ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1492/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1492/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursului,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Sectorului 5 București, la data de 23 mai 2012 sub nr.

11913/302/2012, reclamanta A.M. Cabinet de Proprietate Industrială, în

contradictoriu cu pârâții S.P.N. SA și SC "N." SA, a solicitat

obligarea acestora la plata sumei de 30.001,64 euro reprezentând onorariu, actualizarea

sumei datorate cu dobânda legală, penalități de întârziere și cheltuieli de

judecată.

Judecătoria

Sectorului 5 București, prin Sentința civilă nr. 1774 din 28 februarie 2013 a

admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă,

cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 11 martie 2013

sub nr. 9797/3/2013.

Prin încheierea din

14 iunie 2013, instanța a luat act de împrejurarea că pârâtele au renunțat la

excepția de netimbrare și a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale

active.

Prin Sentința civilă

nr. 567 din 11 februarie 2014 pronunțată în Dosarul nr. 9797/3/ 2013,

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, a fost admisă în

parte excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește

obligarea pârâtelor la plata contravalorii facturilor emise anterior datei de

23 mai 2009 și a fost respinsă cererea de chemare în judecată în ceea ce

privește obligarea pârâtelor la plata contravalorii acestor sume, ca urmare a

prescripției dreptului material la acțiune, fiind respinsă în rest cererea de

chemare în judecată ca neîntemeiată, iar reclamanta a fost obligată la plata

către pârâtă a sumei de 25.655,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această soluție, tribunalul a reținut că la data de 3 august 2005 a fost

încheiat între reclamanta Cabinet de Proprietate Industrială A.M. și Cabinet

Avocat A.M. pe de-o parte și SC "N." SA pe de altă parte, contractul

nr. 399.314 având ca obiect furnizarea de servicii de asistență juridică în

ceea ce privește relațiile de afaceri ale clientului și/sau drepturile de

proprietate intelectuală ale acestuia. La art. 2 al acestui contract părțile au

prevăzut că onorariile aferente serviciilor furnizate sunt prezentate în Anexa

la contract, care face parte integrantă din acesta.

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei Cabinet de

Proprietate Industrială "A.M.", tribunalul apreciat-o ca

neîntemeiată, întrucât reclamanta și-a fundamentat pretențiile pe obligația pe

care pârâtele și-au asumat-o prin contractul din 03 august 2005, contract în

care reclamanta are calitatea de parte.

Referitor la excepția

prescripției dreptului material la acțiune, tribunalul a reținut raportat la

data introducerii cererii de chemare în judecată - 23 mai 2012 - că a

intervenit prescripția dreptului la acțiune pentru sumele solicitate

reprezentând contravaloarea facturilor fiscale emise anterior datei de 23 mai

2009.

Prin urmare, a fost

admisă în parte excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce

privește obligarea pârâtelor la plata contravalorii facturilor emise anterior

datei de 23 mai 2009 și a fost respinsă cererea de chemare în judecată în ceea

ce privește obligarea debitoarei la plata contravalorii acestor sume, ca urmare

a prescripției dreptului material la acțiune.

Referitor la sumele

de bani ce reprezintă contravaloarea facturilor fiscale emise ulterior datei de

01 iunie 2006, tribunalul a apreciat că cererea de chemare în judecată este

neîntemeiată, reținând că, deși între părți au existat raporturi contractuale,

fiind încheiat în acest sens contractul din 03 august 2005, această împrejurare

nu justifică prin ea însăși temeinicia pretențiilor formulate, cu atât mai mult

cu cât reclamanta nu a dovedit că facturile fiscale emise au fost acceptate la

plată de către pârâte.

S-a constatat astfel

că, în lipsa acceptării acestor facturi de către pârâte, coroborată cu lipsa

unui probatoriu complet apt a forma convingerea instanței în sensul că sumele

de bani pretinse sunt într-adevăr datorate, cererea de chemare în judecată

apare ca fiind neîntemeiată, iar împrejurarea că facturile fiscale au fost

comunicate pârâtelor nu echivalează cu acceptarea acestora la plată.

