ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 193/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 193/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursului

de față, constată următoarele:

Prin sentința nr. 149/C din 17 februarie

2014, pronunțată în Dosarul nr. 4843/85/2011 al Tribunalului Sibiu, secția a ll-a

civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a respins excepția prescripției

dreptului material la acțiune invocată de pârâta SC W.K.G. SRL.

A fost admisă

acțiunea formulată de reclamanta SC R.T.P. SRL împotriva pârâtei SC W.K.G. SRL și,

în consecință a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 27.993

euro cu titlu de despăgubiri sau contravaloarea în RON, la cursul de schimb al Băncii

Naționale a României de la data plății.

A fost anulată

ca netimbrată cererea reconvențională formulată de pârâtă.

A fost admisă

excepția netimbrării cererii de chemare în garanție a SC P.R. SRL, fiind anulată

ca netimbrată cererea de chemare în garanție a SC P.R. SRL, formulată de pârâta

SC W.K.G. SRL

A fost respinsă

excepția netimbrării cererii de chemare în garanție a SC E. SRL, precum și cererea

de chemare în garanție a SC E. SRL formulată de pârâta SC W.K.G. SRL.

A fost obligată

pârâta să plătească chematei în garanție SC E. SRL suma de 2.831,70 RON cheltuieli

de judecată, reprezentând onorariu avocat și onorariu expert.

A fost obligată

pârâta să plătească reclamantei suma de 6.675 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând

taxa judiciară de timbru, timbru judiciar și onorariu expert.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că prin acțiunea înregistrată la data de 11

august 2011, astfel cum a fost precizată, reclamanta SC R.T.P. SRL a chemat în judecată

pe pârâta SC W.K.G. SRL, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 27.993

euro, reprezentând contravaloarea refacerii acoperișului la imobilul proprietatea

sa situat în Tălmaciu, str. U., precum și a sumei de 11.664 RON cu titlu de cheltuieli

de judecată.

În motivarea cererii

se arată că, între reclamantă și pârâtă a intervenit, la data de 22 decembrie 2004,

un contract de executare lucrări, prin care aceasta din urmă s-a obligat să construiască

pe terenul proprietatea reclamantei o hală industrială cu spații de birouri. Prețul

contractului a fost convenit la valoarea de 240.000 euro plus TVA.

Pentru realizarea

construcției, Primăria Tălmaciu a eliberat autorizația de construire din data

de 27 august 2004, în baza certificatului de urbanism, precum și a proiectului întocmit

de SC L.C. SRL Sibiu, avizat spre neschimbare de Primăria Tălmaciu din 27

august 2004.

Potrivit memoriului

de arhitectură, construcția urma să fie dotată cu învelitoare metalică, însă administratorul

pârâtei a modificat proiectul inițial și a întocmit un alt proiect fără a avea autorizarea

necesară, iar în acest proiect, acoperișul nu mai avea învelitoare metalică, ci

o membrană de plastic, care la scurt timp a cedat.

Soluția constructivă

adoptată de pârâtă la realizarea acoperișului a fost una neprofesionistă, astfel

încât consecințele nu au întârziat să apară, așa cum a arătat și expertul în construcții

în raportul său, potrivit căruia, cu ocazia primului îngheț din iarna anului 2005,

zăpada depusă pe terasă a blocat gurile de scurgere, apa a băltit pe terasa între

zidurile aticului creând un mic lac și apoi infiltrându-se în mai multe porțiuni

în structura de tip sandwich și a pătruns până la tavanul de rigips de la etaj.

Între proprietarul

firmei și reprezentantul pârâtei au existat numeroase discuții referitoare la realizarea

defectuoasă a acoperișului, dar pârâta nu a întreprins nicio activitate pentru remedierea

situației, astfel încât infiltrațiile de apă au continuat și au determinat prăbușirea

parțială a tavanului ultimului etaj în primăvara anului 2011, prăbușire cauzată

de ruperea grinzilor de susținere din lemn. La decopertarea ulterioară efectuată

de o firmă specializată s-a constatat că grinzile erau putrezite ca și scândura

asterială, din cauza apei care s-a infiltrat în cei șapte ani scurși de la edificarea

construcției.

În această situație,

reclamanta a arătat că a fost nevoită să realizeze un alt acoperiș, acesta fiind

executat în subantrepriză de mai multe firme, astfel cum arată și probatoriul administrat

în cauză. Având în vedere atitudinea pârâtei, în luna mai 2011, aceasta a fost invitată

la conciliere prealabilă și deși de la termenul stabilit pentru conciliere au trecut

60 de zile pârâta nu a avut nicio reacție, astfel încât, prejudiciul creat fiind

mare, reclamanta a fost nevoită să formuleze prezenta acțiune.

