din C. proc. civ. Potrivit motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii. Pronunțarea unei hotărâri de către o instanță necompetentă constituie un caz de nulitate a hotărârii. Întrucât art. 488 pct. 3 distinge cu privire la normele de competență, înseamnă că, prin intermediul acestui motiv, se pot invoca numai motive de ordine publică privind competența. Condițiile în care va putea fi invocat acest motiv de recurs sunt clare. Încălcarea normelor imperative poate fi invocată de orice parte interesată, de procuror sau de instanță din oficiu, în orice fază a procesului, chiar direct în recurs. Subsumat acestui motiv de casare, Inspectoratul General pentru Situații de Urgență a susținut că Tribunalul Cluj, secția mixtă de contencios administrativ si fiscal, de conflicte de muncă si asigurări sociale este competent să soluționeze litigiul și nu Curtea de Apel Cluj, față de Decizia nr. 23/2018 a ÎCCJ prin care s-a admis recursul în interesul legii. Critica este nefondată dat fiind faptul că, în cauză, în urma unui conflict de competență, Înalta Curte de Casație și Justiție a efectuat regulatorul de competență și prin decizia nr. 2485 din data de 18 septembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017, a stabilit competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A. și pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, în favoarea Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal. Mai mult decât atât, Decizia nr. 23 din 12/11/2018 ce a statuat într-un recurs în interesul legii, în dosarul nr. x/2018, a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 109 din 12/02/2019, ulterior pronunțării sentinței civile nr. 199 din 19 iulie 2018 a Curții de Apel Cluj, secția a III -a contencios administrativ și fiscal atacată în cauză. Cel de al doilea motiv de recurs invocat este prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. și se referă la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Deși aparent am fi în prezența unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare - nemotivarea hotărârii -, deoarece astfel trebuie calificată și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au respins cererile părților. Motivarea este de esența hotărârilor și este necesară pentru a o face înțeleasă și acceptată de părți, dar și pentru a permite instanței de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situației de fapt și a aplicării legii sau numai aplicarea legii. Este însă important de reținut că judecătorul este obligat să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părților care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluția este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument. Recurentul Inspectoratul General pentru Situații de Urgență a susținut că motivarea instanței de fond cuprinde motive contradictorii, în sensul că, pe de o parte, pentru a se putea reține că reclamantului îi revine culpa în îndeplinirea obligațiilor de a verifica datele înscrise în foile de parcurs, de a realiza un calcul corect al consumului normat de carburant cu respectarea normativului cuprins în Ordinul MAI nr. 599/2008, de a distribui lubrifiantul în norma de consum și de a scădea din gestiune în mod corect cantități de combustibil și lubrifiant, pe lângă transmiterea gestiunii cu inventarierea bunurilor transmise, era esențială formarea reclamantului în vederea exercitării atribuțiilor de gestiune starea de fapt a relevat în esență că numirea în funcția de gestionar a reclamantului nu a fost precedată sau însoțită de o pregătire specifică a acestuia în vederea exercitării atribuțiilor de gestiune, iar pe de altă parte, Curtea a constatat că, în anul predării gestiunii către reclamant acesta a fost instruit cu privire la Ordinul MAI nr. 599/2008 de trei ori, respectiv în data de 27.01.2009, 03.02.2009, 04.02.2009. Din considerentele sentinței atacate se constată că prima instanță a reținut că: "(...) singurele documente depuse la dosar de către pârâți cu privire la formarea reclamantului în vederea desfășurării activității specifice de gestiune au constat în fișe de consultare a unor acte normative interne (consultarea Ordinului nr. 599/2008 realizându-se în 27.01.2009, 03.02.2009 și 04.02.2009), precum și în certificatul de absolvire seria x nr. x prin care se probează că reclamantul a urmat un curs de schimbare de profil în specialitatea logistică în perioada 05-16.05.2014, așadar cu mult timp ulterior numirii sale în funcția de gestiune, care s-a realizat în anul 2009 și la finalul perioadei în care s-a produs prejudiciul alegat (01.10.2011 - 30.09.2014)." S-a mai arătat că: "(...) în raport de caracterul pronunțat tehnic al Ordinului nr. 599/2008 și al tuturor celorlalte dispoziții aplicabile pe care reclamantul trebuia să le respecte și reținând că activitatea de gestiune constituie o activitate complexă și care presupune o mare responsabilitate (ceea ce a impus reglementarea acestei activități în cuprinsul Legii nr. 22/1969), nu se poate susține cu temei că pregătirea reclamantului a fost realizată la un nivel corespunzător prin consultarea ordinului în trei ocazii în cursul anului 2009, întrucât activitatea de "consultare", ceea ce presupune un studiu individual, nu este echivalentă celei de "instruire", ceea ce presupune cu necesitate că o persoană care are pregătire într-un domeniul specific transmite toate cunoștințele necesare desfășurării activității în acel domeniul unei persoane neinițiate." În aceste condiții, analizând hotărârea pronunțată de prima instanță, Înalta Curte constată că soluția adoptată a fost amplu motivată și nu există o contradicție între considerente sau între considerente și dispozitiv, prima instanță motivând în sensul admiterii acțiunii, considerentele reținute în fundamentarea soluției pronunțate fiind dezvoltate, clar explicate, nelăsând loc de confuzii cu privire la silogismul logico-juridic reținut. 2. Motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. a fost invocat atât de Inspectoratul General pentru Situații de Urgență cât și de Ministerul Afacerilor Interne, criticile subsumate acestuia fiind identice, astfel că vor fi analizate împreună. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară. Astfel, sub un prim aspect, recurentul Inspectoratul General pentru Situații de Urgență susține că potrivit art. 5 din Instrucțiunile Ministerului Afacerilor Interne nr. 114/2013 privind răspunderea materială a personalului pentru pagube produse Ministerului Afacerilor Interne (IMI nr. 114/2013) "Răspunderea materială se stabilește independent de răspunderea disciplinară, administrativă sau penală a celor care aduc prejudicii MAI", or, instanța de fond se rezumă, în motivarea sentinței recurate, doar să preia considerentele soluției pronunțate de Parchetul Militar în dosarul cu nr. x/2014 Este adevărat că răspunderea materială se stabilește independent de răspunderea disciplinară, administrativă sau penală a celor care aduc prejudicii, în condițiile art. 5 din Instrucțiunile Ministerului Afacerilor Interne nr. 114/2013 privind răspunderea materială a personalului pentru pagube produse Ministerului Afacerilor Interne. Însă, se poate lesne constata din conținutul sentinței civile atacate că prima instanță a menționat rezultatul sesizării Parchetului Militar Cluj concretizat în Ordonanței de clasare din data de 08.02.2016, dar a făcut propria analiză a declarațiilor martorilor, a actelor întocmite în cauză și a aspectelor susținute de părți, concluzionând că în speță nu s-a realizat o astfel de probă a temeiniciei și legalității deciziei de imputare de natură să conducă la concluzia că reclamantul este ținut exclusiv să răspundă de prejudiciul reținut în cuprinsul Deciziei de imputare nr. 78.553/07.03.2016 contestată în cauză. Recurentul Inspectoratul General pentru Situații de Urgență nu se poate prevala de principiul general "nemo censetur ignorare legem" și să susțină că intimatul reclamant era obligat să cunoască prevederile legale în materia activităților de gestiune, în condițiile în care activitatea de gestiune a carburanților și lubrifianților este o activitate complexă care presupune o mare responsabilitate și implică o pregătire prealabilă aprofundată iar nu simple consultări ale Ordinului nr. 599/2008. Reprezentarea intimatului reclamant cum că desfășoară o activitate cu respectarea dispozițiilor legale incidente a fost întărită și prin faptul că, secția de Pompieri Colina a făcut obiectul unui control tematic, prin raportul de control nr. x/02.04.2013 reținându-se că documentele de gestiune sunt completate în mod corespunzător, fiind verificate foile de parcurs din luna martie pentru MAN 13250 TGM cu nr. MAI 33190, iar din luna februarie pentru Dacia 1310 cu nr. MAI 33005 și C. cu nr. MAI 35280, astfel cum a reținut și prima instanță. Nefondată este și susținerea recurentului privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 12 pct. A lit. c) din O.U.G. nr. 121/1998, art. 24 alin. (1) din IMAI nr. 114/2013, art. 7 din M64/2013-Regulamentul disciplinei militare, de vreme ce intimatul reclamant nu fusese instruit corespunzător pentru desfășurarea activității de gestiune a carburanților și lubrifianților, fiind mutat de la un alt serviciu și având o altă specializare. Mai mult decât atât, aplicarea eronată a coeficienților de corecție, apariția prejudiciilor și a plusurilor de gestiune constatate în actul de control au fost posibile și din cauza controalelor superficiale executate până la acel moment, precum și a intervalelor mari de timp dintre actele de control. Așa fiind, Înalta Curte constată că soluția adoptată a fost corect și amplu motivată, s-a fundamentat pe interpretarea probelor administrate raportat la prevederile legale aplicabile, astfel încât motivele de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză.

Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia Pentru aceste considerente și în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 și art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul General pentru Situații de Urgență împotriva sentinței nr. 199 din 19 iulie 2018 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Potrivit dispozițiilor art. 451 din C. proc. civ.: "(1) Cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru și timbrul judiciar, onorariile avocaților, ale experților și ale specialiștilor numiți în condițiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile cauzate de necesitatea prezenței la proces, cheltuielile de transport și, dacă este cazul, de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului. (2) Instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său. (3) Dispozițiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător la plata experților judiciari și a specialiștilor numiți în condițiile art. 330 alin. (3). (4) Nu vor putea fi însă micșorate cheltuielile de judecată având ca obiect plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, precum și plata sumelor cuvenite martorilor potrivit alin. (1)". De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 453 din C. proc. civ.: "(1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. (2) Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată." În temeiul acestor dispoziții legale, Înalta Curte va obliga recurenții - pârâți Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul General pentru Situații de Urgență la plata sumei de 5000 RON către intimatul - reclamant A., reprezentând cheltuieli de judecată, cu aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ. PENTRU ACESTE MOTIVE,