ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4587/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la data de 21 august 2009, reclamantul M.D.R.L. a chemat în judecată pe pârâta SC I.C.

SRL solicitând constatarea intervenirii rezoluțiunii contractului de grant X1 încheiat cu pârâta, și, pe cale de consecință, obligarea pârâtei la restituirea sumei de 21.124 euro fonduri PHARE și 54,06 euro comisioane bancare, reprezentând suma virată cu titlu de finanțare nerambursabilă în baza Contractului de Grant X1, și solicitată ca urmare a rezoluțiunii acestui contract și repunerii părților în situația anterioară, obligarea pârâtei la plata dobânzii de întârziere în cuantum de 3.176,95 euro, calculată conform art. 18 alin. (3) din Condițiile Generale, plătibilă la data expirării termenului de plată și până la achitarea în întregime a debitului, dobândă calculată pentru perioada 29 aprilie 2005 - 11 august 2009. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că pârâta SC I.C.

SRL a fost beneficiara unui împrumut nerambursabil în baza Contractului de Grant X1 în vederea implementării proiectului "Realizarea, implementarea și certificarea sistemelor de management al calității ISO 9000 și a sistemelor de management al mediului ISO 14000". Contractul de Grant X1 a fost încheiat în data de 28 noiembrie 2002 cu o perioadă de implementare de 11 luni, iar data de începere a proiectului a fost prevăzută prin art. 2 alin. (1) din Condițiile Speciale ale Contractului și reprezintă prima zi a lunii imediat următoare virării avansului.

În condițiile în care avansul a fost virat în luna martie 2003, a arătat că în speță durata de execuție a proiectului s-a întins pe perioada 1 aprilie 2003 - 1 martie 2004. S-a arătat că beneficiarul, în conformitate cu art. 7 (2)(1) din Condițiile Speciale ale Contractului și art. 2 alin. (1) și (3) din Condițiile Generale ale Contractului, trebuia să întocmească un Raport Final ce însoțea Cererea de Plată a tranșei finale, care trebuia înaintat Autorității Contractante prin intermediul Agenției de Dezvoltare Regională Sud-Est. S-a mai arătat că, potrivit dispozițiilor art. 2 (4) coroborat cu art. 2 (6) din Condițiile Generale, pârâta avea obligația depunerii acestui raport final, în termen de 3 luni de la terminarea duratei de desfășurare a proiectului.

Cum proiectul urma a fi analizat la 1 martie 2004, pârâta avea obligația depunerii raportului final, însoțit de documentația necesară, până la data de 1 iunie 2004. Conform acelorași dispoziții contractuale, nedepunerea rapoartelor menționate mai sus era sancționată cu rezilierea în baza art. 11 alin. (3) din Condițiile Generale ale contractului și recuperarea în întregime a sumelor plătite cu titlu de finanțare. Mai arată reclamanta că la sfârșitul perioadei de implementare pârâta nu a obținut certificările la care se angajase, neatingând astfel scopul proiectului și nici nu a depus raportările tehnice și financiare la care era obligată prin contract.

S-a mai susținut prin acțiune că prin adresa din 11 mai 2004 i s-a adus la cunoștință pârâtei data limită de depunere a raportului final, respectiv 1 iunie 2004, și că prin adresa din 13 august 2004, pârâta a fost notificată să depună în termen de 3 zile raportul final, în caz contrar urmând a se proceda la rezilierea proiectului. Având în vedere aceste motive și faptul că pârâta nici nu a atins obiectivul proiectului, neobținând certificările ISO la care s-a obligat prin contract, autoritatea contractantă a decis rezilierea contractului de grant conform art. 11 alin. (3) din Condițiile Generale ale Contractului, sens în care a înștiințat pârâta, prin adresa din 21 februarie 2005, asupra deciziei de reziliere a contractului de grant conform art. 11 alin. (3), cu recuperarea în întregime a finanțării primite.

