ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1281/2017

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 9 ianuarie 2012, sub nr. x/3/2012, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții C. SA și D., au solicitat să se dispună obligarea, în solidar, a pârâților la plata sumei totale de 710.160 euro reprezentând debitul recunoscut și nerestituit de pârâți, conform angajamentului asumat, precum și dobânda convențională.

Prin Sentința civilă nr. 2.004 din 7 martie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului D. ca neîntemeiată, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului B. și a fost respinsă cererea acestui reclamant, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă; a fost admisă cererea formulată de reclamanta A. și au fost obligați pârâții să plătească reclamantei 603.083 euro debit nerestituit, 107.077 euro reprezentând dobândă convențională calculată până la data de 23 decembrie 2011 și dobânda convențională de 6,5% pe an aferentă debitului principal calculată de la 24 decembrie 2011 până la achitarea integrală a debitului; au mai fost obligați pârâții la plata sumei de 35.026 RON, cheltuieli de judecată către reclamanta A.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că din actul juridic intitulat "procesul-verbal al întâlnirii pentru recunoașterea datoriei din 15 ianuarie 2009", pârâtul D. și-a asumat obligații față de reclamanta A. Mai mult, printr-o Adresă din 24 martie 2009, pârâtul D. a recunoscut obligația sa de plată a sumei de 603.083 euro, comunicând reprezentantului reclamantei faptul că din cauza mediului de afaceri extrem de nefavorabil și din cauza evoluției negative a pieței imobiliare se află în imposibilitate de restituire a acestei sume și propune soluții de stingere a obligației de plată. Astfel, tribunalul a apreciat că în cauză a fost dovedită identitatea pârâtului D. cu persoana obligată în raportul de drept dedus judecății, respingând excepția lisei calității procesuale pasive. A fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului B., cu motivarea că prin actul juridic invocat de reclamantă, ca temei al pretențiilor sale, nu s-au stabilit drepturi în favoarea reclamantului B., ci doar în favoarea reclamantei A.

Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut că, prin actul juridic intitulat "Procesul-verbal al întâlnirii pentru recunoaștere a datoriei" din 15 ianuarie 2009, pârâții C. și D. s-au obligat să restituie suma de 603.083 euro, care include contravaloarea dreptului de proprietate a lui D. pentru suprafața de 190,81 mp de apartamente în cadrul Complexului E., care în prezent se află înscrise pe numele A.

În drept, tribunalul a reținut, înlăturând apărările pârâților, că părțile pot realiza, de comun acord, potrivit art. 1069 C. civ., o evaluare anticipată a cuantumului prejudiciului pe care o parte contractantă l-ar putea suferi ca urmare a îndeplinirii cu întârziere a obligațiilor de către cealaltă parte contractantă, sub forma clauzei penale. De asemenea, a reținut forța obligatorie a contractului încheiat de părți, conform art. 969 C. civ., precum și faptul că, atunci când a fost stabilit un termen pentru executarea obligației, debitorul este ținut să-și execute obligația în acest termen, potrivit art. 1023 - 1024 C. civ., în caz contrar fiind prezumat ca aflându-se în culpă. A concluzionat că pârâții nu și-au executat obligațiile asumate prin acest act juridic, astfel încât datorează reclamantei A., în temeiul art. 969 și art. 1066 din vechiul C. civ., respectiv în temeiul art. 43 C. com., sumele de bani la care au fost obligați.

Împotriva sentinței au declarat apel pârâții C. SA și D., solicitând schimbarea hotărârii primei instanțe și respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Apelantul D. a declarat apel și împotriva Încheierii de dezbateri din 7 februarie 2013, solicitând anularea acesteia.

