ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 166/2015

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 1 februarie 2013, după declinarea competenței de către Tribunalul București, reclamanții I.C. și I.V. au chemat în judecată pe pârâții SC E.R.A.R. SA, G.G. și G.C. solicitând obligarea acestora la plata sumei de 1.700.000 euro cu titlu de despăgubiri morale către fiecare dintre reclamanți și 20.000 euro cu titlu de despăgubiri materiale. Prin sentința civilă nr. 3949 din 17 decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția civilă, a fost admisă în parte acțiunea formulată de I.C. și I.V. în contradictoriu cu SC E.R.A.R. SA, G.G. și G.C. și a fost obligată pârâta SC E.R.A.R.

SA. la plata sumei de 30.000 RON daune materiale reclamanților I.C. și I.V. și a câte 150.000 RON pentru fiecare reclamant cu titlu de daune morale. Cu privire la cuantumul despăgubirilor Tribunalul a constatat că prin declarațiile martorilor s-a făcut dovada că reclamanții au efectuat cheltuieli legate de înmormântarea și praznicele ulterioare, contravaloarea despăgubirilor însumând 30.000 RON sumă considerată a reprezenta daune materiale suferite de reclamanți.

Cu privire la daunele morale Tribunalul a reținut că sunt vădit nefondate pretențiile reclamanților de a li se acorda fiecăruia 1.700.000 euro cu titlul arătat în condițiile în care suma asigurată este 2.500.000 euro ce trebuie să acopere toate prejudiciile și că, raportat la circumstanțele reale și personale suma de 150.000 RON pentru fiecare reclamant cu titlu de daune morale este considerată rezonabilă, echitabilă și proporțională cu prejudiciul cauzat acoperindu-l integral; că la stabilirea acestui prejudiciu a fost avută în vedere că suma acordată trebuie să aibă un efect compensatoriu și nu o sancționare excesivă a autorului daunelor. S-a mai reținut cu privire la calculul cuantumului compensațiilor că s-a avut în vedere impactul emoțional al decesului asupra vieții ulterioare a reclamanților și modul în care au fost afectate relațiile sociale și de familie ale acestora.

Împotriva sentinței civile nr. 3949 din 17 decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția civilă, reclamanții I.C. și I.V. și pârâta SC E.R.A.R. SA au declarat apel. Instanța de apel a apreciat că apelul reclamanților I.C. și I.V. nu este fondat. În ce privește prejudiciul material, Curtea a considerat că nu există niciun argument pentru a se reține greșita evaluare a prejudiciului material de către prima instanță. Curtea a considerat că raportat la situația de fapt a recurenților, instanța a stabilit un prejudiciu situat în zona medie a valorii prejudiciilor evaluate de instanță în cazul decesului unui fiu/fiică. Există soluții în care evaluarea prejudiciului a fost stabilită la o sumă mică precum și soluții în care prejudiciul moral în ipoteza arătată a fost supraevaluat.

Cel stabilit de instanță, în speță, este situat la un nivel mediu, raportat anului 2011. Instanța de apel a apreciat nefondat și apelul formulat de pârâta SC E.R.A.R. SA. Critica apelantei privind stabilirea prejudiciului moral și material fără a se lua în considerare omisiunea victimei de a purta centura de siguranță în momentul producerii accidentului a fost apreciată nefondată. Curtea, verificând soluția primei instanțe cu privire la evaluarea prejudiciului moral, consideră că, așa cum a fost arătat mai sus, evaluarea daunelor morale a fost făcută într-un cuantum modic și echitabil, prin raportare la împrejurările arătate cu privire la reclamanți ca și la practica judiciară. În ce privește critica cu privire la evaluarea daunelor materiale, Curtea a reținut următoarele: Curtea consideră că prima instanță a stabilit o sumă modică cu privire la prejudiciul material suferit de reclamanți cu ocazia înmormântării și a efectuării obiceiurilor creștinești.