Pârâta SC

W.K.G. SRL a formulat cerere reconvențională, solicitând obligarea reclamantei SC

R.T.P. SRL la plata sumei de 58.301,43 euro reprezentând lucrări de construcții

realizate și neachitate, precum și cerere de chemare în garanție a SC P.R. SRL și

a SC E. SRL.

Raportat la această

stare de fapt, potrivit art. 137 alin. (1) C. proc. civ., prima instanță a respins

ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de

pârâtă, conform prevederilor art. 11 alin. ultim din Decretul nr. 167/1958, apreciind

că acțiunea reclamantei a fost formulată în termen, întrucât de la data descoperirii

viciului ascuns, respectiv 9 august 2010 și până la introducerea acțiunii, 11

august 2011, s-au scurs 367 de zile din termenul de prescripție de 3 ani.

Pe fondul cauzei,

s-a reținut că pârâta nu a respectat planurile inițiale întocmite de arhitect și

vizate spre neschimbare, dar a folosit și materiale necorespunzătoare la edificarea

acoperișului, astfel încât după aproximativ 2 ani s-au produs infiltrații din apa

pluvială, care nu avea suficiente guri de scurgere, în urma unui vânt puternic membrana

de plastic a fost smulsă, iar la sesizarea reclamantei, pârâta a înlocuit membrana

veche, dar apa pluvială a continuat să se infiltreze, astfel încât în primăvara

anului 2011, din cauza infiltrațiilor, tavanul ultimului etaj s-a prăbușit parțial.

Probatoriul administrat în cauză, respectiv expertizele tehnice, au relevat nerespectarea

de către pârâtă a planurilor inițiale, care indicau construcția unui acoperiș sandwich

cu învelitoare de tablă și nu membrană de plastic.

Prin urmare, tribunalul

a reținut că modalitatea de executare a acoperișului nu a respectat proiectul avizat

și aprobat, a încălcat dispozițiile art. 6 alin. (3) și art. 14 din Legea nr. 10/1995,

astfel încât în temeiul art. 969 și art. 1483 C. civ. a admis acțiunea reclamantei.

Întrucât cererea

reconvențională formulată de pârâta-reclamantă reconventional SC W.K.G. SRL nu a

fost timbrată, aceasta a fost anulată ca netimbrată și tot pentru aceleași considerente

a fost admisă excepția netimbrării cererii de chemare în garanție a SC P.R. SRL,

fiind anulată această cerere de chemare în garanție.

A fost respinsă

excepția netimbrării cererii de chemare în garanție a SC E. SRL, întrucât aceasta

a fost timbrată, însă pe fondul cererii s-a apreciat ca nefiind dovedită culpa chematei

în garanție a SC E. SRL în producerea prejudiciului, sens în care s-a respins ca

neîntemeiată cererea de chemare în garanție a SC E. SRL, formulată de pârâta SC

W.K.G. SRL.

Împotriva acestei

sentințe a formulat apel pârâta SC W.K.G. SRL Sibiu, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

Curtea de Apel

Alba-lulia, secția a ll-a civilă, prin decizia nr. 257/2014 din 18 iunie 2014 a

admis apelul declarat de pârâta SC W.K.G. SRL Sibiu și a schimbat în parte sentința

atacată, în sensul admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune, cu consecința

respingerii acțiunii formulate de reclamanta SC R.T.P. SRL.

A înlăturat dispozițiile

din sentința atacată privind obligarea pârâtei la plata a 27.993 euro despăgubiri

și a sumei 6.675 RON cheltuieli de judecată.

A fost obligată

intimata-reclamantă SC R.T.P. SRL Sibiu să plătească apelantei suma de 13.500 RON,

cu titlu de cheltuieli de judecată în fond și suma de 4.484,5 RON cheltuieli de

judecată în apel, precum și suma de 3.720 RON cheltuieli de judecată în apel în

favoarea intimatei-chemate în garanție SC E. SRL.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că din anul 2005 reclamanta cunoștea deficiențele

referitoare la executarea acoperișului, așa cum rezultă din adresa din 24

noiembrie 2005, astfel că nu a fost primită susținerea acesteia, potrivit căreia,

viciul ascuns al imobilului a fost descoperit abia în anul 2010, după 5 ani de la

data când a notificat pârâta neconformitatea lucrării executate.

A mai reținut

instanța de apel faptul că, în mod greșit s-a raportat reclamanta la lipsa unui

act care să constate recepția, inițiativa încheierii unui astfel de act fiind și

la latitudinea sa, astfel că, conform art. 11 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958,

prescripția acțiunii privind viciile unei construcții, începe să curgă de la data

descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea a trei ani de la predare,

termenul de prescripție aplicabil fiind cel general, de 3 ani, prevăzut de art.