Apelul a fost soluționat prin Decizia nr. 480/A/2016 din 15 martie 2016, în sensul admiteri apelurilor și schimbării în parte a sentinței atacate, cu consecința admiterii parțiale a cererii de chemare în judecată. Astfel, a fost obligat pârâtul D. să plătească reclamantei A. suma de 488.661 euro, plus dobânda legală de 6,5% pe an, începând 1 aprilie 2009, inclusiv, precum și în continuare până la plata efectivă a debitului și suma de 29.190,83 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. A fost respinsă acțiunea în contradictoriu cu pârâta C. SA, fiind menținute restul dispozițiilor sentinței atacate.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele argumente:

Încheierea din 7 februarie 2013 face parte integrantă din sentința atacată, fiind încheierea de dezbateri a procesului și amânare a pronunțării, astfel că, apelul împotriva sentinței este socotit ca fiind făcut și împotriva încheierii, apel declarat în termen. Din examenul încheierii nu s-a putut reține că apărătorul pârâtului a contestat exactitatea copiei în raport cu originalul înfățișat în ședință, pentru a fi aplicabile prevederile art. 139 alin. (2) C. proc. civ. 1865. Mai mult decât atât, s-a subliniat că anterior acestui moment, la 28 ianuarie 2014, în conformitate cu dispozițiile art. 139 alin. (1) C. proc. civ. 1865, în apel s-a dispus prezentarea originalului înscrisului denumit "Verbaale di incontro per riconoscimento di debito" a cărui copie se află la dosarul tribunalului, iar cu această ocazie, avocatul apelantei C. SA a declarat, în urma comparării înscrisului original cu copia, nu are nicio obiecție legată de conformitatea celor consemnate, rămânând lipsite de suport criticile din apel.

A fost înlăturat motivul de apel invocat de pârâtul D. privind excepția lipsei calității de reprezentant al A. a semnatarului cererii introductive, B., întrucât prin înscrisurile aflate la dosar apel, s-a dovedit că B. era asociatul unic și administratorul societății A., înregistrată în Insulele Virgine Britanice. Și criticile referitoare la modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive ale pârâtului D. au fost respinse, dat fiind că din Procesul-verbal de recunoaștere a datoriei din 15 ianuarie 2009, rezultă că pârâții și-au asumat obligații. Identitatea dintre pârât și persoana care ar putea fi obligată rezultă din mențiunile din înscris, în sensul că dl. D., în nume propriu și în numele societății C. asuma sub semnătură obligațiile angajate.

Analizând natura juridică și calificarea Procesului-verbal de recunoaștere a datoriei din 15 ianuarie 2009, s-a stabilit că acesta materializează o convenție, prin care s-au născut/modificat drepturi și obligații, doar sub aspectul stabilirii modalității de plată și a termenelor, precum și al instituirii unor dobânzi sub forma clauzei penale pentru daune moratorii, însă acesta nu constituie izvorul obligațiilor principale ale pârâților, evaluate la suma de 603.083 euro; sumele de restituit de către pârâți au la bază raporturi juridice preexistente, născute din alte acte juridice anterioare încheiate între părți - "tranzacțiile efectuate pentru acțiunile BETA și compensările financiare efectuate pe E."- astfel cum se inserează în chiar cuprinsul actului.

Sub aspect procesual, Procesul-verbal din 15 ianuarie 2009 constituie un înscris preconstituit, sub semnătură privată (art. 1176 C. civ. 1864), dar care în privința obligației asumate, nu este un înscris originar sau primordial. Acesta nu prezintă, însă, pe deplin nici caracteristicile unui înscris recognitiv, în înțelesul și cu efectele prevăzute de art. 1189 C. civ. 1864.

Mai departe, instanța de apel a arătat că raporturile juridice dintre reclamanți și pârâtul D. în legătură cu investiții imobiliare și compensările financiare efectuate pe E. nu au la bază un instrumentum probationis, ci au îmbrăcat forma consensuală. În schimb, raporturile juridice dintre A. și C. SA legate de tranzacțiile efectuate pentru acțiunile BETA s-au născut din Contractul de intermediere cu instrumente financiare din 24 septembrie 2007, ce constituie un înscris probator originar. Cu toate acestea, Procesul-verbal din 15 ianuarie 2009 nu a fost întocmit în scopul înlocuirii unui înscris originar pierdut, pentru a fi considerat un înscris recognitiv propriu-zis, ci conține o mărturisire extrajudiciară a debitorului, o recunoaștere de datorie.

S-a concluzionat că Procesul-verbal din 15 ianuarie 2009 nu poate servi în mod autonom la dovedirea obligațiilor principale, ci trebuie coroborat cu alte probe, permise de lege, după natura specifică a cauzei.

