ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 203/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 203/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cererii

de revizuire de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Judecătoriei sector 2 București la data de 22 februarie 2010, reclamanta V.C.E.

a chemat în judecată pe pârâtele T.N. și M.R., solicitând constarea nulității absolute

a certificatului de calitate de moștenitor din 3 iunie 2002 emis de Biroul Notarial

Public „M.V.”, în sensul de a se constata că pârâtele nu au calitatea de moștenitoare

legale ale defunctului S.I., decedat la data de 12 februarie 1987, în drept fiind

invocate prevederile art. 700, art. 5, art. 966-art. 968 C. civ. și art. 14 C.

proc. civ.

Prin sentința

civilă nr. 3097 din 8 martie 2011 pronunțată de Judecătoria sector 2 București a

fost respinsă ca neîntemeiată excepția lipsei de interes invocată din oficiu, fiind

respinse ca neîntemeiate acțiunea introdusă de reclamantă și cererea de intervenție

în interes propriu formulată de P.R. și P.A.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a constatat că este neîntemeiată excepția lipsei de interes

ridicată din oficiu, avându-se în vedere că reclamanta ocupă apartamentul nr. X

din imobil, totodată pe rolul instanțelor judecătorești aflându-se în curs de soluționare

litigii având ca obiect anularea contractelor de vânzare-cumpărare, revendicarea

spațiilor ocupate sau evacuarea din aceste spații, așa încât chiriașii cumpărători

în baza Legii nr. 112/1995 au interes în obținerea unei soluții de desființare a

certificatului de calitate de moștenitor atacat.

Pe fondul cauzei

s-a apreciat de către instanță că nu sunt întemeiate cererea de chemare în judecată

și cererea de intervenție în interes propriu, urmând a fi respinse în considerarea

următoarelor argumente:

Pârâtele au vocație

succesorală generală la moștenirea defunctului S.I., având calitatea de nepoate

de frate predecedat și potrivit declarațiilor date în dosarul succesoral a rezultat

că pârâtele au și vocație succesorală concretă, întrucât sunt rudele cele mai apropriate

în grad cu defunctul, nefiind înlăturate de la succesiune de către alte rude în

grad mai apropriat.

Instanța a înlăturat

ca neîntemeiat motivul de nulitate fondat pe ideea exheredării indirecte a pârâtelor

de la succesiunea autorului lor S.I. prin instituirea unui legat universal conform

testamentului din 11 aprilie 1986 autentificat la Notariatul de Stat sector 2 București,

avându-se în vedere de către instanță conținutul certificatelor de moștenitor

nr. Y/1987 și nr. YY/1987 emise de Notariatul de Stat sector 2, coroborate cu testamentele

autentificate întocmite de defunct, din aceste înscrisuri rezultând că toate legatele

lăsate de autorul pârâtelor sunt cu titlu particular, iar testamentul autentificat

sub nr. Z/1986 nu conține o exhederare indirectă a moștenitorilor legali ai defunctului.

A fost înlăturat

ca nefondat și motivul de nulitate absolută invocat privind fraudarea legii, instanța

considerându-l neîntemeiat întrucât din expunerea motivelor de fapt nu a rezultat

ce dispoziții legale s-a urmărit a fi încălcate sub aparența de legalitate.

Instanța a arătat

în considerente, că nu prezintă relevanță în cauză susținerile, conform cărora,

S.I. nu ar fi moștenitorul proprietarului S.C. întrucât instanța nu a fost învestită

cu o cerere de anulare a certificatului de moștenitor nr. ZZ/1978 eliberat de Notariatul

de Stat sector 2, act prin care s-a recunoscut calitatea autorului S.I. de legatar

universal al proprietarului S.C.

Au fost înlăturate

de instanță ca neîntemeiate susținerile privind nelegala suspendare a procedurii

succesorale notariale și cele referitoare la încălcarea art. 86 din Legea nr. 36/1995

și a art. 74 din Regulamentul de punere în aplicare a acestei legi, arătându-se

că certificatele anterioare emise în 1987, vizează devoluțiunea testamentară, în

timp ce actul emis pe numele pârâtelor în 2002 se referă la devoluțiunea legală,

astfel că acestea nu se exclud reciproc.

S-a considerat

că nu sunt pertinente apărările intervenienților în interes propriu legate de calitatea

de criminal de război a proprietarului imobilului S.C., neavând legătură cu valabilitatea

certificatului de calitate de moștenitori atacat.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanta V.C.E. și intervenienții în nume propriu P.R.

și P.A., fiind criticată sentința pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă

nr. 915 A din 31 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a

civilă, s-au admis apelurile formulate de apelanta-reclamantă V.C.E. și apelanții-intervenienți

în nume propriu P.R. și P.A. împotriva sentinței civile nr. 3079 din 8 martie 2011,

pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, fiind schimbată în parte sentința,

în sensul admiterii acțiunii completate și precizate și cererii de intervenție în

interes propriu, constatându-se nulitatea certificatului de moștenitor din 3

iunie 2002 emis de Biroul Notarial Public „M.V.”.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a constatat că numitele T.N. și M.R. nu au calitatea de

moștenitoare legale ale defunctului S.I. decedat la data de 12 februarie 1987, fiind

menținute celelalte dispoziții.

