ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1440/2017

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamantul A. - în nume propriu și reprezentant al Biroului de Arhitectură B. a chemat în judecată pârâta C., solicitând obligarea acesteia:

a) la plata sumei de 439.110 euro (TVA inclus), reprezentând preț servicii prestate, compusă din:

- 107.695 euro, aferentă ratei 3 conform contractului părților;

- 331.415 euro, aferentă ratei 4 conform contractului părților;

b) la plata sumei de 50.607,53 euro, reprezentând dobânda legală calculată asupra debitului principal până la data de 10 aprilie 2013, compusă din:

- 16.340,13 euro, dobânda legală aferentă sumei de 107.695 euro;

- 34.267,40 euro, dobânda legală aferentă sumei de 331.415 euro, precum și în continuare, până la executarea efectivă și completă a obligației de plată a debitului principal.

Pârâta C. a formulat cerere de chemare în garanție a D. solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună, în cazul admiterii acțiunii principale:

a) obligarea chematei în garanție la plata sumei de 439.110 euro (TVA inclus) reprezentând preț servicii prestate conform acțiunii principale formulate de arhitect A., în Dosarul nr. x/3/2013;

b) obligarea la plata sumei de 50.607,53 euro reprezentând dobânda legală calculată asupra debitului principal, precum și în continuare până la executarea efectivă și completă a obligațiilor de plată a debitului principal;

c) obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 5.487 din 10 noiembrie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2013, a fost admisă cererea principală a reclamantului A., iar pârâta C. a fost obligată la plata către reclamant a sumei de 439.110 euro reprezentând preț servicii prestate, precum și la plata sumei de 50.607,53 euro reprezentând dobândă legală calculată până la data de 10 septembrie 2013. Totodată, pârâta a fost obligată la plata dobânzii legale de 6%/an în continuare, până la data achitării debitului.

A fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâta C. împotriva chematei în garanție D., ca nefondată.

Pentru a pronunța astfel, prima instanță a reținut în principal că reclamantul a probat existența unei creanțe certe, lichide și exigibile, pârâta fiind obligată la plata sumei de 439.110 euro reprezentând preț datorat pentru serviciile prestate. În raport cu art. 43 C. com. și art. 1088 C. civ., s-a reținut că este datorată și dobânda legală, în conformitate cu art. 4 din O.G. nr. 9/2000, în vigoare la data scadenței obligației de plată. De asemenea, a fost respinsă cererea de chemare în garanție ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe, pârâta C. a declarat apel, ce a fost înregistrat pe rolul Curții de de Apel București, secția a VI-a civilă.

Prin Încheierea din 3 septembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului A.

Prin Decizia civilă nr. 1.327A din 24 septembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a respins ca nefondat apelul pârâtei C. declarat împotriva Sentinței civile nr. 5.487 din 10 noiembrie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Pentru a pronunța astfel, instanța de apel a reținut că în mod justificat a constatat prima instanță faptul că în raport cu înscrisurile de la dosar reclamantul și-a dovedit îndeplinirea obligațiilor contractuale asumate corespunzător stadiului 1, atât în privința întocmirii documentației aferente acestui stadiu, cât și al predării către pârâtă.

S-a mai reținut că sumele din cele patru facturi pretinse la plată au corespuns onorariului total convenit în favoarea reclamantului prin contractul de planificare generală din 15 iunie 2009 pentru stadiul 1, la care se adaugă TVA aferent și cheltuielile suplimentare în procent de 2,5% calculate paușal, ceea ce confirmă calculul sumelor în raport cu Secțiunea 5.2 din contract.

Instanța de apel a constatat că neobținerea fondurilor europene pentru realizarea proiectului nu se constituie într-o condiție a cărei neîndeplinire să determine încetarea contractului părților la nivelul anului 2011, nedovedindu-se eventuala intervenire până-n prezent a vreuneia dintre modalitățile legale de încetare a contractului.

