ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2645/2020

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2645/2020 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2020)

Ședința publică din data de 18 decembrie 2020

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 13.07.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. (România) S.A. și B. prin sucursala Timișoara, a solicitat instanței obligarea pârâtelor, în solidar, la plata sumei de 1.305.300,00 RON, transferată în mod nelegal din contul reclamantei în contul numitului C., precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta B. (România) S.A. a formulat cerere de chemare în garanție a numitului C. solicitând ca, în cazul în care va cădea în pretenții față de reclamantă, chematul în garanție să fie obligat la suportarea integrală a prejudiciului, întrucât suma la plata căreia se solicită obligarea sa a fost încasată de C..

Prin sentința civilă nr. 702 din 6 iulie 2018 Tribunalul Timiș a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune - invocată de pârâta B., a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. (România) S.A. și B. (România) S.A. prin sucursala Timișoara și a obligat pârâtele la plata sumei de 1.305.300 RON, cu titlu de despăgubiri în favoarea reclamantei. Totodată, a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâta B., în contradictoriu cu chematul în garanție C. și a obligat chematul în garanție la plata sumei de 1.305.300 RON, în favoarea pârâtei B.. Au fost obligate pârâtele la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 16600 RON, în favoarea reclamantei, iar chematul în garanție la plata sumei de 19600 cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea pârâtei B..

Împotriva acestei soluții, în termen legal, au declarat apel atât pârâta B., cât și chematul în garanție C., pârâta B. declarând apel și împotriva încheierilor de ședință din data de 05.03.2018 și 08.06.2018.

Prin decizia civilă nr. 152/A din 19 februarie 2019 Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a Civilă a admis apelurile declarate împotriva sentinței civile nr. 702 din 29 noiembrie 2018, a schimbat hotărârea apelată, în sensul că a respins atât acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtele B. și B. sucursala Timișoara, cât și cererea de chemare în garanție formulată de pârâta B. în contradictoriu cu chematul în garanție C.. A respins apelul declarat de pârâta B. împotriva încheierilor de ședință din data de 05.03.2018 și 08.06.2018. A obligat pe reclamanta A. la plata către pârâta B. a sumei de 48.300,54 RON cu titlu de cheltuieli de judecată la fond și în apel, și pe pârâta B. la plata către chematul în garanție C. a sumei de 8.329 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei soluții, în termen legal, au formulat recurs atât reclamanta A. cât și pârâta B..

Prin recursul formulat de reclamantă se solicită casarea hotărârii recurate și menținerea sentinței civile nr. 702 din 6 iulie 2018, pronunțată de Tribunalul Timiș, în sensul obligării, în solidar, a pârâtelor la plata sumei de 1.305.300 RON, transferată în mod nelegal în contul numitului C., precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea litigiului.

În motivare, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., recurenta arată că motivarea instanței este străină de natura pricinii. Astfel, conform aprecierii instanței de apel, contractul de cesiune prezintă o strânsă legătură cu procura, instanța atribuindu-i din oficiu acesteia calitatea de act subsecvent ori de act ce derivă cu prisosință din contractul de cesiune, ajungând astfel la concluzia că despăgubirile la care se face referire în procură aparțin de fapt și de drept mandatarului, extrapolând, în acest context, dreptul la despăgubiri, de la nivel de procurare prin orice mijloace a acestora, la nivel de însușire a despăgubirilor, însușire facilitată prin procură.

În altă ordine de idei, se arată că, deși acest contract a fost încheiat în anul 2011, mandatarul nu a ales să se prevaleze de acesta pentru obținerea despăgubirilor în nume personal, ci doar de împuternicirea dată de reclamantă, actele de executare fiind efectuate în numele acesteia și nu în nume personal, cunoscut fiind că, potrivit dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 165/2013, acordarea măsurilor compensatorii altor persoane decât titularului dreptului de proprietate, fost proprietar sau moștenitorii legali ori testamentari ai acestuia, se făcea în anumite limite.

