ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 720/2015
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 720/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)
Asupra contestației în anulare, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr 566/2013, Tribunalul Timiș a respins excepția și a admis acțiunea principală precizată formulată de reclamanta SC E.A.O.M.P.S. SRL în contradictoriu cu pârâta SC A.F. SRL și a obligat pârâta la plata sumei de 2.896.223 lei cu titlu de reparare prejudiciu cauzat reclamantei, precum și la 38.073 lei cheltuieli de judecată; a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă în contradictoriu cu SC A. SA și a obligat chemata în garanție față de pârâta SC A.F. SRL la plata sumei de 2.896.223 lei cu titlu de prejudiciu produs reclamantei, precum și la cheltuieli de judecată în cuantum de 38.073 lei ocazionate de reclamantă și de 41.078,23 lei ocazionate de pârâtă.
Pârâta SC A.F. SRL și chemata în garanție SC A. SA au declarat apel. Prin Decizia civilă nr. 65 din 27 ianuarie 2014, Curtea de Apel Timișoara, secția a ll-a civilă, a respins apelul declarat de pârâta SC A.F. SRL, a admis apelul declarat de SC A. SA și a modificat în parte sentința apelată în sensul că a admis în parte cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC A.F. SRL împotriva SC A. SA în sensul că a obligat chemata în garanție la plata sumei de 200.000 lei față de pârâtă, cu titlu de prejudiciu și a respins, în rest, cererea de chemare în garanție. A obligat chemata în garanție la plata parțială a cheltuielilor de judecată astfel: 5.611 lei către reclamantă și 5.611 lei către pârâtă, cu titlu de taxă judiciară de timbru și, respectiv 500 lei reclamantei cu titlu de onorariu parțial expert, în limita admiterii cererii de chemare în garanție.
A menținut celelalte dispoziții ale sentinței privind suportarea, în parte, a debitului principal și a cheltuielilor de judecată de către pârâtă. A obligat în apel, pârâta SC A.F. SRL la plata către SC A. SA a sumei de 16.936 lei reprezentând taxă judiciară de timbru în calea de atac. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâta SC A.F. SRL și chemata în garanție SC A. SA. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, prin Decizia nr. 3453 din 6 noiembrie 2014 a respins, ca nefondate, recursurile declarate de pârâta SC A.F. SRL Vladimirescu și de chemata în garanție SC A. SA Târgu Mureș împotriva Deciziei nr. 65/2014 din 27 ianuarie 2014, pronunțata de Curtea de Apel Timișoara, secția a ll-a civilă.
SC A.F. SRL Vladimirescu a formulat contestație în anulare împotriva deciziei instanței de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 318 teza a ll-a C. proc. civ., solicitând admiterea acesteia în sensul admiterii în parte a recursului declarat de pârâtă, modificării soluției instanței de apel în privința cererii de chemare în garanție și menținerii sentinței instanței de fond dată asupra acesteia. Contestatoarea arată că instanța, respingând recursul, a omis din greșeală să cerceteze motivul de recurs referitor la cererea de chemare în garanție, prin care a solicitat modificarea soluției dată cererii de chemare în garanție, în sensul respingerii apelului SC A. SA și menținerii soluției instanței de fond asupra cererii de chemare în garanție, cu obligarea SC A. SA la plata cheltuielilor de judecată.
Astfel, deși instanța de recurs a reținut în considerente că s-a invocat și acest motiv de recurs, el nu a fost analizat deloc în decizia pronunțată. Susține contestatoarea că obiectul cererii de chemare în garanție a fost obligarea SC A. SA la plata sumei ce reprezintă despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat reclamantei prin livrarea cantității de 350 tone de uree necorespunzătoare calitativ și la plata cheltuielilor de judecată, iar în cererea de chemare în garanție nu a putut menționa un cuantum exact al pretențiilor întrucât nici reclamanta nu indicase un cuantum al pretențiilor sale în cererea de chemare în judecată.