Împotriva acestei

soluții, în termenul legal a declarat apel reclamanta, criticând soluția pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Curtea de Apel

București, secția a VI-a civilă, prin Decizia civilă nr. 959 din 5 noiembrie

2014 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A.M. Cabinet de

Proprietate Industrială, aceasta fiind obligată la 12.273,55 lei cheltuieli de

judecată.

Pentru a decide

astfel, curtea a reținut că, prin cererea de apel apelanta nu a formulat

critici în ceea ce privește modul de soluționare a excepției prescripției

dreptului material la acțiune pentru sumele aferente facturilor emise anterior

datei de 23 mai 2009, motiv pentru care au fost avute în vedere numai

documentele fiscale emise ulterior acestei date.

Instanța de apel a

încuviințat apelantei, la termenul judecată din 18 iunie 2014, administrarea

probei cu înscrisuri, acordându-i-se astfel posibilitatea de a prezenta dovezi

suplimentare pe aspectul acceptării la plată a facturilor pe care se întemeiază

cererea de chemare în judecată.

Cu toate acestea,

instanța de apel a constatat că nici probele administrate în apel nu au fost de

natură să conducă la o soluție contrară celei pronunțate de tribunal. Totodată

s-a constatat că, deși avea posibilitatea de a dovedi în apel că facturile

depuse în susținerea cererii de chemare în judecată au fost înregistrate în

contabilitatea cabinetului, prin efectuarea unei expertize contabile, apelanta

a solicitat efectuarea unei expertize financiar-bancare prin care să se

stabilească calitatea documentelor fiscale, să indice expertul definiția

facturii ori care este forma unei facturi, aspecte care vizează în realitate,

interpretarea și aplicarea legii și care nu erau de natură a dovedi caracterul

cert al creanței solicitate.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, reclamanta A.M. Cabinet de Proprietate Industrială

București a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6, 7, 9 și

5 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei recurate,

în sensul admiterii apelului, cu consecința schimbării în tot a sentinței

pronunțate de Tribunalul București și admiterea cererii de chemare în judecată,

cu obligarea pârâtelor, în solidar, la plata sumei de 500.001 lei reprezentând

contravaloare prestări servicii, cu dobânda legală de la momentul introducerii

acțiunii până la achitarea integrală a sumei. în subsidiar, solicită casarea

deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, în

vederea administrării de noi probe.

În susținerea

motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ.,

recurenta susține că instanța nu s-a pronunțat asupra admisibilității cererii

de chemare în judecată, în raport de prevederile art. 1547 C. civ.

Mai susține

recurenta, că a efectuat cheltuieli pentru intimatele-pârâte care nu i-au fost

achitate niciodată, acestea reprezentând traducerile care însumează 306 pagini,

conform tabelului depus prin notele de ședința din data de 13 septembrie 2013.

Tot în cadrul acestui

motiv de recurs, se susține, conform art. 1550 C. civ., că mandantul trebuie să

plătească și dobânzi la sumele avansate de mandatar, aceste dobânzi curg, fără

punerea în întârziere, din ziua când mandatarul a făcut plata, iar conform art.

1549 C. civ., mandantul suportă și pierderile suferite de mandatar cu ocazia

îndeplinirii mandatului, dacă nu i se poate imputa vreo culpă.

Criticile aduse

hotărârii de către recurentă în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. se referă la faptul că instanța s-a limitat la a prelua argumentele părții

adverse, că a ignorat să se refere la argumentele apelantei și la corespondența

cu intimatele-pârâte din care reieșea continuarea colaborării, precum și faptul

că instanța nu motivează de ce consideră unele aspecte mai importante decât

altele, aceasta echivalând cu nemotivarea hotărârii, iar în final apreciază că

motivarea este superficială.

În susținerea

motivului de recurs întemeiat pe dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurenta arată că instanța de apel a încălcat legislația în vigoare întrucât a

considerat că documentele depuse de intimatele pârâte sunt "facturi",

reținând ca "întemeiate susținerile intimatelor-pârâte care au prezentat

dovezi concrete în sensul că sumele de bani ce fac obiectul facturilor au mai

fost facturate".