Referitor la criticile vizând soluția de respingere a cererii de chemare în garanție s-a reținut de către instanța de apel că în cauză a fost dovedit faptul că reclamantul a întocmit întreaga documentație aferentă stadiului 1 al contractului și a înaintat-o pentru verificare către D., în virtutea calității acesteia de mandatar al pârâtei în legătură cu toate aspectele privind managementul proiectului al cărei beneficiar urma să devină acesta, inclusiv sub aspectul avizării la plată a facturilor emise de reclamant.

Instanța de apel a constatat că nu se poate reține în sarcina chematei în garanție vreo culpă sub aspectul îndeplinirii atribuțiilor ce îi reveneau și că la momentul la care în mod succesiv aceasta și-a îndeplinit atribuțiile, întocmirea și predarea documentației, pârâta nici nu și-a exprimat vreodată nemulțumirea în legătură cu modul de realizare a obligațiilor de către D..

S-a mai constatat că prima instanță în mod justificat a reținut că pârâta nu a solicitat angajarea răspunderii contractuale a chematei în garanție, care nu poate răspunde pentru obligațiile de plată ale pârâtei.

Împotriva acestei decizii, pârâta C. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei atacate și a sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare în primă instanță unei alte instanțe de același grad.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. au fost invocate următoarele critici:

Instanța de apel a încălcat normele de procedură cu privire la calitatea părților în proces atribuindu-i lui A. calitate procesuală activă, iar C. calitate procesuală pasivă. Astfel, recurentei-pârâte i-a fost cauzată o vătămare a drepturilor sale procesuale, sancțiunea aplicabilă fiind anularea hotărârii.

Recurenta-pârâtă C. a reiterat argumentele ce susțin excepția lipsei calității procesuale a persoanei fizice A., respinsă de către instanța de apel prin încheierea din 3 septembrie 2015.

Sub acest aspect s-a arătat în esență că persoana fizică A. nu poate sta în judecată în calitate de reclamant întrucât această calitate aparține de fapt Biroului de Arhitectură A., entitate distinctă de persoana fizică.

Biroul de arhitectură A. este o întreprindere individuală înregistrată la administrația fiscală Furthe - Germania, are atribuit număr de înregistrare fiscală - ... -, emite facturi, plătește TVA și se identifică prin ștampilă.

Referitor la excepția lipsei calității sale procesuale pasive, recurenta-pârâtă C. a susținut că această calitate ar trebui să aparțină societății D., societate care a încheiat și semnat Contractul de planificare generală cu Biroul de Arhitectură A. și care avea obligații exclusive asumate prin acest contract.

Excepția lipsei calității procesuale pasive a C. a fost respinsă de către instanța de fond, astfel că introducerea în cauză a societății D. s-a realizat printr-o cerere de chemare în garanție formulată de recurenta-pârâtă, deși reclamantul Biroul de Arhitectură ar fi trebuit să se îndrepte în principal împotriva societății D..

Recurenta-pârâtă consideră că societatea D. trebuie să stea în judecată în calitate de pârâtă și să răspundă pentru obligațiile asumate prin contract, iar faptul că plata trebuia efectuată de către C. nu înlătură responsabilitățile asumate de societatea D..

Prin prisma motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a subsumat următoarele critici:

După prezentarea raportului juridic dintre părțile contractante - pârâtă, reclamant și chemata în garanție -, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a pronunțat hotărârea în lipsa unor probe concludente, motivând astfel decizia contrar situației reale de fapt.

Astfel, instanța de apel a reținut că pârâta C. nu și-a manifestat niciodată nemulțumirea cu privire la activitatea societății D., când în realitate această nemulțumire a fost exprimată cu ocazia multor întâlniri avute între reprezentanți, și chiar reclamantul Biroul de Arhitectură a oferit pârâtei - C. un înlocuitor al societății D., dovadă fiind Protocol din 22 iulie 2010, Nota la dosar din 3 decembrie 2011 și Scrisoarea din 5 decembrie 2011.