Prin reevaluarea probelor administrate atât la prima instanță, cât și în apel, instanța de apel a stabilit, printr-o interpretare a probelor cauzei în ansamblu că există două raporturi juridice originare, primul având ca părți pe A. și pe C. SA privește investiții cu instrumente financiare, născut din Contractul de intermediere cu instrumente financiare din 24 septembrie 2007 și al doilea, având ca părți pe A./B. și pe D. privește investiții imobiliare prin societatea E. SA, născut din înțelegerea consensuală a părților privind contribuția acționarilor, împrumuturile dintre aceștia și modalitatea de împărțire a beneficiilor obținute din activitatea acestei societăți. Această distincție a permis instanței de apel, înlăturarea solidarității pasive.

Analizând executarea primului raport juridic, instanța de apel a reținut că nu au fost dovedite pretențiile reclamantei A. în raportul juridic cu C. SA.

Cu referire la al doilea raport juridic, s-a reținut că între A. și D. au existat înțelegeri verbale de afaceri privind investiții imobiliare prin societatea E. SA, societate ai cărei acționari erau aceste părți.

Din Procesul-verbal de recunoaștere a datoriei din 15 ianuarie 2009 a rezultat că părțile au discutat despre "compensările financiare efectuate pe E.", stabilind că pârâtul D. trebuie să restituie o sumă de bani, indicată global suma de 603.083 euro, ce includea și contravaloarea dreptului de proprietate al domnului D. pentru suprafața de 190,81 mp de apartamente în cadrul Complexului E. Pe baza ciornei întocmite cu ocazia întâlnirii din 15 ianuarie 2009, coroborată cu susținerile intimaților-reclamanți din concluziile scrise, a rezultat că din totalul de 603.083 euro, suma de 488.661 euro este aferentă tranzacțiilor imobiliare efectuate în legătură cu acțiunile deținute de A. și D. la societatea E. SA. Această datorie a fost reconfirmată de pârâtul D. în cuprinsul Adresei emise în data de 24 martie 2009.

Prin urmare, în temeiul art. 969 alin. (1) C. civ. 1864, pârâtului D. îi revine obligația de a plăti societății reclamante A. suma de 488.661 euro, la care se adaugă dobânda convențională de 6,5% pe an, începând cu data de 1 aprilie 2009, în temeiul clauzei penale convenite în Procesul-verbal din 15 ianuarie 2009, în temeiul art. 1066 și urm. C. civ. 1864.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată efectuate la prima instanță, a fost aplicate dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. 1865, fiind redimensionate cheltuielile de judecată de la prima instanță, corespunzător pretențiilor admise.

Împotriva deciziei pronunțate în apel a declarat recurs pârâtul D., solicitând modificarea în tot a deciziei, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată în contradictoriu cu aceste pârât și plata cheltuielilor de judecată, recursul fiind întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 - 9 C. proc. civ.

După un larg expozeu teoretic al semnificației juridice a motivelor de recurs pe care baza cărora s-a fundamentat calea extraordinară de atac, recurentul a criticat, prin referire la decizia pronunțată, modul în care instanța de apel a calificat din punct de vedere procesual Procesul-verbal din 15 ianuarie 2009 și prin distincția operată cu privire la existența a două raporturi juridice distincte, modul în care a dezlegat conținutul raportului juridic în care i-a stabilit calitatea de parte.

În critici, recurentul a arătat că sunt corecte concluziile instanței de apel potrivit cărora s-a stabilit că C. SA nu datorează A. nicio sumă de bani din derularea contractului de investiții financiare, dar este greșită, printr-o greșită aplicarea a legii, modului de fundamentare a raportului juridic dintre D. și reclamantă.

Mai exact, calificând semnificația procesuală a Procesului-verbal din 15 ianuarie 2009 și faptul că este cu act cu valențe probatorii limitate, instanța de apel a stabilit că nu există un act probator preconstituit originar pentru dovedirea raportului juridic pentru realizarea unor investiții pe piața imobiliară, ci doar înțelegeri verbale de afaceri. Cu toate acestea, demonstrația cuprinsului raportului primordial este făcută prin trimitere la acte de procedură, concluzii scrise ale A. și la o ciornă căreia nu-i stabilește concret valoarea probatorie.

