ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3453/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea dedusă judecății, reclamanta SC S.T. SRL a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, la plata sumei de 3.759.138 RON, reprezentând contravaloarea prejudiciului produs ca efect al exproprierii. În fapt, s-a susținut că prin H.G. nr. 413/2010 au fost declanșate procedurile de expropriere a imobilelor proprietate privată rămase de expropriat, situate pe amplasamentul lucrării „Varianta de ocolire a municipiului Constanța”, având ca expropriator Statul Român, procedură care a inclus și imobilul situat în loc.

Ovidiu, str. P. Prin hotărârea nr. 2 din 8 iunie 2011 a Consiliului local Ovidiu cuantumul despăgubirilor a fost stabilit la nivelul sumei de 1.659.864 RON, exclusiv valoarea construcțiilor expropriate. S-a pretins efectuarea unor investiții specifice privind modernizarea, betonarea, eficientizarea stației de distribuție carburanți situată în loc. Ovidiu, str. P., în condițiile contractării dezvoltării afacerii în regim de franciză cu SC R.D.

SA, pe o perioadă de 5 ani, astfel cum rezultă din contractul de franciză din 24 februarie 2006. A mai arătat reclamanta că a efectuat o expertiză extrajudiciară pentru stabilirea costului estimativ al echipamentelor ce urmează a fi valorificate la fier vechi, a costurilor pentru lucrările executate ce nu pot face obiectul relocării și pentru stabilirea valorii de piață a plantației de viță-de-vie, a livezii de pomi fructiferi, a plantelor decorative „tuia” și valorificarea masei lemnoase, iar valoarea de piață rezultată a fost de 809.250 RON, respectiv 190.780 euro, fără TVA. A efectuat și o expertiză contabilă extrajudiciară având ca obiectiv determinarea prejudiciului reprezentat de beneficiul nerealizat ca urmare a încetării activității, prin raportare la documentele financiar-contabile ale societății, iar cuantumul prejudiciului stabilit a fost de 2.949.888 RON.

Prin sentința civilă nr. 4215 din 13 noiembrie 2013, Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 775.226 RON, reprezentând despăgubiri suplimentare celor stabilite prin hotărârea nr. 2 din 8 iunie 2011, a respins celelalte pretenții ca nefondate, a anulat cererea reconvențională pentru lipsa calității de reprezentant, a obligat pârâtul și la plata sumei de 9.500 RON reprezentând cheltuieli de judecată. În ce privește cuantumul despăgubirii, tribunalul a reținut că prin hotărârea nr. 2 din 8 iunie 2011 s-a stabilit în favoarea SC S.T. SRL o despăgubire de 1.659.864 RON pentru imobilul afectat, situat în intravilanul loc. Ovidiu, str. P. cu nr. cadastral C1, compus din construcții cu suprafața de 612 m.p., respectiv C1 locuință în suprafață de 138 m.p., C2 benzinărie 75 m.p., C3 hala 331 m.p.

și C4 magazie 68 m.p. Prin raportare la prevederile art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 și art. 26 din Legea nr. 33/1994 s-a apreciat că despăgubirea cuvenită titularului dreptului de proprietate are două componente: valoarea reală a imobilului și prejudiciul cauzat proprietarului prin expropriere.

S-a constatat că „valoarea reală a imobilului”, definită de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 ca fiind „prețul cu care se vând în mod obișnuit imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză” este, în fapt, valoarea de piață a imobilului, definită, la rândul său, în Standardele internaționale de evaluare IVS 1 ca suma estimată pentru o proprietate ce va fi schimbată, la data evaluării, între un cumpărător decis și un vânzător hotărât, într-o tranzacție cu preț determinat obiectiv, care trebuie stabilită în raport de piața imobiliară și de elementele care stabilesc conduita în cazul unui transfer al dreptului de proprietate: afectațiunea terenului, amplasamentul, utilitățile și sarcinile care îl grevează, etc. În ce privește magazinul alipit locuinței, din documentația cadastrală aflată la dosar, rezultă că alipit locuinței C1 se află un spațiu comercial în suprafață de 14,54 m.p., care a fost intabulat împreună cu locuința în cartea funciară și avut în vedere la stabilirea despăgubirii.

