ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1064/2015

Asupra recursului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la data de 30 octombrie 2012, sub nr. 12486/118/2012, reclamanții D.E. și D.A., în contradictoriu cu pârâta SC D. SRL au solicitat constatarea nulității absolute a hotărârii adunării generale a asociaților nr. 20 din data de 26.04.2010, hotărâre adoptată de societatea pârâtă. În motivarea acțiunii reclamanții arată că Hotărârea adunării generale a asociaților SC D. SRL din data de 26.04.2010 este lovită de nulitate absolută, fiind adoptată cu nesocotirea dispozițiilor art. 192 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, întrucât în cadrul acestei adunări s-a hotărât vânzarea imobilului situat în Sinaia, Bd.

Republicii, compus din teren în suprafață de 300 mp. și construcție existentă pe acest teren, fără ca reclamanții, în calitate de asociați să fi fost prezenți.

Prin încheierea din 21 octombrie 2013, Tribunalul Constanța a respins ca neîntemeiată, excepția lipsei de interes în formularea acțiunii, reținând că prin acțiunea promovată, reclamanții tind la desființarea unui act la încheierea căruia nu au fost respectate anumite norme legale, interesul acesteia constând tocmai în înlăturarea efectelor produse de actul încheiat cu încălcarea normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, astfel că este lipsit de importanță dacă aceștia înțeleg să formuleze și acțiune în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat ca efect al adoptării Hotărârii nr. 20 din 26 aprilie 2010. Prin Sentința civilă nr. 2308 din 25 noiembrie 2013, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune, fiind admisă acțiunea formulată de reclamanții D.E.

și D.A., în contradictoriu cu pârâta SC D. SRL și constatată nulitatea absolută a Hotărârii A.G.A. nr. 20 din 26 aprilie 2010 a SC D. SRL. Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că reclamanții au invocat nulitatea absolută a Hotărârii adunării generale a asociaților SC D. SRL din data de 26 aprilie 2010, întrucât hotărârea a fost luată fără convocarea legală a asociaților, astfel cum impune art. 195 alin. (3) din Legea nr. 31/1990. Împotriva acestei sentințe și a încheierii din 21 octombrie 2013, pârâta SC D. SRL a declarat apel, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia civilă nr. 319 din 23 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost respins apelul declarat de pârâta SC D. SRL, reținându-se că motivul care vizează soluționarea excepției lipsei de interes este nefondat, având în vedere că reclamanții își justifică interesul în prezenta acțiune, întrucât constatarea nulității absolute a Hotărârii A.G.A. nr. 20 din 26 aprilie 2010 ar constitui fundamentul acțiunii având ca obiect desființarea contractului de vânzare-cumpărare, așa cum corect a reținut și prima instanță. În legătură cu critica privind soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune, ca urmare a calificării greșite a nulității hotărârii A.G.A., instanța de apel a reținut că prin invocarea motivelor de nulitate absolută, în conformitate cu art. 132 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, acțiunea este imprescriptibilă.

Pe fondul cauzei, s-a reținut că apelanta nu a respectat cerința impusă de lege cu privire la convocare, iar în același timp nu a făcut demersurile necesare pentru a asigura participarea la ședința respectivă a tuturor asociaților, inclusiv a reclamantului D.A., astfel că, riscul adoptării unei hotărâri cu nesocotirea dispozițiilor legale referitoare la convocare, urmează a fi suportat de pârâtă. Împotriva acestei decizii, în termen legal, pârâta SC D. SRL Constanța a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, în principal casarea hotărârii recurate cu trimitere spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea în tot a acestei hotărâri, în sensul admiterii apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 2308 din 25 noiembrie 3013 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. 12486/118/2012, schimbării în parte a acestei hotărâri, în sensul respingerii acțiunii, ca nefondată.

La termenul din 21 aprilie 2015, Înalta Curte din oficiu, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., invocă motivul de ordine publică ce privește legalitatea căii de atac, în raport de dispozițiile art. 132 alin. (9) din Legea nr. 31/1990, aspect asupra căruia a rămas în pronunțare. Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., hotărârea recurată este susceptibilă de casare atunci când a fost pronunțată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) din același cod. Examinând decizia atacată în raport de aceste dispoziții, înalta Curte constată că art. 132 alin. (9) din Legea nr. 31/1990, modificat prin Legea nr. 202/2010, aplicabil prezentului litigiu, prevede că „cererea de anulare a Hotărârii A.G.A.

se judecă în camera de consiliu, iar hotărârea judecătorească pronunțată este supusă numai recursului”, aceasta fiind o normă procedurală imperativă. Din această perspectivă, se constată că hotărârea primei instanțe era supusă numai căii de atac a recursului, având în vedere că Sentința civilă nr. 2308 a fost pronunțată la data 25 noiembrie 2013, când prevederile art. 132 alin. (9) din Legea nr. 31/1990 au fost modificate prin Legea nr. 202/2010, lege care a intrat în vigoare la data de 25 noiembrie 2010, astfel că, începând cu această dată hotărârile judecătorești pronunțate în cererile privind anularea hotărârilor A.G.A. sunt supuse numai căii de atac a recursului.

Dispozițiile Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, în Capitolul II - Dispoziții de punere în aplicare - la art. 7 alin. (1), statuează că, „dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este „definitivă”, de la data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, aceasta va fi supusă numai apelului la instanța ierarhic superioară”, iar la alin. (2) „dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este „supusă recursului” sau că „poate fi atacată cu recurs” ori, după caz, legea specială folosește o altă expresie similară.

În acest sens se vor reține dispozițiile art. 725 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora „hotărârile pronunțate înainte de intrarea în vigoare a legii noi rămân supuse căilor de atac și termenelor prevăzute de legea sub care au fost pronunțate”, precum și faptul că cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 30 octombrie 2012. Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (2) și (3) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de pârâta SC D. SRL Constanța împotriva deciziei civile nr. 319 din 23 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care o va casa și va trimite cauza spre rejudecare Curții de Apel Constanța, ca instanță de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC D. SRL Constanța împotriva deciziei civile nr. 319 din 23 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare Curții de Apel Constanța, ca instanță de recurs. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 aprilie 2015.