În opinia recurentei-pârâte nu au fost dovedite: lucrările executate aferente facturilor nr. 3 și nr. 4, verificările realizate pentru aceste lucrări, modalitatea concretă de lucru prin care s-au realizat, contractele încheiate cu subcontractanții, sumele justificative ale fiecărei etape și cele auxiliare, justificarea sumelor regăsite pe facturile solicitate la plată.

Toate aceste dovezi fiind esențiale pentru ca instanțele să se poată pronunța în cunoștință perfectă de cauză și să poată stabili, fără putere de tăgadă, obligația de plată a C.

O altă critică vizează greșita respingere a administrării probei cu expertiză contabilă care ar fi putut lămuri și evidenția neregulile sesizate de pârâtă.

Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel a apreciat că această solicitare reprezintă o chestiune care ține strict de o interpretare judiciară, fără a fi necesară părerea unui expert contabil, instanța motivând că însumarea facturilor corespunde îndeplinirii integrale a atribuțiilor pentru stadiul respectiv.

În opinia recurentei-pârâte solicitarea unei expertize contabile este una pertinentă, aceasta putând lămuri dacă sumele solicitate prin acțiunea principală sunt conforme contractului și activității realizate sau reprezintă o îmbogățire fără justă cauză.

Efectuarea unei expertize contabile este necesară cu atât mai mult cu cât părțile au refuzat dovedirea lucrărilor aferente facturilor nr. 3 și nr. 4, cât și pentru faptul că lucrările aferente facturii nr. 4 nu au fost verificate de societatea D., această ultimă factură neavând avizul de plată.

Recurenta-pârâtă a mai criticat decizia instanței de apel sub aspectul reținerii susținerilor părții adverse și motivarea exclusivă pe argumentele acestora.

Astfel, s-a susținut că plata primelor două facturi nu poate atrage în mod automat și plata altor facturi emise de Biroul de Arhitectura sub acoperirea cotelor procentuale din Contractul de planificare generală.

De altfel, instanța de apel în mod eronat a reținut că emiterea facturilor nr. 3 și nr. 4 la un interval de timp îndepărtat față de celelalte două facturi achitate deja nu presupune că nu sunt valabile.

Or, dacă pentru plata primelor două facturi au fost prezentate câteva documente justificative nu același lucru s-a întâmplat și pentru facturile nr. 3 și nr. 4, acestea din urmă neavând justificare contractuală și nici legală.

Instanța a absolvit de culpă societatea D., societate care nu a probat în niciun fel îndeplinirea atribuțiilor sale contractuale, care nu a propus probe în cadrul litigiului, dar a aprobat orice susținere a intimatului.

Instanța, în virtutea rolului său activ trebuia să fie preocupată în a afla care este motivația pentru care D. nu a mai avizat la plată factura nr. 4 sau cum își justifica societatea decizia Biroului de Arhitectură de a o elimina din proiect încă din anul 2011, aspecte care vizau situația de fapt și care puteau contribui la aflarea adevărului.

Cea de a cincea critică vizează stabilirea caracterului juridic a unor documente contrar modalității în care părțile și-au asumat obligațiile.

Astfel, în mod eronat a reținut instanța că C. nu și-a manifestat nemulțumirea față de neîndeplinirea activităților contractuale de către societatea D., că neobținerea de fonduri europene nu a reprezentat o condiție la realizarea contractului, aceasta fiind de fapt condiția primordială și obligatorie pentru realizarea proiectului.

O altă critica vizează interpretarea clauzelor contractuale de către instanța de apel contrar dispozițiilor expres stabilite de părți.

Instanța a apreciat că onorariul convenit nu a avut la bază o eventuală cronologie a obligațiilor asumate. Or, prin contract s-au stabilit etape de execuție cronologică și de plată în acord cu aceste etape, context în care recurenta consideră că plata facturilor nr. 3 și nr. 4 nu au acoperire executorială, deoarece pentru acești bani nu a fost realizată nicio lucrare, proiectul fiind stopat de neîndeplinirea condiției de finanțare europeană.

Totodată, instanța de apel a făcut aprecieri asupra situației de fapt, fără ca aceasta să fie susținută de părți în cadrul litigiului.

