ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1593/2015

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 959 din 7 mai 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a lll-a civilă a fost respinsă acțiunea formulată reclamantul G.F.V., în contradictoriu cu cu pârâtul Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice având ca obiect despăgubiri pentru persecuții politice față de reclamant și față de tatăl reclamantului, ca neîntemeiată. Împotriva acestei sentințe, reclamantul G.F.V. a declarat recurs, înregistrat la data de 2 aprilie 2015 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, Dosar nr. 35795/3/2012. Înalta Curte, verificându-și competența, în temeiul dispozițiilor art. 159 1 raportat la art. 299 alin. (2) C. proc.

civ. cu referire la art. 105 alin. (1) din același act normativ, constată că nu este competentă să soluționeze prezentul recurs. Este de reținut că în sistemul nostru de drept mijloacele procesuale de atac a hotărârilor judecătorești, exercitarea acestora și efectele căilor de atac sunt guvernate de principiul legalității căilor de atac, regulă cu valoare de principiu constituțional, care semnifică instituirea prin lege a căilor de atac și exercitarea lor în condițiile legii, potrivit cu natura și scopul lor, într-o anumită ordine, precum și soluționarea acestora de către instanța prevăzută de lege. Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă și de exigențele art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, concretizând una dintre garanțiile unui proces echitabil.

Este de necontestat că recunoașterea unei căii de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală, ori extinderea limitelor competenței atribuite prin lege, constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii. Art. 299 alin. (2) C. proc. civ., stipulează faptul că, recursul se soluționează de instanța imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea. De asemenea, dispozițiile art. 4 pct. 1 C. proc. civ. prevăd faptul că, Înalta Curte judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege. În speță, se constată că reclamantul G.F.V.

a învestit Înalta Curte cu o cerere prin care a declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 959 din 7 mai 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a lll-a civilă. Față de cele arătate, se constată că Înalta Curte nu este competentă să soluționeze recursul declarat de către reclamant, întrucât instanța superioară celei care a pronunțat decizia recurată, este Curtea de Apel București. Așa fiind, Înalta Curte va admite excepția privind competența materială și, în temeiul dispozițiilor art. 158 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ., va trimite cauza spre soluționare la instanța competentă, respectiv Curtea de Apel București. În raport de soluția adoptată, excepția tardivității, invocată de procuror, va fi analizată de instanța competentă să soluționeze recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite excepția privind competența materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Trimite cauza spre soluționare la instanța competentă, respectiv Curtea de Apel București. Fără nicio cale de atac. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 iunie 2015.