A mai susținut

recurenta că, instanța de apel a reținut că "acceptarea este expresă în

situația în care destinatarul semnează și ștampilează documentul cu mențiunea

acceptat", totodată fiind ignorate aspectele relevante care demonstrează

reaua-credință a intimatelor-pârâte, deși conform art. 970 C. civ., convențiile

trebuie executate cu bună-credință.

Criticile recurentei

privind motivul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct 5 C. proc. civ. - când

prin hotărârea dată instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub

sancțiunea nulității de art. 105 alin 2 din același cod - se referă la faptul

că instanța de apel în mod greșit a rezolvat procesul fără a intra în

cercetarea fondului cauzei, conform art. 297 C. proc. civ. și că instanța nu a

analizat argumentele recurentei și nici nu s-a aplecat asupra probelor

pertinente depuse la dosar.

A mai susținut

recurenta că instanța a apreciat greșit ca fiind prescrise facturile de la

filele 65 - 67, considerând că acestea sunt prescrise de la momentul emiterii

lor, deși termenul de prescripție începe să curgă de la scadența acestora și nu

de la data emiterii lor.

Intimatele-pârâte SC

N. SA și S.P.N. SA au depus la data de 6 aprilie 2015 întâmpinare prin care au

solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca

fiind legală și temeinică.

Analizând decizia

atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate

și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de

reclamanta A.M. Cabinet de Proprietate Industrială București este nefondat,

pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 304

pct. 6 C. proc. civ., modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere

"dacă instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a

cerut".

Din această

perspectivă nu se poate pune problema unei admisibilități a acțiunii atât timp

cât legea nu prevede o discutare a admisibilității în principiu a cererii de

chemare în judecată, iar recurenta nu argumentează în niciun fel motivul pentru

care consideră că instanța de apel ar fi acordat mai mult decât s-a cerut sau

ceea ce nu s-a cerut.

Referirea recurentei

la dispozițiile art. 1550 C. civ., nu poate fi primită, având în vedere că

instanța nu s-a pronunțat asupra raportului de mandat, iar din acest

considerent argumentarea recurentei se situează în afara speței, nefiind pusă

niciodată în discuție răspunderea întemeiată pe mandat, așa cum greșit susține

recurenta.

Motivul prevăzut de

art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu

cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori

străine de natura pricinii.

Observând

considerentele deciziei criticate se constată că aceasta cuprinde motivele pe

care se sprijină în sensul că a răspuns criticilor care au fost formulate de

apelată în cadrul controlului de netemeinicie și nelegalitate care poate fi

exercitat în calea respectivă de atac.

În acest sens se

reține faptul că, susținerile recurentei sunt contradictorii, aceasta invocând

pe de o parte nemotivarea hotărârii, apoi consideră că hotărârea este motivată,

dar este greșită.

Această susținere nu

poate fi primită, având în vedere că decizia atacată este legală, instanța

motivând de ce nu poate fi reținută critica recurentei cu privire la greșita

interpretare a probatoriului administrat pentru a dovedi acceptarea tacită a

facturilor fiscale, iar concluziile instanței asupra relevanței acceptării

facturilor nu poate fi apreciată ca o ignorare a apărărilor reclamantei.

Astfel, sub acest

aspect nu poate fi reținută nelegalitatea întemeiată pe dispozițiile art. 304

pct. 7 C. proc. civ., întrucât argumentele recurentei care vizează probele

dosarului nu conduc la concluzia evocată, constând în faptul că "hotărârea

nu cuprinde motivele pe care se sprijină" și prin urmare, critica nu va fi

reținută.

Motivul prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost

dată cu aplicarea greșită a legii sau când hotărârea este lipsită de temei

legal.