Faptul că instanța a atribuit societății D. un drept pe care contractual nu îl deținea, acela de a nu-și justifica activitățile raportat la sumele facturate, și a creat în favoarea intimaților un amestec de elemente fără acoperire legală reprezintă un grav prejudiciu adus recurentei și o pronunțare asupra a ceea ce nu s-a cerut.

Instanța a reținut că nu s-au făcut demersuri pentru o eventuală solicitare de încetare a contractului, deși nu s-a cerut acest lucru, părțile fiind în imposibilitate de a solicita rezilierea contractului deoarece au cunoscut implicațiile legale ale neîndeplinirii condiției, respectiv stingerea obligației (art. 1156 C. civ. - 1864).

Însă, au existat două condiții care au condus la încetarea contractului anterior finalizării proiectului și predării la cheie a lucrării către beneficiarul final, respectiv condiția de nefinalizare a primului stadiu al proiectului de către intimatul Biroul de Arhitectură A. și condiția de neobținere a finanțării europene, ambele fiind în strânsă legătură.

Lipsa finanțării europene a fost o condiție esențială și obligatorie, iar consecința neîndeplinirii acestei condiții trebuie suportată de toate părțile și nu doar de către C.

În ceea ce privește cererea de chemare în garanție, instanța a dat o altă interpretare juridică decât cea stabilită de legiuitor considerând că, întocmai ca și Biroul de Arhitectura A., societatea D. și-a îndeplinit atribuțiile de verificare, iar solicitarea C. ca societatea D. sa plătească în locul său atrage caracterul neîntemeiat al cererii de chemare în garanție.

S-a mai arătat că la baza cererii de chemare în garanție a societății D. a stat faptul că această societate din urmă a încheiat un Contract de management cu C.. Astfel că, în numele Universității, societatea D. a încheiat un Contract de planificare generală cu Biroul de Arhitectură, și tot în baza acestui contract, societatea D. avea atribuții distincte: supravegherea, coordonarea, verificarea și corelarea activităților realizate de Biroul de Arhitectură cu sumele emise la plată, pentru care emitea avizul favorabil.

Prin urmare, societatea D. ar trebui să stea în judecată în calitate de pârâtă și să fie răspunzătoare în egală măsură de atribuțiile contractuale pe care și le-a asumat, calitate ce trebuia stabilită de reclamant.

Or, instanța de apel a atribuit mai mult decât s-a cerut, lăsând impresia unui apărător al intimaților și nu al unei instanțe imparțiale, preocupată de aflarea adevărului și prevenirea oricăror greșeli care au condus în final la prejudicierea iremediabilă a recurentei.

În combaterea recursului, intimatul-reclamant a arătat că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu poate fi reținut întrucât nu au fost arătate regulile de procedură a căror nerespectare ar atrage sancțiunea nulității deciziei instanței de apel.

Prin prisma acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă nu doar că nu a făcut trimitere la incidența vreunui caz de nulitate dintre cele prevăzute de art. 175 și 176 C. proc. civ., însă a adus critici de fond asupra soluției date excepțiilor invocate de către pârâtă în cursul procesului privitor la calitatea procesuală a părților, forțând astfel limitele judecății recursului în casație.

Intimatul-reclamant apreciază cu nu poate fi reținut nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât din lecturarea deciziei atacate se poate observa că decizia instanței de apel este temeinic motivată, nu cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei.

De altfel, hotărârea recurată relevă o analiză completă a apelului formulat de pârâtă, o cântărire justă a situației de fapt suprapusă celei legale și contractuale în raport de probatoriul administrat la judecata în fond și în apel.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimatul-reclamant a arătat că nu au fost arătate în concret care sunt normele de drept material aplicate greșit, recurenta-pârâtă punând în discuție aspecte ale judecății în apel privitoare la concludența probelor administrate, utilitatea expertizei contabile solicitate, calitatea procesuală a părților, interpretarea contractului și obiectul judecății.