3 din Decretul nr. 167/1958.

Or, față de momentul

introducerii acțiunii, 11 august 2011, și al constatării apariției viciilor, respectiv

anul 2005, când reclamanta a și preluat construcția, în mod greșit a apreciat prima

instanță că nu operează prescripția, în absența unui act de recepție.

Împotriva acestei

decizii, reclamanta SC R.T.P. SRL Tălmaciu a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea, casarea în totalitate a deciziei

recurate și menținerea ca temeinică și legală a sentinței pronunțate de Tribunalul

Sibiu.

Criticile aduse

deciziei atacate se referă la faptul că, hotărârea atacată nu cuprinde susținerile

sale, în fața instanței de apel, fiind astfel încălcate prevederile art. 6 parag.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind un proces echitabil, de asemenea

nu a fost menționată calea de atac prevăzută de lege și termenul de exercitare al

acesteia, hotărârea atacată fiind dată cu aplicarea greșită a legii.

Astfel, decizia

atacată a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 11 alin. (2) din Decretul

nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Mai susține recurenta

că, deși decizia instanței de apel are un volum considerabil, în cuprinsul acesteia,

poziția sa formulată prin întâmpinare este exprimată lapidar, iar poziția apelantei,

a chematei în garanție, precum și considerentele primei instanțe evocate în pronunțarea

sentinței nr. 149/C din 2014, sunt pe larg descrise, fără însă a se face vorbire

de motivele invocate prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei.

În acest sens

recurenta susține că, față de argumentele sale din întâmpinare, instanța de apel

ar fi trebuit să arate în considerentele deciziei atacate, motivele pentru care

acestea au fost respinse, respectând astfel prevederile art. 261 pct. 5 C. proc.

civ.

Din această perspectivă,

recurenta apreciază că decizia atacată nu cuprinde motivele de fapt și de drept

care au format convingerea instanței, întrucât aceasta nu prezintă motivele pentru

care apărările sale din întâmpinare au fost respinse nefiind analizate, iar din

acest considerent nu poate fi exercitat controlul judiciar, fiind încălcat dreptul

părților la un proces echitabil.

Recurenta susține

că, decizia instanței de apel nu a examinat fondul cauzei, ci doar a admis excepția

prescripției dreptului material la acțiune, sens în care consideră că au fost aplicate

în mod eronat prevederile art. 11 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția

extinctivă, întrucât a fost apreciată în mod greșit noțiunea de viciu ascuns, concluzionându-se

că acest viciu care a condus la prăbușirea acoperișului ar fi fost descoperit în

anul 2005, potrivit susținerilor apelantei, care însă nu sunt susținute de probatoriul

administrat în cauză.

În acest context

se susține că instanța de apel a interpretat în mod restrictiv prevederile art.

11 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, în sensul aprecierii faptului că predarea

construcției a avut loc în anul 2005, astfel încât acțiunea introductivă este în

afara termenului de prescripție de 3 ani, însă legiuitorul nu a înțeles, prin predarea

construcției că este un simplu fapt juridic, ci aceasta trebuia realizată în mod

organizat, sub controlul unor instituții specializate care atestau calitatea construcției

și conformitatea cu proiectele inițiale.

În această situație,

recurenta consideră că termenul de prescripție nu poate curge de la data unui act

inexistent, ci doar de la data descoperiri viciului ascuns, în condițiile art. 11

alin. ultim din Decretul nr. 167/1958, adică data de 9 august 2010, astfel că, acțiunea

sa a fost promovată în termen legal, așa cum în mod corect a reținut și Tribunalul

Sibiu.

Intimata-pârâtă

SC W.K.G. SRL Sibiu a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului

și menținerea deciziei din apel, iar prin întâmpinarea formulată de intimata-chemată

în garanție SC E. SRL Sibiu s-a solicitat respingerea recursului și menținerea dispozițiilor

instanței de fond și din apel cu privire la respingerea cererii de chemare în garanție.

Analizând criticile

aduse deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată

că acestea sunt fondate, urmând ca recursul declarat de reclamanta SC R.T.P.

SRL Tălmaciu să fie admis, pentru următoarele considerente:

Modificarea unei

hotărâri poate fi solicitată, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. atunci „când

hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii”.

Din perspectiva

acestui motiv de recurs, recurenta a pus în discuție aplicarea greșită, de către

instanța de apel a prevederilor art. 11 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 privind

prescripția extinctivă, considerând că în mod eronat instanța a reținut că este

întemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune, respingând în acest sens

acțiunea ca prescrisă.

