ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 720/2015

Asupra

contestației în anulare, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr 566/2013,

Tribunalul Timiș a respins excepția și a admis acțiunea principală precizată

formulată de reclamanta SC E.A.O.M.P.S. SRL în contradictoriu cu pârâta SC A.F.

SRL și a obligat pârâta la plata sumei de 2.896.223 lei cu titlu de reparare

prejudiciu cauzat reclamantei, precum și la 38.073 lei cheltuieli de judecată;

a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă în contradictoriu cu

SC A. SA și a obligat chemata în garanție față de pârâta SC A.F. SRL la plata

sumei de 2.896.223 lei cu titlu de prejudiciu produs reclamantei, precum și la

cheltuieli de judecată în cuantum de 38.073 lei ocazionate de reclamantă și de

41.078,23 lei ocazionate de pârâtă.

Pârâta SC A.F.

SRL și chemata în garanție SC A. SA au declarat apel.

Prin Decizia civilă

nr. 65 din 27 ianuarie 2014, Curtea de Apel Timișoara, secția a ll-a civilă, a

respins apelul declarat de pârâta SC A.F. SRL, a admis apelul declarat de SC A.

SA și a modificat în parte sentința apelată în sensul că a admis în parte cererea

de chemare în garanție formulată de pârâta SC A.F. SRL împotriva SC A. SA în

sensul că a obligat chemata în garanție la plata sumei de 200.000 lei față de

pârâtă, cu titlu de prejudiciu și a respins, în rest, cererea de chemare în

garanție.

A obligat

chemata în garanție la plata parțială a cheltuielilor de judecată astfel: 5.611

lei către reclamantă și 5.611 lei către pârâtă, cu titlu de taxă judiciară de

timbru și, respectiv 500 lei reclamantei cu titlu de onorariu parțial expert,

în limita admiterii cererii de chemare în garanție.

A menținut

celelalte dispoziții ale sentinței privind suportarea, în parte, a debitului

principal și a cheltuielilor de judecată de către pârâtă.

A obligat în

apel, pârâta SC A.F. SRL la plata către SC A. SA a sumei de 16.936 lei

reprezentând taxă judiciară de timbru în calea de atac.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs pârâta SC A.F. SRL și chemata în garanție SC A. SA.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, prin Decizia nr. 3453 din 6 noiembrie

2014 a respins, ca nefondate, recursurile declarate de pârâta SC A.F. SRL

Vladimirescu și de chemata în garanție SC A. SA Târgu Mureș împotriva Deciziei nr.

65/2014 din 27 ianuarie 2014, pronunțata de Curtea de Apel Timișoara, secția a

ll-a civilă.

SC A.F. SRL Vladimirescu

a formulat contestație în anulare împotriva deciziei instanței de recurs,

întemeiată pe dispozițiile art. 318 teza a ll-a C. proc. civ., solicitând

admiterea acesteia în sensul admiterii în parte a recursului declarat de

pârâtă, modificării soluției instanței de apel în privința cererii de chemare

în garanție și menținerii sentinței instanței de fond dată asupra acesteia.

Contestatoarea

arată că instanța, respingând recursul, a omis din greșeală să cerceteze

motivul de recurs referitor la cererea de chemare în garanție, prin care a

solicitat modificarea soluției dată cererii de chemare în garanție, în sensul

respingerii apelului SC A. SA și menținerii soluției instanței de fond asupra

cererii de chemare în garanție, cu obligarea SC A. SA la plata cheltuielilor de

judecată.

Astfel, deși

instanța de recurs a reținut în considerente că s-a invocat și acest motiv de

recurs, el nu a fost analizat deloc în decizia pronunțată.

Susține

contestatoarea că obiectul cererii de chemare în garanție a fost obligarea SC

A. SA la plata sumei ce reprezintă despăgubiri pentru repararea prejudiciului

cauzat reclamantei prin livrarea cantității de 350 tone de uree

necorespunzătoare calitativ și la plata cheltuielilor de judecată, iar în

cererea de chemare în garanție nu a putut menționa un cuantum exact al

pretențiilor întrucât nici reclamanta nu indicase un cuantum al pretențiilor

sale în cererea de chemare în judecată.