În aceste condiții, Curtea a considerat că suma stabilită de prima instanță, în cuantum de 30.000 RON cu titlu de daune materiale este justă în condițiile arătate. Pentru aceste considerente, Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, prin decizia civilă nr. 401 din 6 iunie 2014, a respins apelurile declarate de apelanții I.C. și I.V. precum și apelul declarat de apelanta SC E.R.A.R. SA, împotriva aceleiași sentințe, ca nefondate. Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanții I.C. și I.V. și pârâta SC E.R.A.R. SA Prin cererea de recurs formulată de reclamanții I.C. și I.V.

s-a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurată în sensul unei juste aprecieri a daunelor acordate, astfel încât acestea să corespundă prejudiciului moral suferit de reclamanți, constând în leziunile psihice cauzate de dispariția copilului în condiții dramatice, în urma accidentului rutier petrecut în data de 21 ianuarie 2011. Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În raport de aceste dispoziții reclamanții au arătat că instanța a încălcat și aplicat greșit principiile care reglementează răspunderea civilă delictuală și repararea prejudiciului. Din punct de vedere al evaluării prejudiciului material, reclamanții arată că în mod greșit instanța de apel a apreciat că daunele materiale în cuantum de 20.000 euro nu sunt justificate.

Recurenții arată în ce constau cheltuielile materiale ca urmare a tragicului accident. În ce privește prejudiciul moral, reclamanții susțin că argumentele instanței de apel în ce privește lipsa dovezilor nu pot fi reținute. Solicită ca pe această cale să fie reanalizat probatoriul administrat în cauză, din care rezultă suferința reclamanților. Recurenții-reclamanți invocă și recomandările Consiliului Europei cu privire la principiul reparării daunelor morale care trebuie recunoscut victimelor. Se invocă și considerentele deciziei nr. 1323 din 1 martie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în susținerea opiniei că indemnizația acordată trebuie să reprezinte în realitate o reparare a acestora, în sensul unei compensații sau satisfacții compensatorii, într-un cuantum care să suplinească faptul că nu este cu putință o reparare integrală a acestuia, în sensul unei repuneri în situația anterioară.

Recurenții reclamanți mai arată că instanța trebuie să aprecieze prejudiciul moral în raport de gravitatea sa incomensurabilă și importanța lui la nivelul la care sunt percepute de părțile civile. În consecință, solicită instanței de recurs să facă o apreciere corectă a ceea ce a pierdut partea civilă pe plan fizic, psihic, social și familial din ceea ce însemna o viață normală, liniștită și fericită pentru aceasta în momentul respectiv, dar și în viitor. Cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă SC E.R.A.R. SA a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În raport de acest motiv de nelegalitate, s-a arătat că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 49 pct. 2 lit. a), lit. b) și lit. d) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule, pusă în aplicare prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 5/2010.

Se susține că despăgubirile au fost stabilite cu mult peste media stabilită la nivel de jurisprudență, iar cheltuielile materiale se stabilesc doar prin înscrisuri, nu prin martori sau prezumții. Recurenta arată că greșit a reținut instanța de apel că s-au făcut simple afirmații teoretice cu privire la daunele morale, în realitate a indicat medii ale despăgubirilor și statistici. În concluzie, instanța de apel nu a ținut cont de jurisprudență în materie. În privința prejudiciului material, recurenta-pârâtă arată că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii în privința probării prejudiciului material, fiindcă norma specială se referă exclusiv la înscrisuri ca mijloc de probă. Recurenta apreciază că norma prevăzută la art. 49 pct. 2 lit. a)-lit.