Potrivit dispozițiilor

art. 1 din Hotărârea nr. 274/1994 privind aprobarea Regulamentului de recepție a

lucrărilor de construcții și instalații aferente acestora, se prevede că „recepția

constituie o componentă a sistemului calității în construcții și este actul prin

care investitorul declară că acceptă, preia lucrarea cu sau fără rezerve și că aceasta

poate fi dată în folosință. Prin actul de recepție se certifică faptul că executantul

și-a îndeplinit obligațiile în conformitate cu prevederile contractului și ale documentației

de execuție”.

Față de textul

legal evocat, se constată că în cauză sunt aplicabile dispozițiile speciale, iar

nu cele generale și în acest context prevederile art. 11 alin. (2) din Decretul

nr. 167/1958 nu pot fi confundate cu predarea, în sensul acreditării ideii unei

identități între predare și recepție sau chiar a unei recepții tacite prin folosința

construcției, deoarece prevederile legale fiind foarte clare în acest sens.

În acest sens

se constată că, în mod corect a reținut prima instanță, faptul că singurul act care

descarcă pe constructor de obligațiile asumate prin contractul de construire sau

executare de lucrări este procesul-verbal de recepție la care constructorul poate

participa dar nu poate face parte din comisia de recepție. Prin acest act se constată

conformitatea construcției cu proiectul, precum și calitatea lucrărilor executate

și a materialelor folosite și totodată imobilul se constată a fi funcțional și se

predă spre folosința beneficiarului. Acest fapt nu a fost respectat de către pârâta

SC W.K.G. SRL Sibiu, deși aceasta a fost notificată la data de 18 octombrie 2005

asupra predării construcției, precum și în octombrie 2006, pârâta nu a înțeles să-și

îndeplinească această obligație care o descarcă de răspundere contractuală.

În acest context,

invocarea de către pârâta SC W.K.G. SRL Sibiu a dispozițiilor art. 5 din H.G.

nr. 273/1994, care prevăd că „recepția se poate face prin acordul părților sau,

în cazul când părțile nu ajung la un acord pentru rezolvarea neînțelegerilor ivite

cu ocazia încheierii procesului-verbal de recepție, ele se pot adresa instanței

judecătorești” se constată că nu au relevanță atâta vreme cât, în cauză nu a fost

încheiat niciun proces-verbal de recepție.

Prin urmare, se

constată că termenul de prescripție nu curge în lipsa încheierii procesului-verbal

de recepție astfel că, acțiunea reclamantei SC R.T.P. SRL Tălmaciu a fost promovată

în termen legal, așa cum în mod corect a reținut și Tribunalul Sibiu, decizia recurată

fiind dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 11 alin. (2) din Decretul

nr. 167/1858, înțelesul noțiunii de predare trebuie apreciat potrivit dispozițiilor

legale în materie invocate și nu ca o simpla preluare a construcției prin folosința

acesteia.

Raportat la cele

expuse, Înalta Curte reține ca fiind fondată critica dezvoltată de reclamantă circumscris

motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât,

potrivit prevederilor art. 11 alin. ultim din Decretul nr. 167/1958, constată că

acțiunea reclamantei a fost formulată în termen, iar în acest context, va reveni

instanței de apel obligația de a soluționa cauza pe fond, întrucât soluția de admitere

a apelului formulat de pârâtă, astfel cum rezultă din considerentele deciziei atacate

se referă doar la analizarea excepției prescripției dreptului la acțiune de către

instanța de apel, aspect ce reprezintă o necercetare a fondului cauzei în raport

cu probele existente și apărările depuse de reclamantă la dosarul cauzei, sens în

care va trimite cauza pentru rejudecare.

În ceea ce privește

critica recurentei, încadrată de Înalta Curte în prevederile art. 304 pct. 7 C.

proc. civ., potrivit căreia, decizia atacată nu cuprinde motivele de fapt și de

drept care au format convingerea instanței, întrucât aceasta nu prezintă motivele

pentru care apărările sale din întâmpinare au fost respinse, aspect ce încalcă dreptul

la un proces echitabil, urmează ca aceasta să fie avută în vedere de către Curtea

de Apel Alba-lulia, hotărârea fiind pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 295

C. proc. civ., care consacră chiar caracterul devolutiv al căii de atac.

Pentru aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1), alin. (3) și alin.

(5) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de reclamanta

SC R.T.P. SRL Talmaciu, să caseze decizia atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecarea

aceleiași instanțe, urmând ca în conformitate cu art. 315 alin. (3) C. proc. civ.

să fie analizate toate motivele și apărările formulate de părți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta SC R.T.P. SRL Talmaciu împotriva deciziei nr. 257/2014 din

18 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Alba-lulia, secția a ll-a civilă, pe

care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 27 ianuarie 2015.