Or, niciunul dintre aspectele invocate nu se subsumează motivului de casare invocat, recurenta-pârâtă încercând de fapt să provoace în casație o nouă judecată asupra fondului litigiului.

Totodată, deși prin cererea de recurs s-a solicitat și casarea sentinței instanței de fond recurenta nu a indicat de ce consideră ca fiind incidente prevederile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., la care fac referire prevederile art. 497 din același cod.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-pârâtă C. a solicitat admiterea în principiu a recursului formulat, precum și admiterea acestuia conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În esență, au fost reluate argumentele referitoare la lipsa calității procesuale active a reclamantului - persoana fizică A., lipsa calității procesuale pasive a C. și calitatea procesuală pasivă a societății D., precum și temeinicia motivelor de recurs dezvoltate pe larg în cadrul cererii de recurs.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil în principiu.

Prin Încheierea din 21 martie 2017 a fost încuviințat, în unanimitate, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, asupra căruia părțile au formulat puncte de vedere, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin punctul de vedere la raport, recurenta-pârâtă C. a precizat faptul că recursul său vizează și Încheierea din 3 septembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, în cadrul cererii de recurs fiind invocate motive de nelegalitate cu privire la soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului - persoana fizica A.

Intimatul-reclamant A. a formulat punct de vedere la raport, prin care a solicitat instanței să se ia act de argumentele expuse în întâmpinare și reluate în raport.

Prin Încheierea din 6 iunie 2017 a fost admis în principiu recursul declarat de pârâta C., iar în raport cu dispozițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ. a fost stabilit termen de judecată pe fond a recursului.

Înalta Curte analizând recursul declarat de pârâta C., prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., din perspectiva criticilor formulate și temeiurilor de drept invocate, ținând cont de limitele controlului de legalitate, îl va respinge pentru următoarele considerente:

Criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. referitoare la greșita soluție de respingere a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului A., pronunțată de către instanța de apel prin încheierea din 3 septembrie 2015, nu pot fi reținute având în vedere următoarele:

Reclamantul, fiind cel care pornește acțiunea, trebuie să justifice atât calitatea sa procesuală activă, cât și calitatea procesuală pasivă a persoanei chemate în judecată, prin indicarea obiectului cererii și a motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază pretenția sa.

A., prin acțiunea în pretenții ce face obiectul prezentului litigiu, și-a justificat calitatea procesuală activă prin prisma contractului de planificare generală încheiat la data de 15 iunie 2009 între acesta, în calitate de semnatar și prestator de servicii de arhitectură, și C. reprezentată prin societatea împuternicită D., în calitate de beneficiar. Analiza acestuia permite constatarea că în calitate de parte a figurat în contract dl. A., arhitect, planificator general al proiectului și executant al serviciilor de arhitectură, persoana ținută de îndeplinirea obligațiilor principale și conexe generate de contract.

Astfel, calitatea de parte litigantă a lui A. rezultă din raportul juridic de drept substanțial născut între acesta și pârâtă, prin care se urmărește valorificarea unui drept de creanță pentru serviciile de arhitectură prestate aferente stadiului 1.

Argumentele recurentei-pârâte în sensul că relațiile contractuale s-ar fi desfășurat cu Biroul de Arhitectură B. nu sunt susținute de înscrisurile de la dosar, fiind, sub acest aspect lipsit de relevanță că, în executarea obligațiilor asumate personal, reclamantul a conlucrat cu o echipă din cadrul biroului propriu de arhitectură, drept pe care l-a avut în conformitate cu dispozițiile cap. 1 pct. 2 și 3 din contract, fără ca aceasta să semnifice angajarea contractuală a altui subiect de drept.

De aceea, întrucât la analiza excepției au fost verificate și aplicate dispozițiile art. 36 C. proc. civ., iar recurenta nu a arătat alte dispoziții cu caracter procesual încălcate, sub sancțiunea nulității actului de procedură, nu se poate reține ca fiind fondată aceasta critică.