b) din normele amintite este una specială, probatoriul fiind limitat la proba cu înscrisuri în ceea ce privește prejudiciul material. Proba testimonială solicitată și administrată este inadmisibilă, aceasta cu luarea în considerare a dispozițiilor art. 1191 C. civ. În consecință recurenta apreciază că în mod greșit s-a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 30.000 RON, în condițiile în care această valoare nu a fost dovedită prin înscrisuri. În combaterea cererii de recurs formulată de către recurenții-reclamanți, pârâta a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, întrucât criticile formulate nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. în situația în care nu se va reține excepția invocată, solicită să se respingă recursul ca nefondat. De asemenea, recurenții-reclamanți au formulat și depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului reclamanților. Înalta Curte în conformitate cu art. 137 C. proc. civ., raportat la art. 302 1 C. proc. civ. a luat în examinare excepția nulității recursului declarat de reclamanți. Este de observat că deși recurenții-reclamanți au invocat în susținerea recursului lor motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aceștia nu au structurat și dezvoltat motivul invocat, conform cerințelor art. 302 1 lit. c) C. proc. civ., ci s-au limitat doar la a-și exprima nemulțumirea față de modul în care instanța de apel a analizat probele administrate, în evaluarea prejudiciilor solicitate prin cererea de chemare în judecată, respectiv cel material și moral.

Cum aceste aspecte țin de o pretinsă netemeinicie a deciziei atacate, ele nu pot face obiectul controlului judiciar al instanței de recurs. Chiar dacă în cuprinsul cererii de recurs s-a indicat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în condițiile în care argumentele aduse nu se pot încadra în motivele indicate, instanța de recurs nu-și poate exercita rolul de control judiciar al deciziei atacate cât timp, modificarea sau casarea acesteia se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute la art. 304 pct. 1-pct. 9 C. proc. civ. Simpla nemulțumire a părții, cu privire la aspectele care au format convingerea instanței de apel, fără precizarea relevanței pe care acestea le au față de fondul pricinii, nu pot face obiectul analizei instanței de recurs, în raport de dispozițiile art. 304 C. proc.

civ. și de dispozițiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ., care statuează asupra obiectului recursului. Trimiterile la doctrina și jurisprudența în materie, în lipsa unei argumentații în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de art. 304 C. proc. civ., fac imposibilă exercitarea efectivă a controlului de legalitate al instanței de recurs. Constatând că recurenții nu s-au conformat obligației prevăzută de art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., potrivit cărora cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității motivele de nelegalitate și dezvoltarea lor, Înalta Curte va aplica cererii de recurs formulată de reclamanți sancțiunea nulității. Înalta Curte, în ce privește recursul declarat de pârâta SC E.R.A.R.

SA constată că este nefondat, pentru următoarele considerente: Instanța de apel prin soluția pronunțată, a realizat o aplicare și interpretare corectă a dispozițiilor legale în privința criteriilor de acordare a despăgubirilor morale datorate în baza raporturilor juridice de asigurare, prevăzute de dispozițiile art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 5/2010. Problema de drept care se ridică în speță este guvernată de dispozițiile Legii nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România și ale Ordinului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 5/2010 (în vigoare la data producerii accidentului) pentru punerea în aplicare a normelor privind asigurarea obiectivă de răspundere civilă pentru prejudiciile produse prin accidente de vehicule.

Potrivit art. 57 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, drepturile persoanei păgubite prin producerea accidentelor de circulație se exercită împotriva celor răspunzători de producerea pagubei. Aceste drepturi se pot exercita și direct împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia. În cazul daunelor producerii prin accidente de autovehicule survenite în anul 2010, asigurații sunt despăgubiți în limitele stabilite de Ordinul nr. 5/2010 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, care prevede limite maxime de despăgubire pentru prejudiciul cu caracter nepatrimonial și modul de stabilire a despăgubirilor datorate de asigurător persoanelor prejudiciate prin accidente de autovehicule, atât pentru pagube materiale, cât și pentru vătămări corporale și deces.

Dispozițiile cu caracter general, înscrise în art. 49 din Legea nr. 136/1995 stipulează că „asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule (...)”, iar art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 5/2010 prevede că, „La stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane se au în vedere următoarele: (...)2. în caz de deces (...) daunele morale: în conformitate cu legislația și jurisprudența din România”.

Astfel, prin Ordinul nr. 5/2010 al președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudiciile produse prin accidente de vehicule se prevede expres că în cazul vătămării corporale sau al decesului unei persoane se acordă și daune morale „în conformitate cu legislația și jurisprudența din România” (art. 49), fără a se indica, așadar, nici un criteriu de stabilire a acestora, cu excepția plafonului de despăgubire minimă a prejudiciilor patrimoniale și nepatrimoniale produse în unul și același accident și indiferent de numărul persoanelor prejudiciate.