În aplicarea art. 19 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 s-a constatat că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra unei alte construcții decât cele înscrise în cartea funciară, și că, pe cale de consecință, pretenția acesteia de a fi despăgubită cu c/val acestui spațiu comercial este nefondată. Din examinarea raportului de evaluare care a stat la baza emiterii hotărârii s-a constatat că s-a avut în vedere exclusiv valoarea de circulație a construcțiilor înscrise în cartea funciară, nu și celelalte instalații și echipamente necesare deservirii și desfășurării activității stației de benzină, cu privire la care s-au reținut următoarele: Contrar opiniei majoritare a experților C.C.

și I.L., copertina (10x16m), două pompe multifuncționale și semnalistica PECO achiziționate de reclamantă în baza contractului de franciză din 27 aprilie 2006, instalațiile tehnologice ale acesteia, 4 rezervoare combustibil, împrejmuire cu plasă și stâlpi metalici reprezintă componente ce pot fi demontate și utilizate în continuare sau vândute pe piața second-hand; în același sens s-a concluzionat și prin raportul de evaluare extrajudiciară T.C. Platformă beton trafic greu, platformă beton trafic ușor, căi de acces asfaltate, rigole de scurgere, borduri, separator de grăsimi, cămine vizitare canalizare pluvială, rețea canalizare menajeră, fose septice, rețea alimentare cu apă, rețea alimentare cu gaze, rețea alimentare cu energie electrică, instalații de împământare și paratrăsnet, nu se pot demonta.

Acestea au fost evaluate la suma totală de 604.629,61 RON prin completarea la raportul de expertiză, iar expertul propus de pârât, d-na B.D. nu a exprimat niciun punct de vedere și nu a contestat valoarea stabilită de ceilalți doi experți. Trebuie inclusă în valoarea despăgubirii și cea a plantației de viță-de-vie, a pomilor fructiferi și a plantelor decorative tuia, cu privire la care s-a făcut dovada că aparțineau reclamantei și care nu mai pot fi recuperate ca urmare a realizării lucrării de interes public.

Referitor la prejudiciul reprezentat de beneficiul nerealizat ca urmare a încetării activității s-a reținut că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza Lallement c. Franței, 2002), s-a stabilit că, pentru ca exproprierea să nu devină o sarcină excesivă prin lipsa echilibrului între interesele generale ale comunității și cele private, ale proprietarului deposedat, prejudiciul impus a fi acoperit poate viza și pierderea unor beneficii economice certe, de care acesta nu se mai poate bucura, care au caracter previzibil și pot fi dovedite. S-a constatat că raportul de evaluare B.C. - B.D.

a avut în vedere faptul că termenul de închiriere pentru terenul necesar desfășurării activității stației PECO era până la data de 15 iunie 2014 și cum în anul 2011 stația și-a întrerupt activitatea datorită exproprierii, durata rămasă până la data expirării contractului de închiriere este de 3,6 ani; s-a analizat activitatea firmei pe ultimii 5 ani și s-a concluzionat că media profitului anual realizat este de 50.865 euro; valoarea a fost înmulțită cu 3,6 ani și s-a stabilit o daună de 778.894 RON pentru cei 3,6 ani de neutilizare a contractului de închiriere.

S-a apreciat că experții s-au raportat eronat la anii 2005, 2006, 2007, 2008 și 2009 pentru că, față de momentul exproprierii, ultimii 5 ani sunt reprezentați de anii 2006, 2007, 2008, 2009 și 2010; prin urmare, preluând profitul reținut în raportul de evaluare pentru anii 2006-2009 și adăugând profitul de 217.839 RON pentru anul 2010, stabilit prin actele financiar contabile depuse la dosar, instanța a obținut un profit mediu anual de 59.985 euro, echivalentul în RON al sumei de 254.936,25 RON. Această sumă a fost înmulțită cu 3,6 ani (de neutilizare a contractului de închiriere) și s-a obținut un total de 917.770,5 RON din care s-a scăzut valoarea despăgubirilor acordate cu acest titlu, de 778.894 RON, rezultând în final o diferență de 138.876,5 RON, ce s-a constatat că se cuvine reclamantei.