Or, nu se poate fundamenta o hotărâre judecătorească pe baza susținerilor uneia dintre părțile litigiului care nu au suport într-un material probator, cu atât mai mult cu cât aceste concluzii s-au depus după închiderea dezbaterilor, fiind astfel încălcat principiul contradictorialității.

De asemenea, ciorna la care instanța de apel s-a referit nu reprezintă altceva decât o notiță depusă exclusiv în faza procedurală a apelului, neavută în vedere de către instanța de fond, și este o notiță în limba italiană, dactilografiată și completată olograf de către martora F., la dictarea d-lui B., act care nu poate reprezenta probă judiciară, potrivit legilor aplicabile și nu poate constitui izvorul obligațiilor pârâtului, nici chiar dovada întinderii datoriilor sale.

Nici faxul transmis la 24 martie 2009 nu are calitatea de a fi considerat un act sub semnătură privată, în măsura în care nu poartă semnătura originală a emitentului, ci poate avea cel mult funcția de început de dovadă scrisă, sau de prezumție procesuală. Mai mult, analiza atentă a conținutului acestui fax ar fi dovedit faptul contrar celui reținut de către instanța de apel, anume că emitentul actului era C. SA, prin D. și îi era adresat lui B., dar și că C. SA acordase un împrumut A., chiar și în prezent nerestituit. Același document mai demonstrează însă și că A. deține în proprietate 190,31 mp apartamente realizate în proiectul E.

Recurentul arată că instanța de apel era obligată a se limita la probele relevante și legale, Procesul-verbal din 15 ianuarie 2009, interogatoriul propus a fi luat reclamantei A. și depoziția martorei F.

Din aceste probe se putea stabili că suma de 603.083 euro includea valoarea dreptului de proprietate a d-lui. D. asupra a 190.81 mp apartamente din cadrul Complexului E. care se află în prezent înscrise pe numele A., iar configurația schemei de plată permitea înțelegerea că pârâtul avea acest drept; că singurul raport juridic al A. era cel cu C. SA, iar la 15 ianuarie 2009 nu s-a pus problema transferului de proprietate asupra a 190,81 mp apartamente către D., ci doar a unei compensări a datoriilor dacă apartamentele erau vândute și A. încasa contravaloarea acestora până la 31 martie 2009; că mențiunile din ciorna valorificată de instanța de apel au fost scrise de martoră la dictarea d-lui. B, și există un indiciu important, "BETA" care face clar că întreaga sumă era generată de tranzacțiile BETA făcute în baza contractului de investiții financiare; că, în esență, dl. D. era doar un garant pentru obligațiile C. SA.

Prin prisma acestor concluzii și în măsura în care s-a stabilit că C. SA nu datorează sume de bani A., compensarea care face obiectul Procesului-verbal din 15 ianuarie 2009 nu mai subzistă, iar actul nu își mai poate produce efectele.

Or, procedând la interpretarea greșită a actului dedus judecății, instanța de apel a schimbat natura ori înțelesul lămurit al acestuia, prin nesocotirea sau aplicarea greșită a regulilor de interpretare convențiilor.

Recurentul arată că A. nu are o creanță certă, lichidă și exigibilă, cerințe impuse de art. 379 C. proc. civ., spre a putea constitui un temei al admiterii pretențiilor sale.

Împotriva acestui recurs a formulat întâmpinare A. solicitând, în principal, anularea sa a netimbrat sau respingerea ca tardiv, iar subsidiar a solicitat respingerea sa ca nefondat. Au fost dezvoltare apărări prin care se contestă invocarea în bloc a motivelor de recurs, care, în realitate, nu corespund ipotezelor reglementate de lege, sau împrejurarea că recurentul nu detaliază critici specifice acestora, dar s-a solicitat și respingerea criticilor, în fond. Intimata a arătat că recurentul propune în recurs fapte noi care nu sunt susținute pe probe utile, dar și că dă o nouă interpretare probelor corect administrate și interpretate de către instanța de apel.

Analizând recursul prim prisma motivelor invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție, îl va respinge pentru considerentele care urmează să fie redate.

O primă observație este aceea că, deși recurentul încadrează recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ., simpla dezvoltare teoretică a acestora nu poate fi avută în vedere, în măsura în care aceasta nu realizează, prin prisma celor arătate, o referire directă la decizia atacată, într-o manieră în care să reflecte nerespectarea legii de către instanța de apel.

