ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 515/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Civilă sub nr. x/2013, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei în cuantum total de 1.372.357 RON și a cheltuielilor de judecata ocazionate de acest proces.

Reclamanta a formulat la data de 20.06.2014 cerere precizatoare stabilind câtimea pretențiilor la valoarea totală de 1.359.187 RON, susținând că sumă reprezintă contravaloarea TVA plătită de reclamantă în mod nedatorat pârâtei, în cadrul despăgubirilor din asigurare achitate acesteia pentru costurile de reparație a bunurilor asigurate aferente facturilor emise de unitățile de service în perioada august 2010 - octombrie 2012.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1341 - 1344 raportate la art. 1.635-1.649 din C. civ., Codul fiscal al României, cu modificările și completările ulterioare, Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006, cu modificările și completările ulterioare, Legea nr. 32/2000, cu modificările și completările ulterioare, Legea nr. 136/1995, cu modificările și completările ulterioare, Norma CSA nr. 3109/2003, art. 29 și urm. C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 3410 din 27.06.2014, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, ca neîntemeiată, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei anterioare datei de 17.12.2010 (conform tabelului de la filele x) și a respins cererea formulată de reclamantă ca neîntemeiată; totodată pârâta a fost obligată la plata sumei de 18976,22 RON cu titlu de cheltuieli de judecată și s-a respins cererea pârâtei de amendare a reclamantei ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 3410 din 27 iunie 2014, a declarat apel reclamanta S.C. A. S.A.

Prin decizia nr. 2136/2015 din 14 decembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta reclamantă A. S.A. și a obligat apelanta către intimată la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. a formulat, la data de 18 aprilie 2016, recurs împotriva acestei decizii, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs, recurenta-reclamantă a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând, în esență, că instanța s-a aflat în eroare la momentul analizei și soluționării cauzei cu privire la situația de fapt și de drept existentă în speță, arătând că s-a realizat interpretarea și aplicarea în mod vădit greșit a clauzelor convenției dintre părțile litigante și a reglementărilor legislative aplicabile atât în România cât și, cu precădere, pe teritoriul tuturor celorlalte state membre ale Uniunii Europene, privitoare la plata despăgubirilor din asigurare în sume nete fără TVA, soluția putând constitui un precedent judiciar periculos, precum și o încălcare a legislației privitoare la TVA.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că pretinsul "temei" al îndatoririi asigurătorului de a plăti TVA în cadrul despăgubirilor din asigurare a fost eronat stabilit și invocat de instanța de apel prin raportare la "uzanțele" pieței de resort din România și la un pretins "act juridic" al părților litigante, uzanțe si convenție care s-a susținut că ar fi "reglementat" aspectele privitoare la un "impozit indirect" (TVA) pe care însă, contrar agumentelor instanței de apel, nici legea asigurărilor, nici legea fiscală nu le prevede ca fiind datorat(a) la buget de către o societate de asigurare.

Astfel, a menționat recurenta-reclamantă că Legea nr. 136/1995 (în forma în vigoare până la modificările intervenite la 01.10.2011) nu prevede nicio obligație a unei societăți de asigurare de a plăti TVA în momentul achitării unei despăgubiri din asigurare și că nici art. 2 din Legea nr. 136/1995 reținut de instanța de apel și nici un alt articol al legii nu reglementează și nu stabilesc în vreun fel în sarcina asigurătorilor din România obligații de natură fiscală; prin urmare, legislația specială în materie nu sprijină în niciun fel teza instanței de apel în raport cu care aceasta a stabilit că ar exista o obligație fiscală (plata TVA) în sarcina asigurătorului.

În continuare, recurenta-reclamantă a subliniat că, în sensul legii fiscale și potrivit regulilor și principiilor de asigurare, asigurătorul nu este o persoană impozabilă și/sau suportatorul taxei (consumatorul de bunuri/servicii), după cum nu este nici plătitorul acestui impozit indirect (persoana care livrează bunuri sau prestează servicii).

Împrejurarea că asigurătorul este îndatorat în baza unei convenții de asigurare să suporte integral prejudiciul suferit de persoana asigurată (care este o persoana juridică impozabilă și înregistrată în scopuri de TVA) nu poate, în lipsa unei prevederi legale exprese, să impună "de drept" societății de asigurare (și) plata unei datorii bugetare, după cum, ignorând regimul juridic și tratamentul fiscal ale TVA, greșit a apreciat instanța de apel, a mai susținut recurenta-reclamantă.