Tribunalul a constatat că reclamantei i se cuvine o despăgubire suplimentară, în afară de cea stabilită prin hotărârea nr. 2 din 8 iunie 2011, de 604.629,61 + 31.720 + 138.876,5 RON, rezultând un total de 775.226 RON. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta SC S.T. SRL și pârâtul Statul Român, prin Departamentul pentru proiecte de infrastructură și investiții străine. Prin apelul pârâtului s-a invocat, în primul rând, greșita soluționare a excepției de tardivitate invocată prin raportare la prevederile art. 8 din Legea nr. 255/2010.

Cuantumul despăgubirii acordată prin hotărârea instanței de fond a fost criticat atât în privința sumei aferentă construcțiilor, cu motivarea că numai cele înscrise în CF nr. xx puteau face obiectul despăgubirii, cât și al valorii pompelor și semnalisticii PECO, referitor la care s-a arătat că sunt echipamente și instalații recuperabile, care pot fi valorificate, cum corect a susținut expertul tehnic B.D.; în același sens a fost menționat și coeficientul de uzură de 15% al acestor echipamente, stabilit de expertul C.C., constatare pe baza căreia s-a concluzionat că echipamentele sunt utilizabile și recuperabile în procent de 85%; a fost menționată și opinia separată a expertei B.D., potrivit căreia coeficientul de uzură conform catalogului și clasificarea și duratele normale de funcționare a mijloacelor fixe aprobat prin H.G.

nr. 2139/2004, modificată de H.G. nr. 1496/2008, este cuprins între 23% și 35%. Adiționarea valorii plantațiilor efectuate pe terenul în litigiu a fost criticată prin raportare la opinia expertei B.D., potrivit căreia valoarea de expropriere a terenului a fost stabilită la valoarea de piață, având ca premisă cea mai bună utilizare, respectiv aceea de teren liber și construibil, aceasta fiind destinația pentru care s-ar fi obținut valoarea maximă dacă bunul ar fi fost valorificat.

Existența plantațiilor a căror valoare este pretinsă de reclamantă nu determină o creștere a valorii de piață a terenului, ci mai mult o scădere pentru că îl transformă, practic, în teren cu destinație agricolă, care necesită lucrări de amenajare pentru atribuirea calității de construibil; în raport cu scopul contractului de închiriere s-a pretins, totodată, că plantațiile menționate reprezintă lucrări efectuate neautorizat și în afara acestuia, deci pe riscul locatarului, care a cules fructele până la momentul exproprierii. Prin decizia civilă nr. 60 C din 23 iunie 2014, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei a admis apelul pârâtului Statul Român, prin Departamentul pentru Proiecte de Infrastructură și Investiții Străine, a schimbat în parte sentința, în sensul că a obligat pârâtul la despăgubiri suplimentare în cuantum de 743.506 RON, a menținut restul dispozițiilor sentinței.

Cu privire la apelul pârâtului Statul Român: Decăderea reclamantei din dreptul de a contesta despăgubirea acordată de expropriator pentru nerespectarea termenului de 30 de zile stabilit de art. 8 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 a fost în mod corect înlăturată de instanța de fond deoarece, contrar susținerilor pârâtului, norma legală pe care se întemeiază excepția de tardivitate a acțiunii nu reglementează termenul de contestare a hotărârii de stabilire a despăgubirilor, ci instituie un interval de 30 de zile calendaristice în care proprietarii bunurilor cuprinse în lista imobilelor ce urmează a fi expropriate trebuie să se prezinte la sediul expropriatorului în vederea stabilirii unei juste despăgubiri.