Totodată, subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecății este C., căreia îi aparține calitatea de pârâtă, aceasta fiind partea contractantă în numele căreia a acționat D. în calitate de mandatar, potrivit mandatului primit la data de 19 februarie 2009 și care nu poate răspunde pentru obligațiile de plată asumate de mandant.

Pe fondul recursului, contractul de planificare generală încheiat la data de 15 iunie 2009 de către părțile litigante este un contract de prestări servicii complex, cu executare succesivă, în care reclamantul, în calitate de prestator, avea obligația planificării și proiectării unei clinici universitare în București, și supervizarea construirii acesteia, precum și predarea "la cheie" a obiectului "Clinica universitară" către C. sau societatea D., inclusiv de asigurare a asistenței pe perioada de garanție.

Faptul că raportul juridic este unul cu executare succesivă rezultă din art. 1, 2 și 3 din contract, prin care s-a stabilit că activitatea reclamantului de planificare, proiectare și supraveghere a lucrărilor construcției se structurează pe cinci stadii de execuție.

În mod corespunzător, obligația de plată a onorariului pentru serviciile prestate de reclamant trebuia efectuată de către pârâtă pe măsura realizării acestora și a emiterii facturilor parțiale de reclamant către mandatarul D. care valida ca bun de plată suma către beneficiara C., după prezentarea actelor doveditoare, potrivit art. 5 din contract.

Urmare a serviciilor prestate de către reclamant aferente stadiului 1 din contract au fost emise în total patru facturi, primele două fiind achitate de beneficiara pârâtă, iar ultimele două neachitate, împrejurare față de care reclamantul a formulat acțiunea de răspundere civilă contractuală a pârâtei pentru îndeplinirea obligațiilor de plată, în temeiul dispozițiilor art. 969 C. civ., normă incidentă față de data încheierii contractului.

Contractul de planificare generală din 15 iunie 2009 nu a ajuns la finalizare ca urmare a neobținerii finanțării de fonduri europene pentru subvenționarea proiectului, iar divergențele dintre părți au vizat modalitatea diferită de interpretare a clauzelor privind îndeplinirea obligațiilor contractuale, reclamantul susținând că și-a îndeplinit toate obligațiile referitoare la componentele stadiului 1 și apreciind că pârâta are obligația achitării plății facturilor restante, în timp ce pârâta a reclamat neîndeplinirea obligațiilor, atât de către reclamant, cât și de chemata în garanție, cu privire la obținerea finanțării europene a proiectului și nefinalizarea de către reclamant a primului stadiu al proiectului, consecință ce atrage după sine stingerea obligațiilor de plată.

Se constată că în baza întregului probatoriu administrat instanța de apel a interpretat termenii contractuali în raport de succesiunea executării obligațiilor asumate convenite de părți și de normele legale incidente și a apreciat în mod corect că pârâta are obligația de plată a facturilor nr. 3 și 4, ca urmare a dovedirii de către reclamant a îndeplinirii obligațiilor contractuale aferente Stadiului 1 atât în privința întocmirii documentației corespunzătoare acestui stadiu cât și al predării către pârâtă.

Constatarea existenței cauzei juridice a pretențiilor reclamantului încadrate în limita paușală stabilită, aferentă stadiului 1 din contract, a avut la bază probele administrate la care instanța de apel a făcut constant trimitere, stabilind și valoare probatorie a acestora.

Sub acest aspect se reține că în aprecierea probelor instanța de apel este suverană în a evalua forța probantă a acestora, iar admiterea numai a anumitor mijloace de probe nu constituie o încălcare a dreptului la apărare, ci reprezintă un mod de administrare eficientă a justiției, celeritatea procesului impunând menținerea numai a mijloacelor de probă care tind la aflarea adevărului și nu la prelungirea în mod inutil a procesului civil.

În cauză, în aprecierea neconcludenței administrării probei cu expertiză contabilă instanța de apel a avut în vedere faptul că pretențiile reclamantului vizau sume pentru servicii facturate în limita onorariului paușal agreat de părți, servicii ce au fost dovedite prin documentația predată chematei în garanție și pârâtei, iar o eventuală îndeplinire necorespunzătoare a atribuțiilor ce-i reveneau chematei în garanție neputând fi opusă reclamantului.