Revine astfel Înaltei Curți sarcina de a analiza motivele recursului și de a încadra aceste motive în ipotezele art. 304 C. proc. civ.

În aceste sens, o primă critică formulată de recurent pleacă de la premisa că în instanța de apel s-a realizat calificarea procesuală a Procesului-verbal din 15 ianuarie 2009, stabilindu-se că acesta nu poate fi considerat un act primordial, dar și că nu are deplinele valențe ale unui act recognitiv, fiind necesară proba actului juridic primordial, a operațiunii juridice, negotium iuris.

Fără a contesta această calificare, dar și modalitatea în care instanța de apel a identificat existența a două raporturi juridice distincte, primul, între A. și C. SA, iar al doilea între A. și D., recurentul critică împrejurarea că al doilea raport juridic nu a fost dovedit în cauză prin probe utile, ci s-a bazat pe concluziile scrise depuse de A. după închiderea dezbaterilor, dar și pe o ciornă, în privința căreia nu s-a stabilit o valoare probatorie concretă.

Astfel, au fost încălcate două reguli procesuale esențiale, principiul contradictorialității și al legalității probelor, critici care pot fi încadrate în conținutul art. 304 pct. 5 C. proc. civ. .

Susținerile recurentului nu sunt, însă, fondate. În pct. 7 al deciziei atacate - alocat dovedirii existenței și conținutului raportului juridic dintre A. și D., înțelegeri de afaceri privind investiții pe piața imobiliară - considerentele instanței de apel nu au acordat semnificație probatorie concluziilor scrise depuse în cauză de părți. Prin urmare, nu se poate reține încălcarea principiului contradictorialității de natură a leza drepturile legitime ale părții, apte să imprime nulitatea deciziei criticate.

În al doilea rând, analiza instanței de apel, cu referire la proba acestui raport juridic are la bază acte procedurale cu valență probatorie admisă de lege, înscrisuri și depoziția unui martor. Plecând de la dispozițiile art. 46, aplicabil în cauză potrivit art. 223 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., obligațiile comerciale pot fi probate între acestea prin orice mijloace de probă admise de lege. Sunt, astfel, admise de lege ca probe înscrisurile, iar în plan comercial se acordă această valoare și celor domestice, simplelor ciorne, care coroborate cu alte probe procesuale, pot demonstra raportul juridic. Se poate observa totodată că instanța de apel nu a dat ciornei din 15 ianuarie 2009 valoare probatorie autonomă, ci, plecând de la Procesul-verbal din 15 ianuarie 2009, act prin care părțile au discutat despre "compensările financiare efectuate pe E." și că dl. D. trebuie să restituie o sumă de bani care includea și contravaloarea dreptului de proprietate pentru suprafața de 190,81 mp apartamente, a stabilit prin coroborarea tuturor probelor, existența raportului juridic dintre părți, obiectul acestuia și întinderea obligațiilor specifice.

În acest context, instanța nu are datoria de a explica valoarea probatorie particulară a fiecărei probe, iar câtă vreme probele sunt admise și administrate în cauză, părțile au pârghii legale spre combaterea lor, fie sub aspectul legalității, pentru înlăturarea lor din dosar, fie pentru infirmarea conținutului lor probator, apărare pe care recurentul nu a realizat-o în apel.

De aceea, împrejurarea că nota (ciorna) în discuție a fost depusă direct în fața instanței de apel în limba italiană, erau aspecte care trebuiau dezbătute în fața instanței de fond care a administrat proba; în lipsa acestei contestații actul a fost valorificat, iar instanța a delimitat semnificația sa, pentru a explicita adevărata voință a părților la încheierea Procesului-verbal din 15 ianuarie 2009, raportându-se la adnotările în limba română referitoare la determinarea sumelor tranzacționate.

În plus, Înalta Curte arată că în fața instanței de apel, unde se realizează o rejudecare pe fond a litigiului, în acord cu dispozițiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ. pot fi administrate probe noi.

Pentru aceste considerente, motivul de recurs analizat va fi înlăturat.