Spre deosebire

însă de reclamantă, care la cererea expresă a instanței și-a cuantificat pretențiile

inițiale în vederea timbrării la 200.000 lei instanța obligând-o la plata unei

taxe judiciare corespunzătoare acestei sume, contestatoarea a achitat la

cererea instanței aceeași taxă judiciară, fără însă să i se ceară și o

precizare a cuantumului exact al sumei solicitate de la chemata în garanție.

Cuantumul pretențiilor a fost permanent la nivelul tuturor despăgubirilor

pretinse de reclamantă, fără indicarea vreunei limite, așa cum rezultă din

cererea de chemare în garanție, astfel că precizarea unui cuantum majorat al

pretențiilor reclamantei nu a impus o modificare a cererii de chemare în

garanție.

Consideră că

instanța de fond, Tribunalul Timiș, a admis corect cererea sa de chemare în

garanție la nivelul prejudiciului cauzat reclamantei prin livrarea cantității

de 350 tone uree necorespunzătoare calitativ din culpa chematei în garanție, în

cuantum de 2.896.223 lei. Cu toate acestea, nu a aplicat corespunzător

prevederile art. 35, alin. (3) din Ordinul M.J. nr. 760/c din 22 aprilie 1999

publicat în M. Of. nr. 380/1999, prin faptul că nu i-a pus în vedere să achite

suplimentar o taxă de timbru corespunzătoare valorii prejudiciului constatat pe

parcursul procesului (2,896.223 lei), astfel cum îi pusese în vedere pentru

pretenția inițială a reclamantei, adică pentru o valoare a prejudiciului de

200.000 lei.

Potrivit art.

37 din Ordinul nr. 760/c/1999, în situația în care instanțele învestite cu o

cale de atac constată că taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în

cuantumul legal, dispun obligarea părții la plata taxelor judiciare de timbru

aferente. întrucât nu exista la dosarul cauzei nici o dovadă din care să

rezulte că pârâta contestatoare a limitat obiectul cererii de chemare în

garanție la suma de 200.000 lei, ci dimpotrivă, cererea sa a vizat întreaga

sumă pe care ar fi fost obligată de instanță să o plătească reclamantei,

decizia din apel prin care s-au admis pretențiilor pârâtei doar în limita

corespunzătoare pretențiilor pentru care a achitat taxa de timbru (respectiv la

valoarea de 200.000 lei) și nu în cuantumul pretins (întregul prejudiciu, adică

2.896.223 lei), consideră că este nelegală.

Ca urmare,

arată contestatoarea, instanța de fond a pronunțat o soluție legală, admițând

integral cererea așa cum a fost formulată, iar schimbarea acestei soluții în

apel reprezintă o aplicare greșită a dispozițiilor legale, instanța fiind

ținută să se pronunțe în limita în care a fost învestită. Respectarea

principiului disponibilității presupune atât nedepășirea limitelor pretențiilor

solicitate, cât și soluționarea tuturor pretențiilor care au fost solicitate.

Examinând

decizia atacată prin prisma criticilor formulate și temeiul de drept invocat, Înalta

Curte urmează a respinge contestația în anulare pentru considerentele care

succed:

Potrivit

dispozițiilor art. 318 teza a ll-a C. proc. civ., hotărârile instanțelor de

recurs pot fi atacate cu contestație în anulare, când instanța, respingând

recursul sau admițându-l numai în parte a omis din greșeală să cerceteze

vreunul din motivele de modificare sau de casare.

În raport de

aceste temei juridic, contestatoarea a susținut că instanța de recurs nu a

analizat motivul de recurs referitor la cererea de chemare în garanție, prin

care a solicitat modificarea soluției dată cererii de chemare în garanție, în

sensul respingerii apelului SC A. SA și menținerii soluției instanței de fond

asupra cererii de chemare în garanție, cu obligarea SC A. SA la plata

cheltuielilor de judecată, reluând, totodată, critica formulată în recurs.

Doctrina

juridică dezvoltată în interpretarea dispozițiilor art. 318 teza a ll-a C.

proc. civ. a stabilit că esența acestui motiv al contestației în anulare

specială constă în aceea ca instanța să nu fi făcut nicio discuție referitoare

la motivele de recurs invocate, să fi omis cercetarea acestora, iar omisiunea

să se fi produs din eroare.

