ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1064/2015

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la data de 30 octombrie

2012, sub nr. 12486/118/2012, reclamanții D.E. și D.A., în contradictoriu cu

pârâta SC D. SRL au solicitat constatarea nulității absolute a hotărârii

adunării generale a asociaților nr. 20 din data de 26.04.2010, hotărâre adoptată

de societatea pârâtă.

În motivarea acțiunii reclamanții arată că Hotărârea

adunării generale a asociaților SC D. SRL din data de 26.04.2010 este lovită de

nulitate absolută, fiind adoptată cu nesocotirea dispozițiilor art. 192 alin. (1)

din Legea nr. 31/1990, întrucât în cadrul acestei adunări s-a hotărât vânzarea

imobilului situat în Sinaia, Bd. Republicii, compus din teren în suprafață de

300 mp. și construcție existentă pe acest teren, fără ca reclamanții, în

calitate de asociați să fi fost prezenți.

Prin încheierea din 21 octombrie 2013, Tribunalul

Constanța a respins ca neîntemeiată, excepția lipsei de interes în formularea

acțiunii, reținând că prin acțiunea promovată, reclamanții tind la desființarea

unui act la încheierea căruia nu au fost respectate anumite norme legale,

interesul acesteia constând tocmai în înlăturarea efectelor produse de actul

încheiat cu încălcarea normelor juridice edictate pentru încheierea sa

valabilă, astfel că este lipsit de importanță dacă aceștia înțeleg să formuleze

și acțiune în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat

ca efect al adoptării Hotărârii nr. 20 din 26 aprilie 2010.

Prin Sentința civilă nr. 2308 din 25 noiembrie 2013,

Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepția

prescripției dreptului material la acțiune, fiind admisă acțiunea formulată de

reclamanții D.E. și D.A., în contradictoriu cu pârâta SC D. SRL și constatată

nulitatea absolută a Hotărârii A.G.A. nr. 20 din 26 aprilie 2010 a SC D. SRL.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut

că reclamanții au invocat nulitatea absolută a Hotărârii adunării generale a

asociaților SC D. SRL din data de 26 aprilie 2010, întrucât hotărârea a fost

luată fără convocarea legală a asociaților, astfel cum impune art. 195 alin. (3)

din Legea nr. 31/1990.

Împotriva acestei sentințe și a încheierii din 21

octombrie 2013, pârâta SC D. SRL a declarat apel, criticând soluția pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia civilă nr. 319 din 23 iunie 2014 pronunțată

de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și

fiscal, a fost respins apelul declarat de pârâta SC D. SRL, reținându-se că

motivul care vizează soluționarea excepției lipsei de interes este nefondat,

având în vedere că reclamanții își justifică interesul în prezenta acțiune,

întrucât constatarea nulității absolute a Hotărârii A.G.A. nr. 20 din 26

aprilie 2010 ar constitui fundamentul acțiunii având ca obiect desființarea

contractului de vânzare-cumpărare, așa cum corect a reținut și prima instanță.

În legătură cu critica privind soluționarea excepției

prescripției dreptului la acțiune, ca urmare a calificării greșite a nulității

hotărârii A.G.A., instanța de apel a reținut că prin invocarea motivelor de

nulitate absolută, în conformitate cu art. 132 alin. (3) din Legea nr. 31/1990,

acțiunea este imprescriptibilă.

Pe fondul cauzei, s-a reținut că apelanta nu a

respectat cerința impusă de lege cu privire la convocare, iar în același timp

nu a făcut demersurile necesare pentru a asigura participarea la ședința

respectivă a tuturor asociaților, inclusiv a reclamantului D.A., astfel că,

riscul adoptării unei hotărâri cu nesocotirea dispozițiilor legale referitoare

la convocare, urmează a fi suportat de pârâtă.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, pârâta SC

D. SRL Constanța a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7

și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, în principal casarea

hotărârii recurate cu trimitere spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea

în tot a acestei hotărâri, în sensul admiterii apelului declarat împotriva

sentinței civile nr. 2308 din 25 noiembrie 3013 pronunțată de Tribunalul

Constanța în Dosarul nr. 12486/118/2012, schimbării în parte a acestei

hotărâri, în sensul respingerii acțiunii, ca nefondată.

La termenul din 21 aprilie 2015, Înalta Curte din

oficiu, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., invocă motivul

de ordine publică ce privește legalitatea căii de atac, în raport de

dispozițiile art. 132 alin. (9) din Legea nr. 31/1990, aspect asupra căruia a

rămas în pronunțare.

Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ.,

hotărârea recurată este susceptibilă de casare atunci când a fost pronunțată cu

încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105

alin. (2) din același cod.

Examinând decizia atacată în raport de aceste

dispoziții, înalta Curte constată că art. 132 alin. (9) din Legea nr. 31/1990,

modificat prin Legea nr. 202/2010, aplicabil prezentului litigiu, prevede că „cererea

de anulare a Hotărârii A.G.A. se judecă în camera de consiliu, iar hotărârea judecătorească

pronunțată este supusă numai recursului”, aceasta fiind o normă procedurală

imperativă.

Din această perspectivă, se constată că hotărârea

primei instanțe era supusă numai căii de atac a recursului, având în vedere că Sentința

civilă nr. 2308 a fost pronunțată la data 25 noiembrie 2013, când prevederile

art. 132 alin. (9) din Legea nr. 31/1990 au fost modificate prin Legea nr.

202/2010, lege care a intrat în vigoare la data de 25 noiembrie 2010, astfel

că, începând cu această dată hotărârile judecătorești pronunțate în cererile

privind anularea hotărârilor A.G.A. sunt supuse numai căii de atac a

recursului.

Dispozițiile Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare

a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, în Capitolul II -

Dispoziții de punere în aplicare - la art. 7 alin. (1), statuează că, „dacă

prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială

se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este „definitivă”, de

la data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, aceasta va fi supusă

numai apelului la instanța ierarhic superioară”, iar la alin. (2) „dispozițiile

alin. (1) se aplică și în cazul în care printr-o lege specială se prevede că

hotărârea judecătorească de primă instanță este „supusă recursului” sau că „poate

fi atacată cu recurs” ori, după caz, legea specială folosește o altă expresie

similară.

În acest sens se vor reține dispozițiile art. 725 alin.

(3) C. proc. civ., potrivit cărora „hotărârile pronunțate înainte de intrarea

în vigoare a legii noi rămân supuse căilor de atac și termenelor prevăzute de

legea sub care au fost pronunțate”, precum și faptul că cererea de chemare în

judecată a fost introdusă la data de 30 octombrie 2012.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor

art. 312 alin. (2) și (3) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită

recursul declarat de pârâta SC D. SRL Constanța împotriva deciziei civile nr.

319 din 23 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă,

de contencios administrativ și fiscal, pe care o va casa și va trimite cauza

spre rejudecare Curții de Apel Constanța, ca instanță de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta SC D. SRL Constanța

împotriva deciziei civile nr. 319 din 23 iunie 2014 pronunțată de Curtea de

Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe

care o casează și trimite cauza spre rejudecare Curții de Apel Constanța, ca

instanță de recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 aprilie 2015.