În drept, a invocat reclamantul art. 1073 - 1090 C. civ., dispozițiile Contractului de Grant X1, ale C. proc. civ. și art. 56 C. com. Prin Încheierea de ședință din 22 ianuarie 2010, secția a VI-a comercială, din cadrul Tribunalului București, în temeiul art. 2 lit. c) și art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, s-a admis excepția necompetenței funcționale și a fost înaintată cauza spre competentă soluționare secției de contencios administrativ a tribunalului, reținând că actul ce face obiectul capătului principal de cerere, contractul de grant, este încheiat cu o autoritate publică, fiind asimilat actelor administrative.

Pricina a fost înregistrată pe rolul secției de contencios administrativ a Tribunalului București la data de 26 mai 2010. Prin Sentința civilă nr. 553 din 11 februarie 2011, Tribunalul București, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale a instanței, invocată din oficiu, reținând, în esență, calitatea de autoritate publică centrală a reclamantului M.D.R.L. și prevederile art. 3 alin. (10) din Legea nr. 554/2010, și a declinat competența de soluționare în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 1 martie 2011. Prin Sentința nr. 5075 din 13 septembrie 2011, această instanță a respins acțiunea ca urmare a admiterii excepției autorității de lucru judecat.

Sentința a fost casată prin Decizia nr. 4183 din 17 octombrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. După casare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. 25826/3/2010*. La primul termen, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune pe capătul principal - constatarea intervenirii rezoluțiunii. Hotărârea instanței de fond Prin Sentința nr. 746 din 19 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune; a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul M.D.R.L., în contradictoriu cu pârâta SC I.C.

SRL, ca prescrisă. Pentru a pronunța această soluție, curtea de apel a reținut că durata de execuție a proiectului s-a întins pe perioada 1 aprilie 2003 - 1 martie 2004. În raport de art. 7 (2)(1) din Condițiile Speciale ale Contractului și art. 2 alin. (1) și (3) din Condițiile Generale ale Contractului, beneficiarul trebuia să întocmească un Raport Final, care trebuia înaintat Autorității Contractante prin intermediul Agenției de Dezvoltare Regională Sud-Est, potrivit dispozițiilor art. 2 (4) coroborat cu art. 2 (6) din Condițiile Generale, în termen de 3 luni de la terminarea duratei de desfășurare a proiectului.

A constatat prima instanță că, în condițiile în care proiectul urma a fi analizat la 1 martie 2004, pârâta avea obligația depunerii raportului final, însoțit de documentația necesară, până la data de 1 iunie 2004. Curtea de apel a stabilit că reclamanta s-a adresat instanței cu cererea de constatare a rezoluțiunii la data de 19 august 2009, după expirarea termenului general de prescripție de trei ani. În acest sens au fost avute în vedere dispozițiile art. 7 din Decretul-lege nr. 167/1958, potrivit cărora prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită.

S-a arătat în sentință că dreptul la acțiune pentru obținerea rezoluțiunii contractului și repunerea în situația anterioară a început să curgă de la momentul expirării termenului de executare a obligației contractuale - 1 iunie 2004, iar introducerea acțiunii în pretenții de către reclamantă în anul 2006, pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București, Dosar 11950/302/2006 (având ca obiect obligarea pârâtei SC I.C. SRL la restituirea finanțării încasate în baza contractului și accesorii ca urmare a rezilierii), nu a avut efectul întreruperii termenului, în condițiile în care acțiunea a fost respinsă (ca prematur formulată, prin Sentința 5783/2007, irevocabilă prin respingerea recursului). A avut în vedere judecătorul fondului dispozițiile art. 16 din Decretului-lege nr. 167/1958 care reglementează cazurile de întrerupere a termenului prescripției.

Având în vedere că legiuitorul nu face distincția între diferitele motive de respingere a acțiunii (ca neîntemeiată sau ca urmare a admiterii unei excepții de fond), reținând principiul "unde legiuitorul nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă", curtea de apel a constatat că nu sunt fondate apărările formulate de reclamant pe excepția prescripției prin notele scrise. Recursul Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul M.D.R.A.P., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea cererii de recurs, în esență M.D.R.A.P. a arătat următoarele: - Arată recurenta că în cauză este aplicabil termenul de prescripție de 5 ani prevăzut de legislația fiscală pentru creanțele bugetare deoarece sumele solicitate de instituția noastră în baza contractului de grant X1 reprezintă creanțe bugetare.