Termenul de contestare a hotărârii de stabilire a despăgubirilor este mult mai larg și e stabilit de art. 22 alin. (1) din aceeași lege, care dispune că expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19 se poate adresa instanței judecătorești competente în termenul general de prescripție, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancțiunea decăderii, și cum hotărârea contestată în cauză, referitoare la imobilul ce a aparținut în proprietate reclamantei, a fost emisă la 08 iunie 2011, iar acțiunea a fost introdusă la 05 noiembrie 2011, respectarea termenului general de prescripție, stabilit de prevederile legale anterior menționate, a fost în mod corect reținută de tribunal.

Art. 22 din Legea nr. 255/2010 prevede expres în alin. (3) că acțiunea formulată potrivit acestei norme legale se soluționează conform art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, în ceea ce privește stabilirea despăgubirii, ori această reglementare obliga tribunalul la aplicarea art. 26 din lege, care determină componentele despăgubirii cuvenită proprietarului bunului expropriat și criteriile în raport de care trebuie realizat calculul acesteia, stabilind în alin. (2) că la calcularea despăgubirilor, experții și instanța de judecată vor avea în vedere prețul de vânzare al imobilelor de același fel în unitatea administrativ teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia.

Verificând legalitatea despăgubirii acordată prin hotărârea instanței de fond din perspectiva acestor criterii și a criticilor pârâtului, Curtea a constatat că susținerile referitoare la suma aferentă construcțiilor neînscrise în cartea funciară și la valoarea pompelor și semnalisticii PECO, inclusiv la coeficientul de uzură al acestor echipamente, nu se impun a fi analizate câtă vreme din considerentele hotărârii, astfel cum sunt reflectate în cuantumul total al despăgubirii suplimentare stabilită în dispozitivul acesteia, rezultă fără echivoc faptul că pretențiile de despăgubire formulate de reclamantă au fost respinse atât în privința spațiului comercial alipit locuinței C1, fiind recunoscute exclusiv pentru construcțiile înscrise în cartea funciară, cât și pentru componentele care se pot demonta, respectiv copertină, două pompe multifuncționale și semnalistica PECO, instalațiile tehnologice ale acesteia, 4 rezervoare cu combustibil, împrejmuire cu plasă și stâlpi metalici.

Respectarea criteriilor stabilite de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 nu poate fi reținută, însă, în privința sumei de 31.720 RON, reprezentând valoarea plantațiilor de pomi fructiferi, a plantelor decorative și viței de vie, în cuantum de 31.720 RON, deoarece, pe de o parte, procesul verbal din 26 februarie 2010, menționat în considerentele hotărârii tribunalului, nu face referire și la plantele decorative sau la plantația de viță de vie, ci vizează exclusiv cei 230 de pomi fructiferi avuți în vedere prin expertiza de evaluare, iar pe de altă parte, pentru că prejudiciul stabilit de experții C. și B. în fața instanței de fond nu reprezintă un beneficiu economic cert, care nu se mai poate realiza, întrucât nu a fost determinat prin raportare la producția efectivă obținută de societatea reclamantă din exploatarea pomilor fructiferi și a plantației viticole în cauză, ci în raport cu anumite producții și cheltuieli de exploatare standard sau cu un preț standard al plantelor tuia cu o vechime de peste 7 ani, care nu țin cont de condițiile concrete ale speței, respectiv de calitatea plantațiilor respective și de nivelul cheltuielilor efectuate pentru întreținerea lor.

Or, așa cum s-a arătat în precedent, paguba suferită de cel expropriat nu este o pagubă eventuală, ipotetică, ci prejudiciul efectiv încercat de cel lipsit de proprietatea sa prin expropriere, astfel că reclamanta trebuia să facă dovada calității plantelor decorative, dar și că a obținut efectiv producția de fructe și struguri în raport de care au calculat experții valoarea plantației viticole și a plantației de pomi fructiferi.

Cum o astfel de dovadă nu a fost efectuată în cauză, valoarea acestor plantații a fost în mod greșit inclusă de instanța de fond în cuantumul total al despăgubirii acordată reclamantei, cu ignorarea criteriilor stabilite de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, pentru că obligația de acordare a unei despăgubiri reale și echitabile pentru bunul expropriat, impusă de normele constituționale și de principiul consacrat de art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu implică plata unor sume supraevaluate, la nivelul pretențiilor celui expropriat, determinate pe criterii subiective, uneori speculative și fără corespondent în realitate.