Spre deosebire însă de reclamantă, care la cererea expresă a instanței și-a cuantificat pretențiile inițiale în vederea timbrării la 200.000 lei instanța obligând-o la plata unei taxe judiciare corespunzătoare acestei sume, contestatoarea a achitat la cererea instanței aceeași taxă judiciară, fără însă să i se ceară și o precizare a cuantumului exact al sumei solicitate de la chemata în garanție. Cuantumul pretențiilor a fost permanent la nivelul tuturor despăgubirilor pretinse de reclamantă, fără indicarea vreunei limite, așa cum rezultă din cererea de chemare în garanție, astfel că precizarea unui cuantum majorat al pretențiilor reclamantei nu a impus o modificare a cererii de chemare în garanție.
Consideră că instanța de fond, Tribunalul Timiș, a admis corect cererea sa de chemare în garanție la nivelul prejudiciului cauzat reclamantei prin livrarea cantității de 350 tone uree necorespunzătoare calitativ din culpa chematei în garanție, în cuantum de 2.896.223 lei. Cu toate acestea, nu a aplicat corespunzător prevederile art. 35, alin. (3) din Ordinul M.J. nr. 760/c din 22 aprilie 1999 publicat în M. Of. nr. 380/1999, prin faptul că nu i-a pus în vedere să achite suplimentar o taxă de timbru corespunzătoare valorii prejudiciului constatat pe parcursul procesului (2,896.223 lei), astfel cum îi pusese în vedere pentru pretenția inițială a reclamantei, adică pentru o valoare a prejudiciului de 200.000 lei.
Potrivit art. 37 din Ordinul nr. 760/c/1999, în situația în care instanțele învestite cu o cale de atac constată că taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, dispun obligarea părții la plata taxelor judiciare de timbru aferente. întrucât nu exista la dosarul cauzei nici o dovadă din care să rezulte că pârâta contestatoare a limitat obiectul cererii de chemare în garanție la suma de 200.000 lei, ci dimpotrivă, cererea sa a vizat întreaga sumă pe care ar fi fost obligată de instanță să o plătească reclamantei, decizia din apel prin care s-au admis pretențiilor pârâtei doar în limita corespunzătoare pretențiilor pentru care a achitat taxa de timbru (respectiv la valoarea de 200.000 lei) și nu în cuantumul pretins (întregul prejudiciu, adică 2.896.223 lei), consideră că este nelegală.
Ca urmare, arată contestatoarea, instanța de fond a pronunțat o soluție legală, admițând integral cererea așa cum a fost formulată, iar schimbarea acestei soluții în apel reprezintă o aplicare greșită a dispozițiilor legale, instanța fiind ținută să se pronunțe în limita în care a fost învestită. Respectarea principiului disponibilității presupune atât nedepășirea limitelor pretențiilor solicitate, cât și soluționarea tuturor pretențiilor care au fost solicitate. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și temeiul de drept invocat, Înalta Curte urmează a respinge contestația în anulare pentru considerentele care succed: Potrivit dispozițiilor art. 318 teza a ll-a C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare, când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.
În raport de aceste temei juridic, contestatoarea a susținut că instanța de recurs nu a analizat motivul de recurs referitor la cererea de chemare în garanție, prin care a solicitat modificarea soluției dată cererii de chemare în garanție, în sensul respingerii apelului SC A. SA și menținerii soluției instanței de fond asupra cererii de chemare în garanție, cu obligarea SC A. SA la plata cheltuielilor de judecată, reluând, totodată, critica formulată în recurs. Doctrina juridică dezvoltată în interpretarea dispozițiilor art. 318 teza a ll-a C. proc. civ. a stabilit că esența acestui motiv al contestației în anulare specială constă în aceea ca instanța să nu fi făcut nicio discuție referitoare la motivele de recurs invocate, să fi omis cercetarea acestora, iar omisiunea să se fi produs din eroare.
