ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6781/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6781/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

formulată, reclamantul Municipiul Târgu Mureș a solicitat instanței anularea

atât a Deciziei nr. 171 din 29 octombrie 2012, cât și a Notei de constatare a

neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare nr. CA-64705/5 aprilie 2012

aferentă proiectului COD SMIS 6616, ambele emise de pârât, cauza fiind

înregistrată sub nr. 580/43/2012.

Reclamantul

a formulat, de asemenea, și cerere de suspendare a acestor acte administrative,

până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cererii de anulare, invocând

în drept dispozițiile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Prin Sentința

nr. 85 din 12 februarie 2013, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă,

de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea de suspendare formulată

de reclamantul Municipiul Târgu Mureș, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul

României - Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului și a dispus

suspendarea executării Notei de constatare nr. CA - 64705 din 5 aprilie 2012

din 31 august 2012 și a Deciziei nr. 171 din 29 octombrie 2012, emise de pârât,

până la soluționarea definitivă și irevocabilă a acțiunii având ca obiect

anularea acestor acte.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, faptul că în speță,

efectuând o analiză sumară a aparenței dreptului pe baza împrejurărilor de fapt

și de drept prezentate, au fost oferite indicii suficiente pentru răsturnarea

prezumției de legalitate a actului atacat, toate aspectele invocate de

reclamant fiind de natură să creeze instanței o îndoială puternică și evidentă

asupra legalității actelor, un element esențial fiind acela că prin acțiunea în

contencios administrativ s-au invocat argumente de fapt și de drept privind nelegalitatea

deciziei atacate.

În ceea ce privește condiția

iminenței producerii unui prejudiciu greu sau imposibil de reparat, Curtea a

apreciat că reclamantul a făcut dovada verosimilității acestuia, prejudiciul

fiind previzibil pentru că punerea în executare a Notei de constatare ar

conduce la perturbarea plăților ce se impun a fi efectuate de reclamant, pe de

o parte întrucât sumele aferente cererilor de rambursare s-au autorizat la

plată într-un cuantum redus, datorită aplicării corecțiilor financiare, și, pe

de altă parte, întrucât lucrarea, executată fiind, a fost achitată din bugetul

local.

Având în vedere

aceste considerente, Curtea a reținut că cererea este întemeiată, fiind

întrunite cerințele prevăzute de art. 15, raportat la art. 14 din Legea nr. 554/2004

și a dispus suspendarea executării Notei de constatare nr. CA - 64705 din 5

aprilie 2012 din 31 august 2012 și a Deciziei nr. 171 din 29 octombrie 2012,

ambele emise de pârât, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a

acțiunii având ca obiect anularea acestor acte.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs pârâtul M.D.R.A.P., succesor în drepturi și

obligații al M.D.R.T., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea

recursului declarat se arată că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra

excepției necompetenței materiale, având în vedere că în raport de obiectul

cauzei de față, care privește o creanță bugetară rezultată din nereguli privind

utilizarea fondurilor comunitare și de cofinanțare, competența de soluționare a

cauzei este stabilită exclusiv în raport de criteriul cuantumului sumei

stabilite de actul administrativ atacat de până la 500.000 lei, indiferent dacă

actul este emis de o autoritate publică centrală.

Având în vedere

cuantumul creanței, respectiv 61.776,86 lei, recurentul arată că soluționarea

prezentului litigiu aparține în primă instanță secției de contencios

administrativ a Tribunalului Mureș.

Pe fondul cauzei, arată

că nu s-a demonstrat nici existența cazului bine justificat și nici a pagubei

iminente și solicită admiterea recursului și modificarea în tot a sentinței

recurate în sensul respingerii cererii de suspendare ca nefondată.

Înainte

de a analiza motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu

prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., excepția

necompetenței materiale invocată în cauză, constată că hotărârea recurată a

fost pronunțată de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente

dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite

recursul, iar în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va

casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Mureș, secția contencios administrativ și fiscal.

Pentru

a ajunge la această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în

continuare arătate:

Așa cum rezultă din

actele și lucrările dosarului, prin cererea de chemare în judecată reclamantul

a solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea Deciziei

nr. 171 din 29 octombrie 2012 emisă de pârâtul M.D.R.T., prin care s-a respins

contestația formulată de reclamant și, pe cale de consecință, anularea notei de

constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare nr. CA - 64705

din 5 aprilie 2012 întocmită de Direcția Generală Constatare și Stabilire Nereguli

Fonduri Europene din cadrul Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului.

Decizia nr. 171 din 29

octombrie 2012 a Comisiei de soluționare din cadrul Ministerului Dezvoltării

Regionale și Turismului a fost emisă în temeiul O.U.G. nr. 66/2011 privind

prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și

utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale.

Potrivit art. 2 alin.

(1) pct. c) din O.U.G. nr. 66/2011, fondurile europene reprezintă sume

provenite din asistența financiară nerambursabilă acordată României din bugetul

general al Uniunii Europene și/ sau din bugetele administrate de aceasta ori în

numele ei.