Tribunalul a considerat

că instanța de fond, în mod eronat, a apreciat în sensul că la decesul defunctului

S.I., pârâtele intimate au acceptat moștenirea rămasă de pe urma unchiului în termenul

de 6 luni stabilit de art. 700 C. civ., nefiind astfel prescris dreptul de opțiune

succesorală.

Dispozițiile

art. 689 C. civ., prevăd că acceptarea unei succesiuni poate fi expresă sau tacită,

în speță instanța de fond reținând în considerente că a operat o acceptare tacită

în termenul legal, neavând relevanță împrejurarea că succesiunea defunctului a fost

dezbătură la circa 5 ani de la decesul numitului S.I.

Potrivit legii,

acceptarea este tacită în situația în care eredele face un act pe care nu-l putea

săvârși decât în calitatea sa de erede și din care rezultă în mod neîndoielnic intenția

sa de acceptare a respectivei succesiuni.

În raport de aceste

considerente, pentru ca în privința pârâtelor intimate să poată fi reținută modalitatea

acceptării tacite a succesiunii decuiusului S.I., era necesar ca acestea să fi săvârșit

în cadrul termenului de opțiune succesorală acte sau fapte materiale din care să

rezulte în mod cert faptul că au intenționat să accepte acea moștenire, or, în cadrul

dosarelor succesorale constituite la Biroul Notarial Public nu se regăsesc astfel

de elemente care să dovedească acceptarea în mod tacit a succesiunii în termenul

de opțiune succesorală de 6 luni stabilit de lege.

Sub acest aspect,

Tribunalul București a apreciat că nu pot fi avute în vedere acele declarații pe

proprie răspundere date de pârâte la biroul notarial, astfel încât să fie considerate

drept dovezi în sensul acceptării succesiunii defunctului S.I. în termenul prevăzut

de lege.

Critica prin care

se susține că intimatele-pârâte în calitate de moștenitoare legale nerezervatare

au fost exheredate prin efectul testamentului din 11 aprilie 1986 întocmit de defunctul

S.I. a fost admisă cu motivarea că din examinarea conținutului acestui testament

se poate observa că actul stabilește un legat cu titlu universal, iar nu un legat

cu titlu particular cum eronat s-a menționat în certificatul de moștenitor nr. Y/1987.

Împotriva acestei

decizii au formulat recurs pârâtele M.R. și T.N., solicitând modificarea în tot

a deciziei atacate, în sensul respingerii ca neîntemeiate a celor două apeluri declarate

de reclamanta V.C.E. și intervenienții în interes propriu P.R. și P.A., cu menținerea

ca legală și temeinică a sentinței fondului.

Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 244/R din 5 februarie 2014

a respins ca nefondată excepția nulității recursului.

A admis recursul

formulat de recurenții-pârâți M.R. și T.N. (moștenitor I.C.) împotriva deciziei

civile nr. 915 A din 31 octombrie 2012 pronunțată în Dosarul nr. 5534/300/2010 de

Tribunalul București, secția a lll-a civilă, fiind modificată în tot decizia atacată,

în sensul respingerii apelurilor ca nefondate.

Pentru a decide

astfel, instanța de recurs a reținut în ceea ce privește excepția nulității recursului,

sub aspectul inexistenței criticilor, că motivele de recurs enumerate expres se

încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 7, pct. 8, pct. 9 C. proc. civ., urmând

ca excepția să fie respinsă ca nefondată.

Pe fondul cererii

de recurs s-a constatat că, în mod greșit instanța de apel a aplicat dispozițiile

legale cuprinse în art. 700 C. civ., apreciind eronat asupra nulității absolute

a certificatului de calitate de moștenitor, sens în care a constatat că decizia

atacată este nelegală.

Împotriva acestei

decizii, revizuentul D.P. a formulat cerere de revizuire, în temeiul art. 322

pct. 7 C. proc. civ., înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție,

la data de 28 februarie 2014.

În motivarea cererii

întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., revizuentul D.P. a solicitat

revizuirea deciziei civile nr. 244 R din 5 februarie 2014 pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 5534/30072010 susținând că

aceasta ar fi potrivnică deciziei civile nr. 1507 R din 26 noiembrie 2010 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 8513/2/2007.

În susținerea

cererii de revizuire, revizuentul D.P. arată că principala motivație a cererii formulate

se sprijină pe lipsa de pronunțare asupra acelor motive de apel, privind scopul

mediat pe care I-a urmărit actul succesoral, servind strict unei singure cerințe,

preluarea unui imobil, în baza Legii nr. 10/2001.