Împotriva deciziei civile nr. 60 C din 23 iunie 2014 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, a formulat cerere de recurs Statul Român, prin Departamentul pentru Infrastructură și Investiții Străine, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA prin mandatar SC C. SA, prin care au fost invocate următoarele critici de pretinsă nelegalitate: În mod greșit a apreciat instanța de apel ca suma de 604.629,96 RON, reprezentând platforma beton trafic greu, platforma beton trafic ușor, căi de acces asfaltate, rigole de scurgere, borduri, separator de grăsimi, cămine vizitare canalizare pluviala, rețea canalizare menajera, fose septice, rețea alimentare cu apa, rețea alimentare cu gaze, rețea alimentare cu energie electrică, instalații de împământare și paratrăsnet, s-ar înscrie în cuantumul despăgubirii astfel cum este descris de dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Aceste lucrări au fost executate în afara celor permise locatarului prin contractul de închiriere; lucrările de infrastructura nu au fost înscrise în cartea funciară; valoarea lor se reflecta în mod direct în valoarea profitului nerealizat pe ultimii 3,6 ani, data de la care acestea urmau a fi ridicate de locatar pe propria cheltuiala pentru predarea terenului în starea anterioara închirierii; dacă s-ar accepta punctul de vedere al Curții, ar însemna să fie obligați la o dubla despăgubire, fiind absolut cert ca profitul nerealizat nu se putea obține în lipsa respectivelor lucrări, care își "cedează" astfel valoarea în totalitatea lor. În atare situație, riscul ridicării lor se suporta exclusiv de către cel care le-a realizat, expropriatorul nefiind ținut a acorda despăgubiri pentru acestea.

Tot greșit a apreciat Curtea că marja celor 5 ani trebuia să fie 2006-2010 și nu 2005-2009, având ca și argument faptul că exproprierea s-a realizat în 2011. Or, astfel cum s-a reținut în raportul ANEVAR s-a folosit marja 2005-2009 întrucât anul 2010 a fost "atipic" din punct de vedere al profitului, contestatorul majorând artificial profitul în 2010, cu scopul de a mari media profitului de la 50.865 euro la 59.985 euro, cu consecința unei diferențe a despăgubirii de 138.876,5 RON. În atare situație, profitul nerealizat a fost corect determinat de raportul ANEVART și nu de expertiza judiciară, motiv pentru care, apreciind că această sumă nu se înscrie în cea vizată de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 33/1994, a solicitat să fie înlăturată.

Ultima critică vizează greșita soluționare a excepției tardivității contestatorului de a solicita despăgubiri suplimentare, în contextul în care aceasta nu și-a îndeplinit obligația instituită de art. 8 alin. (2) din Legea nr. 255/2020, care prevede că "în termen de 20 de zile calendaristice de la data notificării prevăzute de alin. (1), proprietarii imobilelor cuprinse în lista au obligația prezentării la sediul expropriatorului, în vederea stabilirii unei juste despăgubiri". În contextul în care societatea nu a solicitat despăgubiri suplimentare aferente altor construcții, instalații și amenajări, este tardiv să o facă prin contestația ce face obiectul prezentei cauze, art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 ce face trimitere la art. 26 din Legea nr. 33/1994, vizând posibilitatea contestării despăgubirilor acordate pentru imobilele astfel cum au fost înscrise în cartea funciară, adică eliberate de alte construcții și lucrări, fie și de infrastructura, realizate pe riscul chiriașului.

În drept, au fost invocate, dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Analizând cu prioritatea excepția nulității recursului, Înalta Curte o va respinge, întrucât din conținutul expunerii de motive a cererii de recurs, partea recurentă a invocat drept cauză a cererii formulate, prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fiind redate totodată argumentele pentru care aceasta consideră că hotărârea atacată ar fi lipsită de temei legal sub un unic aspect, în ceea ce privește modul de soluționare a excepției tardivității, cu referire explicită la nerespectarea art. 8 alin. (2) din Legea nr. 255/2020 - "în termen de 20 de zile calendaristice de la data notificării prevăzute de alin. (1), proprietarii imobilelor cuprinse în lista au obligația prezentării la sediul expropriatorului, în vederea stabilirii unei juste despăgubiri". Recursul pârâtului este nefondat.