Următoarea critică dezvoltată de recurent va fi încadrată tot în dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. și deduce instanței de recurs, de asemenea, greșita stabilire a puterii probatorii a fax-ului din 24 martie 2009, act care, din punct de vedere probator, în opinia recurentului, putea fi valorificat doar ca început de probă scrisă sau prezumție, în lipsa unei semnături originale a emitentului.

Revocând dispozițiile art. 46 din C. com., corespondența părților poate fi valorificată în plan procesual în litigiile cu profesioniști. Nici acest act nu a fost valorificat autonom, ci prin coroborare cu alte probe, martori și înscrisuri, fiind, din acest punct de vedere, lipsit de importanță că instanța de apel nu i-a stabilit în particular valoarea probatorie, atâta vreme cât soluția propusă de recurent, de a fi fost considerat doar început de dovadă scrisă sau prezumție simplă, implica o condiție de valorificare probatorie în contextul altor probe, respectată de instanța de apel.

Prin urmare, Înalta Curte va înlătura și acest motiv de recurs. Cât privește însă faptul dovedit prin acest înscris, instanța de recurs urmează să sublinieze că în această fază procesuală nu se poate propune o reinterpretare a probelor și reconsiderarea stării de fapt stabilite în apel, de aceea, nu va analiza acele alegații referitoare la împrejurarea că, în realitate, faxul transmis la 24 martie 2009 viza modalitatea de lichidare a altor datorii.

O altă critică din recurs a fost dezvoltată de recurent pe temeiul art. 304 pct. 8 C. proc. civ. și vizează interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, Procesul-verbal din 15 ianuarie 2009.

În analiza acestui motiv distinct de recurs, Înalta Curte arată că, în esență, recurentul tinde la reevaluarea probei, la restabilirea sensului și semnificației faptelor pe baza acesteia, aspect care, cum s-a arătat deja, nu poate face obiectul controlului de legalitate în recurs și de aceea, această parte a criticilor nu va fi analizată.

Și tot din această perspectivă, nici incidența art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu mai poate fi stabilită, în măsura în care se tinde, prin evocarea actului juridic, nu la stabilirea sensului în care acestuia i s-a deturnat înțelesul într-o manieră în care instanța a schimbat substanța raportului juridic dintre părți, judecând cauza pe baza unor raporturi juridice nereale, ci la reevaluarea actului și a semnificației sale în planul faptelor.

De aceea, observând că nu se contestă, în realitate existența sau conținutul raportului juridic judecat, ci doar a modului în care instanța a valorificat în plan probator Procesul-verbal din 15 ianuarie 2009, reținând fapte a căror reconsiderare o propune recurentul, acest motiv de recurs, va fi înlăturat.

În fine, un ultim motiv al recursului vizează greșita aplicare a legii, disp. art. 379 C. proc. civ., și susține teza potrivit căreia, în lipsa unei creanțe certe, lichide și exigibile, temeiul admiterii acțiunii nu era îndeplinit.

Nici acest motiv de recurs nu poate fi primit. Dispozițiile legale evocate de recurent au incidentă în planul executării silite care impune subiectelor de drept execuțional o exigență legată de calitățile creanței stabilite printr-un titlu executoriu.

Or, în faza judecății unui litigiu pe fond, care are ca scop preconstituirea chiar a titlului executoriu, revine instanței de judecată stabilirea elementelor creanței, în procesul de cercetare a temeiniciei pretențiilor, stabilind astfel existența sau nu a creanței solicitate prin acțiune, delimitarea și întinderea acesteia și stabilirea obligației de plată ori a condițiilor plății.

De aceea, încălcarea acestor dispozițiilor art. 379 C. proc. civ. nu poate fi opusă în prima fază a litigiului, care, cum s-a subliniat are ca scop verificarea creanței înseși, ca esență a cercetării judecătorești.

Prin urmare, pe baza acestor considerente, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, subliniind cu acest prilej că invocarea motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 6 și 7 s-a făcut fără fundament și fără dezvoltarea efectivă a unor elemente care să poată permite instanței de recurs analiza acestora.

Având în vedere decizia pronunțată asupra recursului, respingerea cererii accesorii privind plata cheltuielilor de judecată efectuate de recurent reprezintă o soluționare implicită, potrivit dispozițiilor art. 274 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul D. împotriva Deciziei civile nr. 480/A/2016 din 15 martie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 septembrie 2017.

Procesat de GGC - N