Conform prevederilor O.U.G. nr. 63/1999, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu dispozițiile art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 79/2003, cu modificările și completările ulterioare, constituie creanțe bugetare sumele plătite necuvenit din fonduri comunitare și/sau din cofinanțarea aferentă, ca urmare a neregulilor și/sau fraudei, accesoriile acestora, respectiv dobânzi, penalități de întârziere și alte penalități, după caz, precum și costurile bancare. Așa fiind, termenul de prescripție a dreptului asupra creanței fiscale este de 5 ani conform art. 91 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, iar nu termenul de prescripție general de 3 ani reglementat de dispozițiile art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

- Precizează recurenta că cererea de constatare a rezoluțiunii a fost introdusă la data de 21 august 2009 (și nu 19 august 2009, cum a reținut instanța). - Unul dintre motivele pentru care am cerut constatarea rezoluțiunii a fost faptul că intimata pârâtă nu a depus raportarea finală și nici nu și-a atins obiectivele puse prin proiect.

Potrivit dispozițiilor art. 2(4) coroborat cu art. 2(6) din Condițiile Generale, intimata pârâtă avea obligația depunerii acestui raport final, în termen de 3 luni de la terminarea duratei de desfășurare a proiectului 1 martie 2004, deci pârâta intimată avea obligația depunerii raportului final, însoțit de toată documentația necesară (partea tehnică și partea financiară) până la data de 1 iunie 2004. Conform acelorași dispoziții contractuale, nedepunerea rapoartelor mai sus menționate era sancționată cu rezilierea în baza art. 11 alin. (3) din Condițiile Generale ale contractului și recuperarea în întregime a sumelor plătite cu titlu de finanțare.

În consecință, dreptul la acțiune s-a născut la data de 1 iunie 2004. Se arată că, de la această dată, instituția recurentă nu a stat în pasivitate până la data de 21 august 2009 când s-a introdus prezenta cerere, ci prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 5 București la data de 5 septembrie 2006, aceasta a solicitat obligarea pârâtei SC I.C. SRL la plata sumei de 21.124 euro finanțare Phare ca urmare a rezilierii contractului de grant în baza pactului comisoriu de grad 3 cuprins în dispozițiile art. 11 alin. (3) din contractul de grant. - Consideră recurenta că, în speță, prescripția a fost întreruptă prin cererea introdusă la data de 5 septembrie 2006 la Judecătoria Sector 5 București, cerere ce a format obiectul Dosarului nr. 11950/302/2006.

Apărările intimatului reclamant - Intimata reclamantă a formulat întâmpinare la cererea de recurs și a solicitat respingerea acesteia ca nefondată, considerând că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 16 alin. (2) din Decretul-lege nr. 167/1958. Considerentele și soluția instanței de recurs Analizând cererea de recurs, motivele invocate, normele legale incidente în cauză, precum și în conformitate cu prevederile art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este fondată pentru considerentele următoare: Referitor la termenul de prescripție În fapt - se reține că SC I.C.

SRL a fost beneficiara unui împrumut nerambursabil în baza contractului de grant X1 cu o perioadă de implementare a proiectului - "Realizarea, implementarea și certificarea sistemelor de management al calității ISO 9000 și a sistemelor de management al mediului ISO 14000" - între 1 aprilie 2003 - 1 martie 2004. Pentru a justifica suma primită ca avans și pentru a putea primi tranșa fiscală, beneficiarul în conformitate cu prevederile art. 7(2) (1) din Condițiile speciale ale contractului și art. 2 alin. (1) și (3) Condiții generale - trebuia să întocmească un Raport final până la data de 1 iunie 2004. Nedepunerea rapoartelor (parte tehnică și parte financiară) era sancționată în baza art. 11 alin. (3) din Condițiile generale cu rezilierea contractului și recuperarea în întregime a sumelor plătite cu titlu de finanțare.