Arată recurenta și că, mandatarul avea libertatea de a iniția demersurile necesare în vederea obținerii despăgubirilor până la încasarea sumei de bani, însă aceste aspecte nu pot fi reținute ca valabile decât dacă sunt realizate în numele mandantului și pentru mandant. Încasarea sumei de bani operează strict în limitele pentru care a fost emisă împuternicirea, iar din conținutul acesteia nu reiese că scopul primar ar fi fost acela ca mandatarul să-și însușească suma de bani.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurenta arată că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 2016 din C. civ., instanța de apel în mod greșit nu a ținut cont de faptul că principala diferență dintre mandatul general și cel expres este dată în primul rând de faptul că mandatul general nu include actele care depășesc administrarea ordinară, dacă nu sunt enumerate în mod expres.

Într-o atare situație, mergând pe analiza procurii nr. 235/2013 autentificată la data de 06.02.2013, de BNP D., se constată că aceasta nu prevede expres faptul că mandatarul este împuternicit să transfere în contul său, banii încasați de reclamantă de la ANRP. Nu există nicio mențiune expresă cu privire la suma ce se poate transfera și, prin urmare, procura are doar caracterul unei procuri generale de administrare și nu reprezintă un document care să permită încheierea unor acte de dispoziție, așa cum este, bunăoară, un transfer de fonduri din contul reclamantei, în contul mandatarului. Acest lucru este cauzat și de raționamentul conform căruia un mandat general are în conținutul său prevăzuți termeni de ordin general, adică impreciși.

Mai arată recurenta reclamantă și că, a fost nevoită să introducă prezenta acțiune pe rolul Tribunalului Timiș ca urmare a executării sale silite de către ANAF, iar toate sumele care s-ar obține în cazul admiterii prezentului recurs ar fi virate către ANAF.

B. a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamanta A. prin care a invocat excepțiile netimbrării, tardivității, nulității și inadmisibilității recursului declarat de reclamantă. Pe fondul recursului, a solicitat, în esență, respingerea acestuia.

Intimatul C. a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamanta A., prin care a solicitat, în esență, respingerea acestuia.

Recurenta-reclamantă A. a depus răspuns la întâmpinarea B. prin care a solicitat respingerea excepțiilor și apărărilor acesteia.

Prin recursul formulat de pârâta B. se solicită casarea parțială a deciziei recurate, respectiv trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Timișoara, sub aspectul admiterii excepției decăderii/prescripției dreptului material la acțiune și sub aspectul eliminării obligării la plata oricăror cheltuieli de judecată provocate în apel, în baza art. 497 din C. proc. civ., cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată provocate în recurs, în conformitate cu art. 453 din C. proc. civ. coroborat cu art. 494.

În motivare se arată că, instanța a soluționat în mod greșit motivul de apel vizând excepția decăderii/prescripției dreptului material la acțiune, decizia recurată fiind dată cu încălcarea/aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Arată recurenta că este de necontestat faptul că acțiunea ce face obiectul dosarului a fost întemeiată, atât în fapt cât și în drept, pe răspunderea civilă delictuală și nu pe răspunderea civilă contractuală, astfel că momentul curgerii termenului de prescripție este cel prevăzut de art. 2528 alin. (1) din C. civ., respectiv de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. De asemenea, este corectă concluzia instanței de apel conform căreia reclamanta a cunoscut (sau ar fi trebuit să cunoască) paguba și pe cel care răspunde de ea cel mai târziu în cursul anului 2015. Cu toate acestea, concluzia instanței de apel conform căreia în cauză sunt aplicabile dispozițiile de drept comun în materie, prevăzute de C. civ., inclusiv sub aspectul termenului de prescripție, care este termenul general de 3 ani, conform art. 2517 din C. civ., nu au nicio susținere, deoarece calificarea cauzei acțiunii ar putea avea o înrâurire numai asupra momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție în cauză, nu și cu privire la termenul de prescripție aplicabil în cauză.