Totodată, se observă că sub pretextul unor pretinse interpretări eronate a obligațiilor contractuale asumate de către părțile litigante recurenta-pârâtă tinde la schimbarea situației de fapt conform căreia reclamantul și chemata în garanție sunt cei care nu și-ar fi îndeplinit obligațiile contractuale asumate, care să conducă la inexistența vreunei obligații de plată în sarcina sa. De altfel, argumentele privind interpretarea greșită a anumitor documente și a situației de fapt constituie o chestiune de evaluare a probelor, care aparține suveran instanței fondului sau apelului, față de caracterul devolutiv al căii de atac.

Se mai observă că recurenta-pârâtă impută în mod constant celorlalte părți neîndeplinirea obligației vizând obținerea de fonduri europene, context în care obligația de plată a fost stinsă.

Se reține că o astfel de obligație scrisă nu a existat în sarcina reclamantului A. și a chematei în garanție D., atât Contractul de planificare generală din 15 iunie 2009, cât și procurile din 19 februarie 2009 și 22 decembrie 2009 au vizat reprezentarea pârâtei C. în fața autorităților europene și din România pentru valorificarea tuturor drepturilor și intereselor mandantului în legătură cu accesarea fondurilor europene.

Or, o astfel de reprezentare a pârâtei nu echivalează cu o obligație privind obținerea de fonduri europene care să conducă la stingerea obligațiilor de plată, cum greșit susține recurenta-pârâtă, cu atât mai mult cu cât, suma clauzelor contractului de planificare nu include o asemenea obligație a arhitectului.

Referitor la soluția de respingere a cererii de chemare în garanție, menținută de instanța de apel, se observă că recurenta-pârâtă nu a formulat vreun motiv de casare concret, în cuprinsul cererii de recurs fiind arătate global aspecte ce țin de modalitatea de îndeplinire a obligațiilor ce-i reveneau mandatarului D., împotriva căruia s-a formulat chemarea în garanție.

Astfel, se reiau criticile privitoare la îndeplinirea defectuoasă de către societatea D. a atribuțiilor de verificare a documentației primite de la reclamant în vederea efectuării plăților, susținându-se că acesteia îi revine obligația de plată. S-a mai arătat că eronat a reținut instanța de apel că nu și-ar fi manifestat nemulțumirea față de chemata în garanție, în contextul în care probele de la dosar dovedesc contrariul.

Obiectul cererii de chemare în garanție a societății D. a vizat strict obligația de plată a pretențiilor solicitate de reclamant, limitele stabilite de pârâtă fiind cu privire la nerespectarea atribuțiilor referitoare la verificarea documentației predată de către reclamant corelativ cu pretențiile derivate din contractul de planificare generală din 15 iunie 2009.

Înalta Curte constată că în mod judicios a fost respinsă cererea de chemare în garanție a societății D., în sarcina acestei societăți neexistând vreo culpă în exercitarea atribuțiilor ce îi reveneau cu privire la atribuțiile referitoare la verificarea documentelor ce au stat la baza emiterii facturilor de către reclamant, astfel că nemulțumirile recurentei-pârâte cu privire la mandatarul său nu este de natură să schimbe caracterul raporturilor juridice dintre pârâtă și reclamant asumate prin contractul de planificare generală din 15 iunie 2009.

În consecință, în condițiile în care recurenta-pârâtă nu a demonstrat că instanța de apel a încălcat regulile de procedură, că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină și că au fost încălcate sau aplicate greșit normele de drept material, criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. vor fi respinse.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul pârâta C. împotriva Deciziei civile nr. 1.327A din 24 septembrie 2015 și Încheierii din 3 septembrie 2015 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta C. împotriva Deciziei civile nr. 1.327A din 24 septembrie 2015 și Încheierii din 3 septembrie 2015 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 octombrie 2017.

Procesat de GGC - N