Recurentul reclamant M.D.R.A.P. și-a întemeiat acțiunea pe prevederile art. 1073 - 1090 C. civ., dispozițiile Contractului de Grant, C. com. Însă, Contractul de Grant este un contract administrativ - care are ca obiect - fonduri europene nerambursabile. În drept, art. 2 lit. a) din O.G. nr. 79/2003 definește neregula ca reprezentând orice abatere de la legalitate, regularitate și conformitate în raport cu dispozițiile naționale și/sau comunitare, precum și cu prevederile contractului ori ale angajamentelor legale încheiate în baza acestor dispoziții, care prejudiciază bugetul general al Comunității Europene și/sau bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, precum și bugetele din care provine cofinanțarea aferentă printr-o cheltuială necuvenită.

Conform prevederilor O.G. nr. 79/2003 creanțele bugetare rezultate din nereguli sunt asimilate creanțelor fiscale, iar pentru recuperarea acestora compartimentele de specialitate sunt abilitate să folosească procedurile prevăzute de O.G. nr. 93/2003 privind Codul de procedură fiscală (art. 11). Potrivit art. 21 din O.G. nr. 70/1997 privind controlul fiscal se prevedea un termen de prescripție de 5 ani pentru dreptul organelor de control fiscal, de a stabili creanțe bugetare, în acest sens fiind și art. 91 alin. (1) din O.G. nr. 93/2003. Prin urmare, în cauză este vorba despre creanțe bugetare fiscale, iar termenul de prescripție pentru recuperarea acestora este de 5 ani, și nu de 3 ani, termenul general de prescripție conform art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958.

- În ceea ce privește întreruperea cursului prescripției dreptului la acțiune Înalta Curte de Casație și Justiție constată că interpretarea dată de instanța de fond este eronată în ceea ce privește întreruperea cursului prescripției în speță. Se reține că dreptul la acțiune al recurentei reclamante pentru promovarea acțiunii în rezoluțiunea contractului de grant și recuperarea sumelor de bani ca urmare a neexecutării obligațiilor a început să curgă conform contractului la data de 1 iunie 2004. Prezenta acțiune a fost introdusă la data de 21 august 2009 - însă la data de 5 septembrie 2006, recurentul reclamant a introdus acțiunea în pretenții ce a format obiectul Dosarului nr. 11950/302/2006 al Judecătoriei Sectorului 5 București - respinsă ca prematur introdusă prin Sentința nr. 7583/2007, irevocabilă.

Interpretând prevederile art. 16 alin. (2) din Decretul-lege nr. 167/1958, instanța fondului a concluzionat greșit că întrucât acțiunea fost respinsă ca prematură, această împrejurare nu întrerupe cursul prescripției. Cauzele de întrerupere a prescripției sunt legale (limitative, de strictă interpretare și aplicare) și civile (recunoașterea de către debitor). Întreruperea însă operează numai între părțile interesate, între reclamant și pârât pe de o parte, dar sub rezerva limitelor autorității de lucru judecat. Cu alte cuvinte prevederile art. 16 alin. (2) din Decretul-lege nr. 167/1958 sunt aplicabile și prescripția nu a fost întreruptă prin respingerea acțiunii inițiale - dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1201 C. civ.

privind autoritatea de lucru judecat. Prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 4183/2012 - s-a constatat că în mod greșit s-a reținut autoritatea de lucru judecat între acțiunea ce formează obiectul prezentului dosar și acțiunea inițială introdusă în 5 septembrie 2006 - Dosar nr. 11950/302/2006 la Judecătoria Sector 5 prin care nu s-a tranșat fondul litigiului, neexistând un impediment pentru introducerea unei noi cereri pe un alt temei juridic. Prin urmare, având în vedere și Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 4183/2012 - arătată mai sus, Înalta Curte consideră că acțiunea nu este prescrisă, că a operat întreruperea cursului prescripției prin introducerea cererii în pretenții din data de 5 septembrie 2006, fiind astfel ștearsă prescripția începută la data de 1 iunie 2004, neputându-se considera că titularul acțiunii a fost în pasivitate sau neglijent.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Având în vedere că instanța de fond a soluționat pricina fără a intra pe fondul cauzei, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (5) C. proc. civ., se va admite recursul, se va casa și trimite spre rejudecarea pe fond aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de M.D.R.A.P. împotriva Sentinței nr. 746 din 19 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 decembrie 2014. Procesat de GGC - AZ