Recurenta a conchis că, în analiza dreptului aplicabil, instanța de apel era datoare să coroboreze în mod necesar textul art. 145 alin. (2) lit. b) Codul fiscal și cu următoarele norme ale legii naționale și europene privitoare la TVA: art. 126 Codul fiscal, art. 127 alin. (1), art. 145 alin. (2) lit. a) și urm., art. 150 și urm., precum și art. 153 din același Codul fiscal; art. 135 alin. (1) lit. a) din Directiva 112/CE/2006, Capitolul 4 și Titlul XI din aceeași directivă.

Interpretarea si aplicarea eronată a normelor dreptului aplicabil a condus instanța de apel la formarea unei convingeri greșite cu privire la problema de drept supusa rezolvării, aceasta pronunțând o soluție criticabilă prin care, menținând hotărârea primei instanțe, a constatat neîntemeiat că "nu este îndeplinită condiția plății nedatorate (...) căci reclamanta datorează plata întregului prejudiciu (...), plata care include și TVA ", a mai precizat recurenta-reclamantă.

Convingerea instanței de apel a condus în cele din urmă la o aplicare greșită a dispozițiilor art. 993 C. civ. din 1864/art. 1341 alin. (1) din Noul C. civ., instanța de apel considerând astfel în mod vădit eronat că sumele achitate de reclamantă cu titlu de TVA ar fi fost datorate în baza unei obligații proprii, aceea de plată a despăgubirilor din asigurare, a mai arătat autoarea căii extraordinare de atac.

Niciuna dintre cele două instanțe nu a observat că între A. (asigurător) și B. (asigurat) nu există nici un raport juridic obligațional de natură fiscală în temeiul căruia să poată fi stabilită o datorie privind plata TVA, sumele plătite cu acest titlu fiind așadar nedatorate și supuse repetițiunii în lipsa unei astfel de datorii care, nu este statuată nici de legea asigurărilor și legea fiscală, nici de contractele (polițele) si condițiile de asigurare ori de Protocolul de colaborare încheiate de părți, a subliniat recurenta-reclamantă.

Totodată, a mai susținut că, din punct de vedere al TVA, operațiunile de asigurare efectuate de societățile de asigurare (respectiv, plata despăgubirilor) sunt operațiuni scutite de taxă fără drept de deducere, în conformitate cu prevederile art. 141 alin. (2) lit. b) din Codul fiscal.

Din analiza deciziei recurate, sub aspectul că din interpretarea dispozițiilor art. 1341 alin. (3) Noul C. civ., ar rezulta un caracter relativ al condiției ca plata să fie făcută din eroare, rezultă o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor legale privitoare la instituția plații nedatorate cuprinse atât în reglementarea anterioară, cât și în cea actuală a C. civ., a opinat recurenta-reclamantă.

Instanța de apel a nesocotit elementele esențiale ale situației factuale reliefată de probatoriul administrat în cauză, ignorând (sau neobservând) faptul că, în speță, ne aflăm în situația în care plata nedatorată are un caracter absolut; ceea ce s-a plătit de A. cu titlu de TVA nu a format și nu poate constitui obiectul vreunei îndatoriri (legale sau contractuale) față de pârâtă (accipiens) câtă vreme nu exista o datorie/obligație concretă (achitarea impozitului indirect) a cărei stingere s-ar fi urmărit prin executarea prestației, a apreciat recurenta.

Concluzionând, recurenta-reclamantă a solicitat a se constata că, în ceea ce privește relativitatea cerinței erorii plății nedatorate, instanța de apel, la fel ca și instanța de fond, a înlăturat în mod greșit apărările și probatoriile sale pronunțând o hotărâre criticabilă, pe baza unei greșite interpretări și aplicări ale normelor de drept incidente.

Recurenta-reclamantă a subliniat, în final, că A. nu are nicio obligație și/sau drepturi corelative în ceea ce privește înregistrarea, colectarea, plata, deducerea și/sau rambursarea TVA aferentă facturilor emise de unitățile service reparatoare pe numele și pe seama intimatei-pârâte (asigurat și beneficiar al despăgubirilor din asigurare - operațiuni scutite de taxă).

Pentru aceste motive, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate, în ceea ce privește soluția dată pe fondul cauzei deduse judecații și, pe cale de consecință, trimiterea cauzei instanței de apel spre o nouă judecată, în conformitate cu art. 497 C. proc. civ., cu obligarea intimatei-pârâte la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces, constând în taxe judiciare de timbru și onorarii de avocat.