Analizând însă

decizia atacată, se constată că recursul a fost cercetat din perspectiva

tuturor criticilor de neiegalitate formulate de recurenta-pârâtă, reținând

caracterul nefondat al acestora, în speță, nefiind întrunite cerințele art. 304

pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., iar dezlegarea dată recursului prin decizia

atacată nu este rezultatul unei omisiuni, prezenta contestație în anulare fiind

nefondată din perspectiva dispozițiilor art. 318 teza a II-a C. proc. civ.

Recursul fiind

un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate,

sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs, soluționând această cale

de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu

respectarea dispozițiilor legale.

Contrar

susținerilor contestatoarei, în considerarea controlului de legalitate

declanșat prin recurs, instanța a examinat în mod real motivele de neiegalitate

invocate, răspunzând în mod expres aspectelor referitoare la îndeplinirea

condițiilor legale ale angajării răspunderii contractuale a pârâtei și chematei

în garanție, iar faptul că soluția adoptată nu a corespuns voinței recurentei

nu poate deschide calea contestației în anulare.

Se reține,

totodată, că instanța de recurs a sintetizat și a răspuns criticilor invocate

printr-un raționament global, esențial, care a dezlegat pricina.

De altfel,

chiar dacă instanța de recurs nu ar răspunde fiecărui argument al recurentei,

este unanim admis că o contestație în anulare pe acest motiv nu este

întemeiată.

Caracterul

succint al motivării sau faptul că instanța nu a răspuns tuturor argumentelor

subsumate unui motiv de neiegalitate, nu se încadrează în motivul care să

permită exercitarea acestei căi extraordinare de atac de vreme ce din

considerentele hotărârii rezultă cu evidență raționamentul logico-juridic al

instanței în adoptarea soluției.

În speță, nu se

justifică admiterea contestației, deoarece criticile invocate de către

contestatoare nu corespund prevederilor art. 318 C. proc. civ., nefiind vorba

de absența punctului de vedere al instanței, ca rezultat al omisiunii

cercetării unuia dintre motivele de modificare invocate.

Contestatoarea

nu face decât să repună în discuție, în prezenta cauză, soluția însăși a

instanței de recurs, ceea ce nu este permis pe calea contestației în anulare,

precum și probleme de fond ce au fost soluționate de instanța de recurs, care

s-a pronunțat asupra tuturor motivelor invocate de parte.

Susținerile

contestatoarei se circumscriu unor critici împotriva deciziei irevocabile, care

o transformă într-un recurs la recurs, or prevederile art. 318 C. proc. civ. au

un câmp limitat de aplicație, astfel că ele trebuie să fie interpretate, în

toate cazurile, în mod restrictiv pentru a nu deschide calea unui veritabil

recurs la recurs.

În mod

constant, în jurisprudența sa, C.E.D.O. a reamintit faptul că nicio parte a

unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și

irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei; contestația în

anulare nu poate avea semnificația unui "apel deghizat", ci trebuie

să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative.

De asemenea, C.E.D.O.

a subliniat frecvent că principiul securității raporturilor juridice implică

respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desființare a unei

hotărâri definitive și irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil,

reglementat de art. 6 din Convenție (Cauza Mitrea vs. România, 26105/03

Hotărârea din 29 iulie 2008).

În același

sens, Curtea de la Strasbourg a reținut că „supervizarea nu trebuie să devină

un apel deghizat, iar simplul fapt că există două puncte de vedere diferite

asupra subiectului nu reprezintă un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză.

Nu se poate deroga de la acest principiu decât atunci când o cer motive

substanțiale și imperioase" (cauza Sebastian Taub c. România, Hotărârea

din 12 octombrie 2006).

În consecință,

dezlegarea dată recursului prin decizia a cărei anulare se solicită, nu este

rezultatul unei omisiuni, iar prezenta contestație în anulare este nefondată

din perspectiva dispozițiilor art. 318 teza a ll-a C. proc. civ.

Pentru

considerentele expuse și nefiind îndeplinite cerințele art. 318 teza a ll-a C.

proc. civ. invocate de contestatoarea SC A.F. SRL Vladimirescu, în temeiul

dispozițiilor art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

contestația în anulare formulată de contestatoarea SC A.F. SRL Vladimirescu împotriva

Deciziei nr. 3453 din 6 noiembrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția a ll-a civilă, pronunțată în Dosarul nr. 5165/30/2011*.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 4 martie 2015.