Se mai arată că nu se poate ignora existența raportului juridic dintre bancă și reclamantă, indiferent de modalitatea de formulare a acțiunii și cauza acesteia indicată de către rclamantă, aceasta neputând exclude de la aplicare prevederile art. 127 din O.U.G. nr. 113/2009 și alege aplicarea termenului general de prescripție de 3 ani de zile decât cu acordul băncii și în condițiile expres prevăzute de art. 2515 alin. (3) și (4) din C. civ., acord care în mod evident nu există.

În concluzie, susține recurenta că instanța a reținut în mod corect că sunt aplicabile prevederile art. 2528 alin. (1) din C. civ. și că termenul de prescripție a început să curgă în cursul anului 2015, dar a reținut în mod greșit că termenul de prescripție este cel general prevăzut de art. 2517 din C. civ. și nu cel special prevăzut de art. 127 din O.U.G. nr. 113/2009.

Această modalitate de soluționare a cauzei reprezintă o aplicare greșită a prevederilor art. 2515 și 2517 din C. civ. dar și a prevederilor art. 127 din O.U.G. nr. 113/2009.

O altă critică vizează faptul că instanța s-a pronunțat asupra a ceva ce nu s-a apelat, încălcând prevederile art. 477 din C. proc. civ., decizia recurată fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept procedural, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Astfel, în conformitate cu art. 461 din C. proc. civ., ulterior comunicării soluției, reclamanta avea posibilitatea să formuleze apel și să solicite înlăturarea considerentelor din sentință ce vizează aplicabilitatea art. 127 din O.U.G. nr. 113/2009 și ce constată aplicarea în cauză a termenului special de prescripție de 13 luni, însă reclamanta nu a formulat un astfel de demers.

Recurenta pârâtă arată că a formulat apel împotriva sentinței, argumentând că termenul este aplicabil, dar există dovezi din care rezultă că acesta a fost depășit. Ceea ce a făcut instanța de apel a fost să mențină soluția de respingere a excepției, modificând considerentele sentinței atacate, fără ca reclamanta să formuleze un apel propriu pe considerente sub acest aspect, ceea ce, susține recurenta, a creat o înrăutățire a situației pârâtei în propria cale de atac.

Modalitatea aceasta de soluționare a excepției decăderii/prescripției dreptului material la acțiune reprezintă o încălcare a principiilor tantum devolutum quantum apelatum și non reformatio in pejus și denotă o încălcare gravă a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv ale art. 477 și 481 din C. proc. civ.

O ultimă critică vizează faptul că instanța a încălcat regulile de procedură aplicabile obligând recurenta pârâtă la plata cheltuielilor de judecată în apel către chematul în garanție C., motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Consideră recurenta că aplicarea corectă a prevederilor art. 453 din C. proc. civ. impunea soluția de admitere a cererilor accesorii de obligare a reclamantei A. la plata tuturor cheltuielilor de judecată către celelalte două părți din proces, în mod direct, având în vedere că întreaga culpă a declanșării procesului i-a aparținut reclamantei.

În drept au fost invocate dispozițiile O.U.G. nr. 113/2009 și din C. civ. și Codul de procedură civile invocate, precum și principiile în care își are sediul materia.

Intimatul C. a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâta B. prin care a solicitat, în esență, admiterea acestuia în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu din 15 mai 2020, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 23 septembrie 2020 au fost respinse excepțiile netimbrării și tardivității cererii de recurs și excepția nulității recursului, invocate de intimata pârâtă B. prin întâmpinare și, constatându-se că recursurile sunt admisibile în principiu și că sunt incidente dispozițiile art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., s-a stabilit termen pentru soluționarea recursurilor la data de 11 noiembrie 2020, cu citarea părților.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia recurată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Sub aspectul situației de fapt, așa cum a fost reținută de instanța de apel, recurenta reclamantă A. este titulara unui drept la despăgubiri în valoare de 1.305.300 RON, stabilit prin Decizia nr. 7349/18.11.2009 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul ANRP, pentru imobilul situat în Timișoara, str. x.