Prin întâmpinare intimata-pârâtă S.C. B. S.A. BUCUREȘTI, a solicitat, în esență, respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei civile nr. 2136 din 14 decembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, ca fiind legală, precum și obligarea recurentei-reclamante la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin răspunsul la întâmpinare recurenta-reclamantă a reiterat criticile formulate și a prezentat, în esență, argumente în combaterea întâmpinării depuse de intimata-pârâtă, solicitând înlăturarea apărărilor, afirmațiilor și susținerilor nefondate ale acesteia.

Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din 22 septembrie 2016 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosar raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților.

La 4 octombrie 2016, respectiv 7 octombrie 2016, recurenta-reclamantă, respectiv intimata-pârâtă au depus fiecare punct de vedere la raport prin care au solicitat judecarea recursului cu citarea părților, în ședință publică.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția lipsei capacității procesuale de folosință a intimatei-pârâte B. S.A., invocate de apărătorul acesteia în ședința publică din 23 martie 2017, soluționarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepții, urmează a respinge recursul, ca fiind formulat împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală de folosință, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Înalta Curte constată că, prin rezoluția nr. 20513 pronunțată la data de 17 februarie 2017 în dosarul nr. x/16.02.2017 - Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București, s-a admis cererea de radiere și s-a dispus înregistrarea în registrul comerțului a radierii firmei B. S.A., motivul radierii fiind lichidarea, dispunându-se, totodată, publicarea rezoluției pe pagina de internet a Oficiului Național al Registrului Comerțului.

Potrivit dispozițiilor art. 56 alin. (1) C. proc. civ., orice persoană care are folosința drepturilor civile poate fi parte la judecată. Per a contrario, nu poate fi parte într-un proces civil persoana care nu are capacitate procesuală de folosință întrucât a fost radiată, cum este cazul în speță.

Dispozițiile art. 56 alin. (3) C. proc. civ. prevăd că, lipsa capacității procesuale de folosință poate fi invocată în orice stare a procesului, precum și că actele de procedură îndeplinite de cel care nu are capacitate de folosință sunt lovite de nulitate absolută.

Capacitatea procesuală de folosință este acea parte a capacității procesuale care constă în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi și obligații pe plan procesual; sancțiunea lipsei capacității procesuale de folosință este nulitatea absolută a tuturor actelor de procedură săvârșite după momentul încetării capacității de folosință.

Înalta Curte reține că, în cazul persoanelor juridice, capacitatea de folosință începe, potrivit art. 205 din C. civ., aprobat prin Legea nr. 287/2009, de la data înregistrării lor și durează atâta timp cât persoana juridică se află în ființă.

Dispozițiile art. 244 din C. civ. prevăd că persoana juridică încetează, după caz, prin constatarea ori declararea nulității, prin fuziune, divizare totală, transformare, dizolvare sau desființare ori printr-un alt mod prevăzut de actul constitutiv sau de lege, iar conform art. 251 din același cod, persoanele juridice supuse înregistrării încetează la data radierii din registrele în care au fost înscrise.

Radierea societății intimate are drept consecință lipsirea persoanei juridice de a avea drepturi și obligații, reprezentând capacitatea de folosință, precum și de capacitatea de a exercita aceste drepturi și obligații, adică, de capacitatea de exercițiu.

Odată cu radierea, intimata-pârâtă B. S.A. a pierdut, deopotrivă, capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu, încetându-și existența ca subiect de drept și nu mai poate sta în judecată, potrivit art. 56 alin. (1) C. proc. civ.

În speță, Înalta Curte reține că intimata-pârâtă S.C. B. S.A. a fost radiată din Registrul comerțului, după cum rezultă din înscrisurile atașate la dosar, respectiv rezoluția nr. 20513 pronunțată la data de 17 februarie 2017 în dosarul nr. x/16.02.2017 - Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București, astfel că societatea intimată nu mai are capacitate de folosință.

Excepția lipsei capacității procesuale de folosință este o excepție de fond, absolută și peremptorie, iar actele de procedură făcute de o persoană fără capacitate de folosință sunt nule.

Așa fiind, față de cele expuse și în considerarea prevederilor art. 56 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. București în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A., ca fiind formulat împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală de folosință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. București împotriva deciziei nr. 2136/2015 din 14 decembrie 2015, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca fiind formulat împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală de folosință.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 martie 2017.