ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1593/2015
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1593/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)
Deliberând
asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată
următoarele:
Prin sentința civilă nr. 959 din
7 mai 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a lll-a civilă a fost
respinsă acțiunea formulată reclamantul G.F.V., în contradictoriu cu cu pârâtul
Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice având ca obiect despăgubiri
pentru persecuții politice față de reclamant și față de tatăl reclamantului, ca
neîntemeiată.
Împotriva
acestei sentințe, reclamantul G.F.V. a declarat recurs, înregistrat la data de
2 aprilie 2015 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a ll-a
civilă, Dosar nr. 35795/3/2012.
Înalta Curte,
verificându-și competența, în temeiul dispozițiilor art. 159
1
raportat la art. 299 alin. (2) C. proc. civ. cu referire la art. 105 alin. (1)
din același act normativ, constată că nu este competentă să soluționeze
prezentul recurs.
Este de
reținut că în sistemul nostru de drept mijloacele procesuale de atac a
hotărârilor judecătorești, exercitarea acestora și efectele căilor de atac sunt
guvernate de principiul legalității căilor de atac, regulă cu valoare de
principiu constituțional, care semnifică instituirea prin lege a căilor de atac
și exercitarea lor în condițiile legii, potrivit cu natura și scopul lor,
într-o anumită ordine, precum și soluționarea acestora de către instanța
prevăzută de lege.
Legalitatea
căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă și de
exigențele art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, concretizând
una dintre garanțiile unui proces echitabil.
Este de
necontestat că recunoașterea unei căii de atac în alte situații decât cele
prevăzute de legea procesuală, ori extinderea limitelor competenței atribuite
prin lege, constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac,
precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii.
Art. 299
alin. (2) C. proc. civ., stipulează faptul că, recursul se soluționează de
instanța imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea.
De asemenea,
dispozițiile art. 4 pct. 1 C. proc. civ. prevăd faptul că, Înalta Curte judecă
recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel și a altor
hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.
În speță, se
constată că reclamantul G.F.V. a învestit Înalta Curte cu o cerere prin care a
declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 959 din 7 mai 2013 pronunțată de
Tribunalul București, secția a lll-a civilă.
Față de cele
arătate, se constată că Înalta Curte nu este competentă să soluționeze recursul
declarat de către reclamant, întrucât instanța superioară celei care a pronunțat
decizia recurată, este Curtea de Apel București.
Așa fiind, Înalta
Curte va admite excepția privind competența materială și, în temeiul
dispozițiilor art. 158 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ., va trimite cauza
spre soluționare la instanța competentă, respectiv Curtea de Apel București.
În raport de
soluția adoptată, excepția tardivității, invocată de procuror, va fi analizată
de instanța competentă să soluționeze recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite
excepția privind competența materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Trimite cauza spre soluționare la instanța competentă, respectiv Curtea de Apel
București.
Fără nicio
cale de atac.
Pronunțată în
ședință publică, astăzi 10 iunie 2015.