La data de 1 septembrie 2011, reclamanta a cesionat acest drept chematului în garanție C., părțile încheind în acest scop Contractul de cesiune - cu încheierea de legalizare de semnătură nr. 4118/01.01.2011 de BNP D. din Timișoara.

La 6 februarie 2013, în fața aceluiași notar public, reclamanta A. a solicitat autentificarea procurii nr. 235/2013 - prin care l-a împuternicit pe chematul în garanție C. "[…] să semneze oriunde va fi necesar respectiv Depozitarul Central ANRP și să deschidă cont bancar, inclusiv să depună și să retragă numerar, precum și să angajeze broker în vederea vânzării acțiunilor rezultate sau titluri de valoare nominală sau orice rezultă de pe urma despăgubirilor, inclusiv ridicarea banilor rezultați.

Pentru îndeplinirea mandatului său, mandatarul meu va face orice cerere să mă reprezinte în vederea punerii în executare în orice modalitate judiciară sau extrajudiciară a deciziei nr. 7349/18.11.2009 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor […]

Totodată mandatarul meu este împuternicit sa vândă sau cesiona decizia mai sus menționată cu privire la drepturile ce revin din aceasta, inclusiv să încaseze suma […]".

La data de 10 iulie 2013, în baza contractului de cesiune, a procurii autentice, a declarației olografe a mandatarului C. - prin care atestă că nu a mai deschis cont la o altă bancă în numele reclamantei A. și în baza Certificatului emis de RNNEPR - din care rezultă că procura nu era revocată, pârâta B. a procedat la deschiderea unui cont bancar pe numele reclamantei, mandatarul său fiind considerat împuternicit să realizeze operațiuni privind sumele aferente contului, în limita procurii.

Contul deschis pe numele reclamantei A. a fost creditat, la data de 3.06.2014, cu suma de 1.305.300 RON - ca urmare a demersurilor de executare silită declanșate pentru realizarea dreptului la despăgubiri acordat prin Decizia nr. 7349/18.11.2009 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul ANRP (efectuate în numele acesteia de cesionarul C.), iar la data de 05.06.2014, suma de 1.305.287 RON a fost transferată din contul mandantei în contul mandatarului, la solicitarea acestuia, banca asigurându-se, în prealabil, că procura autentificată sub nr. x/06.02.2013 nu a fost revocată.

Prin acțiunea formulată, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei B. la plata sumei de 1.305.300 RON, susținând că aceasta a transferat în mod nelegal suma din contul său, în contul mandatarului C..

Prima instanță, raportat la motivarea în fapt și în drept a cererii de chemare în judecată, a apreciat că în speță sunt incidente prevederile legale care reglementează răspunderea civilă contractuală și nu cea delictuală, invocată în drept de către reclamantă, iar în apel, admițând critica pârâtei B., instanța a apreciat că recalificarea făcută de instanța de fond este nejustificată, "întrucât ceea ce i se reproșează băncii nu este încălcarea înțelegerii părților (care, așa cum s-a arătat, este negată vehement de reclamantă), ci săvârșirea de către aceasta a unor fapte delictuale cauzatoare de prejudicii."

În ce privește recursul formulat de recurenta reclamantă A., o primă critică vizează faptul că motivarea instanței de apel ar fi străină de natura cauzei.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Contrar susținerilor recurentei reclamante însă, în speță nu este incidentă ipoteza în care motivare ar fi străină de natura pricinii, situație ce presupune ca instanța fie să invoce un text de lege străin de obiectul pricinii, fie un principiu de drept care nu are nicio legătură cu pricina. Astfel, raționamentul instanței de apel, care a fundamentat soluția, se regăsește în considerente, în cuprinsul cărora au fost arătate contractele încheiate între recurenta reclamantă și chematul în garanție C., în baza cărora a fost deschis contul bancar pe numele recurentei reclamante, iar intimata pârâtă a efectuat operațiunile de transfer, pretins nelegale.