În argumentarea

acestui motiv de recurs, se susține că instanța de apel a încălcat legislația

în vigoare, întrucât a considerat că documentele depuse de intimatele-pârâte

sunt "facturi", menționând ca "întemeiate susținerile

intimatelor-pârâte care au prezentat dovezi concrete în sensul că sumele de

bani ce fac obiectul facturilor au mai fost facturate".

Critica evocată nu

poate fi primită, întrucât această apreciere a recurentei decurge dintr-o interpretare

eronată a considerentelor deciziei, prin care s-a subliniat că, din probele

prezentate de intimate a rezultat că sumele ce fac obiectul facturilor fiscale

pe care se întemeiază acțiunea au făcut, anterior, obiectul unor alte facturi

fiscale emise de reclamantă.

În ceea ce privește

susținerea recurentei, prin care se arată că instanța de apel a ignorat

aspectele relevante ce demonstrează reaua-credință a intimatelor-pârâte, deși

conform art. 970 C. civ., convențiile trebuie executate cu bună-credință, se

constată că nici această critică nu poate fi primită, având în vedere că simpla

menționare a activității de consultanță și/sau reprezentare ori trimiterile la

un contract nu sunt suficiente pentru a se determina că activitățile pentru

care s-au emis facturile se încadrează în obiectul contractului de consultanță

și asistență juridică din data de 3 august 2005.

De asemenea, în acest

context, se reține că în absența anexei la contract, ce nu a fost prezentată de

reclamantă, nu se poate determina dacă sumele facturate de apelantă se

încadrează în limitele convenite de părți la încheierea contractului.

În acest sens se

constată că, chiar dacă s-a dat o semnificație greșită incidenței art. 46 C.

com., totuși, înlăturarea acestui argument nu schimbă soluția deoarece, în

continuare, proba pretenției nu a fost realizată, întrucât nu rezultă în mod

evident ce anume servicii au fost facturate.

Prin urmare, în cauză

nu se poate invoca o încălcarea sau aplicarea greșită a legii, așa cum pretinde

recurenta, pretențiile acesteia nefiind respinse pe considerentul că facturile

nu sunt semnate și ștampilate, ci pentru că, raportat la întregul material

probator, recurenta nu a dovedit caracterul cert al creanței solicitate.

Criticile recurentei

privind motivul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., când

prin hotărârea dată instanța de apel în mod greșit a rezolvat procesul fără a

intra în cercetarea fondului cauzei conform art. 297 din același cod, se

constată că nu pot fi primite.

Această critică este

nefondată, având în vedere că recurenta nu a dezvoltat argumentele pentru care

consideră că în cauză sunt aplicabile dispozițiile evocate, în sensul că nu s-a

intrat pe fondul cauzei, deși au fost analizate toate probele de la dosar,

neexistând nicio rațiune în a considera că nu s-ar fi analizat fondul pricinii.

În privința

aprecierii greșite a instanței de apel asupra prescripției unora dintre

facturi, se constată că acest motiv nu va fi analizat atât timp cât recurenta

nu a criticat sub nicio formă, în faza apelului hotărârea primei instanțe pe

aspectul prescripției.

În acest sens,

nefiind criticată în apel decizia tribunalului în ceea ce privește prescripția

unora dintre facturi, se constată că hotărârea a rămas irevocabilă intrând în

puterea lucrului judecat, context în care recurenta nu poate proceda omisso

medio și să invoce direct în recurs aspectul intervenirii prescripției.

Pentru toate

argumentele ce preced, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A.M.

Cabinet de Proprietate Industrială București, pe care o va obliga, în temeiul

art. 274 din același cod, să achite intimatelor-pârâte SC N. SA și S.P.N. SA

suma de 9483,98 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial

conform notei de cheltuieli aflate la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta A.M. Cabinet de Proprietate Industrială

București împotriva Deciziei civile nr. 959 din 5 noiembrie 2014 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă

recurenta-reclamantă A.M. Cabinet de Proprietate Industrială București să

achite intimatelor-pârâte SC N. SA și S.P.N. SA suma de 9483,98 lei cheltuieli

de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 iunie 2015.

Procesat

de GGC - NN