Nu este întemeiată critica referitoare la nesocotirea art. 8 alin. (2) din Legea nr. 255/2020, întrucât contestarea în fața instanței a cuantumului definitiv al despăgubirii stabilite este reglementată de o altă normă legală, de art. 22 din Legea nr. 255/2010, conform căruia „expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19 se poate adresa instanței judecătorești competente în termenul general de prescripție, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancțiunea decăderii”. Cum hotărârea contestată în cauză, referitoare la imobilul ce a aparținut în proprietate reclamantei, a fost emisă la 08 iunie 2011, iar acțiunea a fost introdusă la 05 noiembrie 2011, respectarea termenului general de prescripție, stabilit de prevederile legale anterior menționate, a fost în mod corect reținută de instanțele anterioare.

Toate celelalte critici formulate de către recurentul-pârât nu pot fi cercetate în recurs, întrucât, pe de o parte, reprezintă aspecte de netemeinicie, respectiv de valorificare a probatoriului administrat în cauză - a concluziilor raportului de expertiză în privința perioadei de 5 ani avută în vedere la stabilirea valorii despăgubirii - ce exced dispozițiilor art. 304 C. proc. civ. iar, pe de altă parte, au fost exercitate omisso medio. Verificând legalitatea despăgubirii acordată prin hotărârea instanței de fond, instanța de apel, în condițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

- instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță - a ținut să precizeze că pretențiile de despăgubire formulate de reclamantă au fost respinse în primă instanță atât în privința spațiului comercial alipit locuinței C1, fiind recunoscute exclusiv pentru construcțiile înscrise în cartea funciară, cât și pentru componentele care se pot demonta, respectiv copertină, două pompe multifuncționale și semnalistica PECO, instalațiile tehnologice ale acesteia, 4 rezervoare cu combustibil, împrejmuire cu plasă și stâlpi metalici.

Cum, în apel, nu s-au formulat critici concrete în ce privește lucrările de infrastructură enumerate în cuprinsul cererii de recurs - platforma beton trafic greu, platforma beton trafic ușor, cai de acces asfaltate, rigole de scurgere, borduri, separator de grăsimi, cămine vizitare canalizare pluviala, rețea canalizare menajera, fose septice, rețea alimentare cu apa, rețea alimentare cu gaze, rețea alimentare cu energie electrica, instalații de împământare și paratrăsnet - respectiv în privința modului în care acestea au influențat cuantumul despăgubirii, o astfel de critică nu poate fi analizată în calea de atac subsecventă a recursului. Principiul ierarhiei în exercitarea căilor de atac impune părților din litigiu să exercite căile de atac în ordinea instituită de legiuitor.

În caz contrar, partea care nu a declarat apel sau care, declarând apel, nu formulează o anumită critică prin intermediul acestei căi de atac împotriva sentinței primei instanțe, nu are deschisă calea de atac a recursului. S-au făcut și alte susțineri în legătură cu aceste lucrări de infrastructura, respectiv că nu au fost înscrise în cartea funciară și că valoarea lor se reflecta în mod direct în valoarea profitului nerealizat pe ultimii 3,6 ani, fără însă a se arăta critica de nelegalitate aptă să se constituie într-un veritabil motiv de recurs - dispoziția legală încălcată sau aplicată greșit de instanța anterioară. Așa fiind, pentru considerentele de fapt și de drept arătate, constatând că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., sub unicul aspect de nelegalitate constatat, Înalta Curte va respinge recursul pârâtului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului. Respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Departamentul pentru Infrastructură și Investiții Străine prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA prin mandatar SC C. SA împotriva deciziei nr. 60/C din 23 iunie 2014 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 04 decembrie 2014.