Cum recurenta reclamantă și-a întemeiat acțiunea pe răspunderea civilă delictuală, ce presupune inexistența unor relații contractuale între reclamanta A. și pârâta B., considerentele instanței de apel prin care se reține existența contractului de cesiune și a mandatului, în justificarea operațiunilor de deschidere a contului pe numele reclamantei și de debitare a acestuia, justifică pe deplin soluția de a nu se putea reține nicio faptă delictuală în sarcina pârâtei, astfel că nu sunt străine de natura cauzei. Eventuala depășire a limitelor mandatului acordat de către reclamantă mandatarului C. sau neexecutarea corespunzătoare a acestui mandat, nu puteau fi analizate în limitele cadrului procesual stabilit de reclamantă, care a înțeles să cheme în judecată exclusiv banca, în temeiul răspunderii civile delictuale.

Totodată, instanța de recurs subliniază faptul că, recurenta reclamantă nu a formulat nicio critică referitoare la calificarea acțiunii sale de către instanța de apel. În consecință, câtă vreme instanța de apel a analizat pretențiile recurentei reclamante din perspectiva răspunderii civile delictuale, și nu contractuale, aceasta în mod corect a constatat că, din perspectiva pârâtului - terț de bună credință - B., este lipsită de relevanță o eventuală nevalabilitate sau executare necorespunzătoare a contractelor încheiate între reclamantă și mandatarul său, fiind suficientă simpla reținere a existenței unui contract, pentru a se justifica soluția de respingere a cererii de atragere a răspunderii civile delictuale.

De asemenea, sunt lipsite de relevanță și nu vor fi analizate criticile privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 2016 din C. civ., câtă vreme recurenta reclamantă nu a înțeles să deducă judecății, prin cererea de chemare în judecată, și raporturile contractuale dintre aceasta și C.. Așa cum s-a arătat deja, recurenta reclamantă a chemat în judecată exclusiv banca, B., pretinzând că aceasta ar fi săvârșit o faptă delictuală cauzatoare de prejudicii. În apărare, intimata B. a invocat existența raporturilor contractuale cu reclamanta, născute în temeiul mandatului dat de către aceasta mandatarului C.. O eventuală constatare a depășirii limitelor mandatului acordat nu putea fi făcută de către instanță decât în contradictoriu cu mandatarul, ceea ce presupunea ca recurenta reclamantă să-l cheme în judecată și pe acesta, cu formularea unor petite corespunzătoare în cererea de chemare în judecată.

Formularea de către pârâta B. a cererii de chemare în garanție a mandatarului C. nu conferă acestuia calitatea de pârât în acțiunea principală, ci doar pe aceea de chemat în garanție, respectiv de persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte cu o cerere separată în garanție sau în despăgubiri cel care a făcut cererea de chemare în garanție, în speță pârâta B..

Totodată, se mai impune a fi subliniat și faptul că, o eventuală constatare a depășirii limitelor mandatului și obținerea unor despăgubiri pentru prejudiciul astfel creat presupune angajarea răspunderii civile contractuale și nu delictuale.

Referitor la recursul formulat de recurenta pârâtă B., o primă critică se referă la faptul că în mod greșit instanța de apel nu a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 127 din O.U.G. nr. 113/2009 privind serviciile de plată, aplicând prevederile art. 2515 și art. 2517 din C. civ., critică ce poate fi analizată din perspectiva punctului 8 al art. 488 din C. proc. civ.

Sub acest aspect, se reține că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a pretins că pârâta B. i-a produs un prejudiciu prin săvârșirea unei fapte delictuale, constând în debitarea contului în baza unei procuri cu titlu general și a unui contract de cesiune lovit de nulitate absolută, invocându-se ca temei în drept al acțiunii dispozițiile art. 1349 și următoarele din C. civ.