Analizând însă decizia atacată, se constată că recursul a fost cercetat din perspectiva tuturor criticilor de neiegalitate formulate de recurenta-pârâtă, reținând caracterul nefondat al acestora, în speță, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., iar dezlegarea dată recursului prin decizia atacată nu este rezultatul unei omisiuni, prezenta contestație în anulare fiind nefondată din perspectiva dispozițiilor art. 318 teza a II-a C. proc. civ. Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs, soluționând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale.
Contrar susținerilor contestatoarei, în considerarea controlului de legalitate declanșat prin recurs, instanța a examinat în mod real motivele de neiegalitate invocate, răspunzând în mod expres aspectelor referitoare la îndeplinirea condițiilor legale ale angajării răspunderii contractuale a pârâtei și chematei în garanție, iar faptul că soluția adoptată nu a corespuns voinței recurentei nu poate deschide calea contestației în anulare. Se reține, totodată, că instanța de recurs a sintetizat și a răspuns criticilor invocate printr-un raționament global, esențial, care a dezlegat pricina. De altfel, chiar dacă instanța de recurs nu ar răspunde fiecărui argument al recurentei, este unanim admis că o contestație în anulare pe acest motiv nu este întemeiată.
Caracterul succint al motivării sau faptul că instanța nu a răspuns tuturor argumentelor subsumate unui motiv de neiegalitate, nu se încadrează în motivul care să permită exercitarea acestei căi extraordinare de atac de vreme ce din considerentele hotărârii rezultă cu evidență raționamentul logico-juridic al instanței în adoptarea soluției. În speță, nu se justifică admiterea contestației, deoarece criticile invocate de către contestatoare nu corespund prevederilor art. 318 C. proc. civ., nefiind vorba de absența punctului de vedere al instanței, ca rezultat al omisiunii cercetării unuia dintre motivele de modificare invocate. Contestatoarea nu face decât să repună în discuție, în prezenta cauză, soluția însăși a instanței de recurs, ceea ce nu este permis pe calea contestației în anulare, precum și probleme de fond ce au fost soluționate de instanța de recurs, care s-a pronunțat asupra tuturor motivelor invocate de parte.
Susținerile contestatoarei se circumscriu unor critici împotriva deciziei irevocabile, care o transformă într-un recurs la recurs, or prevederile art. 318 C. proc. civ. au un câmp limitat de aplicație, astfel că ele trebuie să fie interpretate, în toate cazurile, în mod restrictiv pentru a nu deschide calea unui veritabil recurs la recurs. În mod constant, în jurisprudența sa, C.E.D.O. a reamintit faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea semnificația unui "apel deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative.
De asemenea, C.E.D.O. a subliniat frecvent că principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive și irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenție (Cauza Mitrea vs. România, 26105/03 Hotărârea din 29 iulie 2008). În același sens, Curtea de la Strasbourg a reținut că „supervizarea nu trebuie să devină un apel deghizat, iar simplul fapt că există două puncte de vedere diferite asupra subiectului nu reprezintă un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză.
Nu se poate deroga de la acest principiu decât atunci când o cer motive substanțiale și imperioase" (cauza Sebastian Taub c. România, Hotărârea din 12 octombrie 2006). În consecință, dezlegarea dată recursului prin decizia a cărei anulare se solicită, nu este rezultatul unei omisiuni, iar prezenta contestație în anulare este nefondată din perspectiva dispozițiilor art. 318 teza a ll-a C. proc. civ. Pentru considerentele expuse și nefiind îndeplinite cerințele art. 318 teza a ll-a C. proc. civ. invocate de contestatoarea SC A.F. SRL Vladimirescu, în temeiul dispozițiilor art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea SC A.F. SRL Vladimirescu împotriva Deciziei nr. 3453 din 6 noiembrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, pronunțată în Dosarul nr. 5165/30/2011*. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 martie 2015.
Rețeaua de citări a acestei cauze
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.