Într-adevăr, conform art. 24 alin. (2) lit. b) din același ordin, „pentru vătămări corporale și decese, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial produse în unul și același accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate, limita de despăgubire se stabilește, pentru accidente produse în anul 2010, la un nivel de 2.500.000 euro, echivalent în RON la cursul de schimb al pieței valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Națională a României”. Ratione materiae, este vorba, evident, de o limită de despăgubire generală, pentru toate prejudiciile cauzate pentru vătămare corporală sau deces, deci atât pentru prejudiciile materiale, cât și cele morale.

Aceasta nu înseamnă însă că, automat, adică necondiționat și nedovedit, victima sau un terț păgubit poate să obțină de la asigurător integral această sumă, deoarece daunele morale se acordă, cum s-a arătat, „în conformitate cu legislația și jurisprudenta din România” (art. 49 din Ordinul nr. 5/2010, precitat). În absența unei reglementări exprese și de principiu, doctrina și jurisprudența, au făcut apel la textele din C. civ. privitoare la răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie. Într-adevăr, conform art. 998 C. civ., „orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”, iar potrivit art. 999 din același cod, „omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa”.

În prezent, la nivel legislativ și de principiu nu există criterii obiective, abstracte, respectiv acele criterii precise, cuantificabile, de stabilire a despăgubirilor bănești pentru repararea prejudiciilor morale, astfel încât instanțele se „ghidează” după criterii subiective, variabile de la caz la caz. Despăgubirile pentru repararea prejudiciilor morale sunt dificil de stabilit, în absența unor probe materiale judecătorul fiind singurul care, în raport de consecințele suferite de partea vătămată, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală. Cât privește întinderea prejudiciului este evident că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât în funcție de împrejurările concrete ale speței, statuând în echitate, instanța urmează să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacție echitabilă.

În speță, instanța de apel a ținut cont de importanța valorii lezate, dar și de gravitatea și intensitatea durerilor psihice suferite de reclamanți prin pierderea fiicei, precum și de necesitatea ca sumele acordate să nu constituie, totuși, o sursă de îmbogățire, ci să rămână doar un mijloc de compensație, de alinare a durerii psihice suferite. Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că în mod judicios instanța de apel a avut în vedere criteriile de stabilire a daunelor morale în conformitate cu statuate în art. 49 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 5/2010, referitoare la legislația și jurisprudența din România.

Din perspectivă jurisprudențială, trebuie reținut că atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când au avut de soluționat cauze similare celei de față, s-au raportat nu numai la criteriile de evaluare prestabilite de legislația națională, ci au avut în vedere și o judecată în echitate prin raportare și la consecințele negative suferite de reclamant, ca victimă a evenimentului rutier asigurat. Toate aceste aspecte, circumstanțiale situației particulare cauzei, au fost expuse în raționamentul logico-juridic al soluției pronunțate în privința determinării despăgubirilor, menite să asigure o reparație justă și echitabilă a prejudiciului suferit de reclamanți.

Înalta Curte nu va analiza criticile referitoare la acordarea daunelor materiale întrucât vizează modul de analizare a probatoriului administrat. Susținerile prezentate nu pot face obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului întrucât reprezintă aspecte de netemeinicie ale hotărârii atacate și exced cazurilor de nelegalitate înscrise strict și limitativ în art. 304 C. proc. civ., apărările astfel invocate situându-se în afara competențelor instanței de recurs atâta timp cât se raportează în mod explicit la modul de interpretare și evaluare a dovezilor administrate. În consecință, față de considerentele expuse, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nulitatea cererii de recurs declarat de reclamanții I.C. și I.V. deciziei civile nr. 401 din 6 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a Vl-a civilă, în temeiul art. 302 1 C. proc. civ. Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC E.R.A.R. SA împotriva deciziei civile nr. 401 din 6 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a Vl-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 ianuarie 2015.