În apel, principala critică formulată de B. și admisă de către instanța de apel a fost aceea că în mod greșit prima instanță ar fi recalificat acțiunea în răspundere civilă delictuală formulată de reclamantă într-o acțiune în răspundere contractuală, întemeiată pe dispozițiile O.U.G. nr. 113/2009 privind serviciile de plată. Totodată, instanța de apel a procedat la analiza cererii de chemare în judecată din perspectiva răspunderii civile delictuale. În consecință, în mod corect nu au fost avute în vedere dispozițiile O.U.G. nr. 113/2009, câtă vreme s-a apreciat că obiectul acțiunii îl constituie dreptul material la acțiune izvorât dintr-o pretinsă faptă delictuală și nu din raporturi juridice contractuale supuse incidenței actului normativ special, aplicarea dispozițiilor art. 2517 din C. civ. în acest context fiind corectă.

Nefondată este și critica subsumată motivului de casare prevăzut de punctul 5 al art. 488 din C. proc. civ., referitor la încălcarea dispozițiilor art. 477 din C. proc. civ.

Astfel, potrivit dispozițiilor legale pretins încălcate, instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată. Potrivit alineatului doi al aceluiași articol însă, devoluțiunea va opera cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluții din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil.

Prin cererea de apel formulată, pârâta B. nu a înțeles să limiteze apelul la anumite soluții din dispozitiv, criticând inclusiv soluția dată de prima instanță excepției prescripției dreptului material la acțiune, solicitarea din apel fiind aceea de schimbare în tot a sentinței apelate. În consecință, în mod corect instanța de apel a procedat la analiza soluției și a considerentelor care au stat la baza acesteia, iar menținerea soluției asupra excepției prescripției cu schimbarea considerentelor nu poate fi apreciată ca fiind o înrăutățire a situației în propria cale de atac, având în vedere că soluția a rămas neschimbată.

În plus, câtă vreme a fost admisă critica din apelul pârâtei B. vizând greșita schimbare a temeiului juridic al acțiunii introductive de instanță, aceasta nu poate pretinde că o asemenea schimbare a temeiului juridic ar fi fost legală din perspectiva analizei excepției prescripției dreptului material la acțiune, dar nelegală din perspectiva analizei pe fond a însuși dreptului pretins. Astfel, se constată că în mod corect instanța de apel a extins efectele admiterii criticii vizând schimbarea temeiului juridic al acțiunii de către prima instanță și asupra considerentelor în baza cărora a fost respinsă excepția prescripției, fără a fi necesară existența unui apel al reclamantei în acest sens.

Nu va fi reținută nici critica privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 453 din C. proc. civ., critică ce poate fi analizată din perspectiva punctului 5 al art. 488 din același cod.

Susține recurenta că instanța de apel ar fi trebuit să oblige direct reclamanta la plata cheltuielilor de judecată față de chematul în garanție. Așa cum s-a arătat însă în analiza recursului reclamantei, formularea cererii de chemare în garanție de către pârâta recurentă nu conferă chematului în garanție calitatea de pârât în acțiunea principală. Raportul procesual direct se naște între titularul cererii de chemare în garanție, în speță recurenta pârâtă B., și chematul în garanție C., astfel că în conformitate cu dispozițiile art. 453 din C. proc. civ., în cazul respingerii cererii de chemare în garanție, partea care a pierdut procesul este partea care a formulat cererea de chemare în garanție.

Reclamantul nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată în mod direct către chematul în garanție, decât dacă este el însuși titularul cererii de chemare în garanție. Cum în speță reclamanta A. nu l-a chemat în judecată pe C., aceasta nici nu va putea fi obligată în mod direct la plata cheltuielilor de judecată către acesta. Însă, așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, întrucât întreaga culpă procesuală pentru declanșarea demersului judiciar îi revine reclamantei, aceasta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată efectuate de pârâta B., inclusiv a celor pe care a fost obligată să le plătească în favoarea chematului în garanție.

Față de toate aceste considerente, constatând că în speță nu se confirmă niciunul dintre motivele de casare invocate prin cererile de recurs, instanța de apel dând o corectă eficiență textelor legale, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate ambele recursuri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 152/A din 19 februarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 152/A din 19 februarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 decembrie 2020.