Mai susține revizuentul

că, așa cum rezultă din cererea de intervenție, interesul promovării acestei acțiuni

este legat de revendicarea purtată asupra unui imobil din București, cunoscut ca

și Blocul S. și că actul atacat, în sine, nu are nicio relevanță decât din acest

punct de vedere, al legăturii prin care acest certificat încearcă să facă dovada

că, în patrimoniul lăsat de S.I., exista acest imobil.

Prin întâmpinarea

depusă de intimata M.R. la data de 26 septembrie 2014 s-a solicitat respingerea

cererii de revizuire ca inadmisibilă, precum și aplicarea sancțiunii prevăzute de

art. 108

1

pct. 1 lit. a) C. proc. civ.

Analizând motivele

cererii de revizuire, Înalta Curte constată că excepția inadmisibilității este nefondată

urmând a fi respinsă, deoarece decizia a cărei revizuire se solicită se încadrează

în categoria celor prevăzute de art. 322 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce privește

solicitarea aplicării unei amenzi judiciare, în temeiul art. 108

1

pct. 1 lit. a) C. proc. civ., ca urmare a introducerii, cu rea-credință, a căilor

extraordinare de atac formulate de revizuent, se constată că în cauză nu s-a manifestat

un abuz de drept, motiv pentru care cererea formulată va fi respinsă.

Cererea de revizuire

este nefondată, urmând a fi respinsă pentru următoarele considerente:

Revizuirea fiind

o cale extraordinară de atac, dispozițiile legale care o reglementează sunt de strictă

interpretare, astfel că exercitarea ei nu poate avea loc decât în cazurile și în

condițiile prevăzute în mod expres de lege.

Potrivit dispozițiilor

art. 322 pct. 7 C. proc. civ. „revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța

de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs

atunci când evocă fondul, se poate cere, dacă există hotărâri definitive potrivnice,

date de instanțe de același grad sau de grade deosebite, în una și aceeași pricină,

între aceleași persoane, având aceeași calitate”.

Rațiunea reglementării

cazului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. derivă din necesitatea

de a se înlătura nesocotirea principiului autorității de lucru judecat, atunci când

instanțele au pronunțat soluții contrare în dosare diferite, dar având același obiect,

aceeași cauză și aceleași părți.

Condițiile anterior

menționate trebuie însă îndeplinite cumulativ, neîndeplinirea uneia dintre aceste

cerințe ducând la respingerea cererii de revizuire.

În speță, prin

prisma acestui motiv de revizuire, D.P. a invocat contrarietatea dintre decizia

civilă nr. 244/R din 5 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a IV-a civilă și decizia civilă nr. 1507 R din 26 noiembrie 2010 pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a IV-a civilă.

Verificând susținerile

evocate de revizuent, Înalta Curte constată că, hotărârea a cărei revizuire se cere,

respectiv decizia civilă nr. 244/R din 5 februarie 2014 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă, a fost pronunțată, în recurs, într-un litigiu purtat între

reclamanta V.C.E., pârâtele T.N. și M.R. și intervenienți în interes propriu P.A.,

P.R., având ca obiect constatarea nulității absolute a certificatului de calitate

de moștenitor din 3 iunie 2002 emis de Biroul Notarial Public M.V., în timp ce,

decizia civilă nr. 1507 R din 26 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă, a fost pronunțată, în recurs, în cauza având ca obiect constatarea

nevalabilității titlului de proprietate al statului asupra apartamentului situat

în București, str. S.V., sector 1, reclamanți fiind M.R. și B.B., pârâți Municipiul

București, prin Primarul General, S.G. și S.E., iar Organizația pentru Apărarea

Drepturilor Omului, având calitatea de intervenient în interesul pârâților S.

Astfel, așa cum

se poate observa din analiza celor doua hotărâri, se constată că acestea nu au fost

pronunțate în aceeași pricină, neexistând identitate nici de părți și nici de obiect.

În raport de cele

anterior evocate, se reține că în cauză nu sunt îndeplinite cerințele textului legal

invocat și prin urmare, Înalta Curte, constată că cele două hotărâri pretins potrivnice

nu sunt contractorii.

În această situație,

se constată că cererea de revizuire este nefondată atât din perspectiva îndeplinirii

condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., cât și

în raport de rațiunea avută în vedere la edictarea textului legal, aceea de a evita

pronunțarea de hotărâri între aceleași părți, în aceeași cauză cu același obiect,

în dosare diferite, care bucurându-se ambele de autoritate de lucru judecat, dar

având dispozitive contradictorii, să nu poată fi aduse la îndeplinire pe calea executării

silite.

Față de considerentele

expuse, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire formulată de revizuentul D.P.,

pe care îl va obliga, în temeiul art. 274 C. proc. civ. să-i achite intimatei M.R.

suma de 1.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată, conform facturii fiscale

aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea

de revizuire formulată de revizuentul D.P. împotriva deciziei civile nr. 244/R din

5 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă revizuentul

D.P. să-i achite intimatei M.R. suma de 1.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 27 ianuarie 2015.