Fonduri publice

naționale aferente fondurilor europene, potrivit art. 2 pct. 1 lit. d),

reprezintă sume provenite din bugetul general consolidat, utilizate pentru

asigurarea cofinanțării, plata pre-finanțării, înlocuirea fondurilor europene

în situația indisponibilității sistării temporare a plății acestor fonduri,

completarea fondurilor europene în vederea finalizării proiectelor, precum și

alte categorii de cheltuieli legal reglementate în acest scop.

Potrivit art. 51 pct.

1 din O.U.G. nr. 66/2011, deciziile pronunțate în soluționarea contestațiilor

pot fi atacate de către contestator la instanța de judecată de contencios

administrativ competentă în conformitate cu prevederile Legii nr. 554/2004

privind contenciosul administrativ.

Competența materială

a instanței de contencios administrativ și fiscal este reglementată de

dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora:

„Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile

publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite,

contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la

500.000 de lei se soluționează în fond de către tribunalele

administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau

încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și

impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai

mari de 500.000 de lei, se soluționează în fond de secțiile de contencios

administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială

nu se prevede altfel”.

Deci, art. 10 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004, reglementează competența materială a instanței de

contencios administrativ și fiscal, prin derogare de la prevederile Codului de

procedură civilă, făcând o dublă distincție pentru stabilirea competenței

instanțelor de contencios administrativ: în raport cu organul emitent al

actului și în funcție de cuantumul sumei ce formează obiectul actului

administrativ contestat.

Astfel, pe de o

parte, se distinge între actele administrative emise sau încheiate de

autoritățile publice locale și județene (litigii ce sunt date în competența

tribunalelor administrativ-fiscale) și acte administrative emise sau încheiate

de autoritățile publice centrale (litigii ce sunt date în competența secțiilor

de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel).

Pe de altă parte,

legea distinge între actele administrative care privesc taxe și impozite,

contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la

500.000 de lei (litigii ce sunt date în competența tribunalelor

administrativ-fiscale) și acte administrative care privesc taxe și impozite,

contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de

500.000 de lei (litigii ce sunt date în competența secțiilor de contencios

administrativ și fiscal ale curților de apel).

Înalta Curte are în

vedere faptul că obiectul prezentului litigiu este reprezentat de analizarea

legalității actelor emise de pârâtă în temeiul O.U.G. nr. 66/2011 privind

prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și

utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale și că,

potrivit art. 51 pct. 1 din acest act normativ, deciziile pronunțate în

soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestator la instanța de

judecată de contencios administrativ competentă în conformitate cu prevederile

Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Art.

218

alin. (

2

)

C.

proc. fisc.

face trimitere, în privința competenței de soluționare a

acțiunilor judiciare îndreptate împotriva deciziilor emise în soluționarea

contestațiilor administrativ fiscale prealabile, la dispozițiile „legii”,

respectiv, în lipsa altor precizări, la dispozițiile Legii contenciosului

administrativ

nr.

554/2004, care constituie

dreptul comun în materia competenței instanțelor de contencios administrativ.

Drept urmare,

procedura de control, constatare, contestare și recuperare a sumei ce face

obiectul prezentului litigiu, care are un caracter specific și reprezintă, din

punct de vedere al naturii sale juridice, o obligație bugetară, ce poate fi

asimilată noțiunii de contribuție din legislația fiscală, urmează regimul de

drept comun prevăzut în Codul de

procedură

fiscală.

În raport

de această caracterizare a creanței respective, de valoarea care face obiectul

recuperării, de natura publică a fondurilor, sunt aplicabile sub aspectul

competenței materiale, prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Așa cum s-a arătat

anterior, potrivit art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată,

litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile

publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite,

contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000

lei, se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale.

Prin urmare, fiind

vorba de recuperarea unei creanțe fiscale asimilate, competența materială a

instanței se stabilește prin aplicarea criteriului valoric stabilit prin textul

legal anterior citat.

În speță, actele

contestate de reclamant se referă la o creanță bugetară care nu depășește suma

de 500.000 lei, iar potrivit dispozițiilor

art.

10

alin. (

1

)

din Legea

nr.

554/2004,

competența

de soluționare în primă instanță

a litigiului

se stabilește, prin raportare exclusiv la criteriul

valoric,

în

raport de cuantumul

sumei la care se referă actele contestate (inferior valorii de 500.000 lei),

în

favoarea tribunalelor administrativ fiscale.

Din punct de vedere

teritorial, potrivit dispozițiilor

art.

10

alin. (

3

)

teza I din Legea

nr.

554/2004 și având

în vedere că reclamantul a optat pentru instanța de la sediul său, respectiv

Curtea de Apel Târgu Mureș, Înalta Curte constată că instanța competentă să

soluționeze cauza în primă instanță este tribunalul în circumscripția căruia se

situează sediul reclamantului, respectiv Tribunalul Mureș, respectând opțiunea

reclamantului.

În

consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art.

304 pct. 3 și art. 312 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte va admite

recursul, va casa sentința recurată și, pe cale de consecință, va trimite cauza

spre competentă soluționare la Tribunalul Mureș, secția contencios

administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul M.D.R.A.P. împotriva Sentinței nr. 85 din 12 februarie 2013 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Mureș, secția

de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 18 octombrie 2013.