ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 166/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 166/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra

recursurilor de față:

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului Ilfov la data de 1 februarie 2013, după declinarea

competenței de către Tribunalul București, reclamanții I.C. și I.V. au chemat

în judecată pe pârâții SC E.R.A.R. SA, G.G. și G.C. solicitând obligarea

acestora la plata sumei de 1.700.000 euro cu titlu de despăgubiri morale către

fiecare dintre reclamanți și 20.000 euro cu titlu de despăgubiri materiale.

Prin sentința

civilă nr. 3949 din 17 decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția civilă,

a fost admisă în parte acțiunea formulată de I.C. și I.V. în contradictoriu cu SC

E.R.A.R. SA, G.G. și G.C. și a fost obligată pârâta SC E.R.A.R. SA. la plata sumei

de 30.000 RON daune materiale reclamanților I.C. și I.V. și a câte 150.000 RON pentru

fiecare reclamant cu titlu de daune morale.

Cu privire la

cuantumul despăgubirilor Tribunalul a constatat că prin declarațiile martorilor

s-a făcut dovada că reclamanții au efectuat cheltuieli legate de înmormântarea și

praznicele ulterioare, contravaloarea despăgubirilor însumând 30.000 RON sumă considerată

a reprezenta daune materiale suferite de reclamanți.

Cu privire la

daunele morale Tribunalul a reținut că sunt vădit nefondate pretențiile reclamanților

de a li se acorda fiecăruia 1.700.000 euro cu titlul arătat în condițiile în care

suma asigurată este 2.500.000 euro ce trebuie să acopere toate prejudiciile și că,

raportat la circumstanțele reale și personale suma de 150.000 RON pentru fiecare

reclamant cu titlu de daune morale este considerată rezonabilă, echitabilă și proporțională

cu prejudiciul cauzat acoperindu-l integral; că la stabilirea acestui prejudiciu

a fost avută în vedere că suma acordată trebuie să aibă un efect compensatoriu și

nu o sancționare excesivă a autorului daunelor.

S-a mai reținut

cu privire la calculul cuantumului compensațiilor că s-a avut în vedere impactul

emoțional al decesului asupra vieții ulterioare a reclamanților și modul în care

au fost afectate relațiile sociale și de familie ale acestora.

Împotriva sentinței

civile nr. 3949 din 17 decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția civilă,

reclamanții I.C. și I.V. și pârâta SC E.R.A.R. SA au declarat apel.

Instanța de apel

a apreciat că apelul reclamanților I.C. și I.V. nu este fondat.

În ce privește

prejudiciul material, Curtea a considerat că nu există niciun argument pentru a

se reține greșita evaluare a prejudiciului material de către prima instanță.

Curtea a considerat

că raportat la situația de fapt a recurenților, instanța a stabilit un prejudiciu

situat în zona medie a valorii prejudiciilor evaluate de instanță în cazul decesului

unui fiu/fiică.

Există soluții

în care evaluarea prejudiciului a fost stabilită la o sumă mică precum și soluții

în care prejudiciul moral în ipoteza arătată a fost supraevaluat. Cel stabilit de

instanță, în speță, este situat la un nivel mediu, raportat anului 2011.

Instanța de apel

a apreciat nefondat și apelul formulat de pârâta SC E.R.A.R. SA.

Critica apelantei

privind stabilirea prejudiciului moral și material fără a se lua în considerare

omisiunea victimei de a purta centura de siguranță în momentul producerii accidentului

a fost apreciată nefondată.

Curtea, verificând

soluția primei instanțe cu privire la evaluarea prejudiciului moral, consideră că,

așa cum a fost arătat mai sus, evaluarea daunelor morale a fost făcută într-un cuantum

modic și echitabil, prin raportare la împrejurările arătate cu privire la reclamanți

ca și la practica judiciară.

În ce privește

critica cu privire la evaluarea daunelor materiale, Curtea a reținut următoarele:

Curtea consideră

că prima instanță a stabilit o sumă modică cu privire la prejudiciul material suferit

de reclamanți cu ocazia înmormântării și a efectuării obiceiurilor creștinești.

În aceste condiții, Curtea a considerat că suma stabilită de prima instanță, în

cuantum de 30.000 RON cu titlu de daune materiale este justă în condițiile arătate.

Pentru aceste

considerente, Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, prin decizia civilă

nr. 401 din 6 iunie 2014, a respins apelurile declarate de apelanții I.C. și I.V.

precum și apelul declarat de apelanta SC E.R.A.R. SA, împotriva aceleiași sentințe,

ca nefondate.

Împotriva acestei

decizii, au declarat recurs reclamanții I.C. și I.V. și pârâta SC E.R.A.R. SA

Prin cererea de

recurs formulată de reclamanții I.C. și I.V. s-a solicitat admiterea recursului,

modificarea deciziei recurată în sensul unei juste aprecieri a daunelor acordate,

astfel încât acestea să corespundă prejudiciului moral suferit de reclamanți, constând

în leziunile psihice cauzate de dispariția copilului în condiții dramatice, în urma

accidentului rutier petrecut în data de 21 ianuarie 2011.

Cererea de recurs

a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În raport de aceste

dispoziții reclamanții au arătat că instanța a încălcat și aplicat greșit principiile

care reglementează răspunderea civilă delictuală și repararea prejudiciului.

Din punct de vedere

al evaluării prejudiciului material, reclamanții arată că în mod greșit instanța

de apel a apreciat că daunele materiale în cuantum de 20.000 euro nu sunt justificate.

Recurenții arată în ce constau cheltuielile materiale ca urmare a tragicului accident.

În ce privește

prejudiciul moral, reclamanții susțin că argumentele instanței de apel în ce privește

lipsa dovezilor nu pot fi reținute.

Solicită ca pe

această cale să fie reanalizat probatoriul administrat în cauză, din care rezultă

suferința reclamanților.

Recurenții-reclamanți

invocă și recomandările Consiliului Europei cu privire la principiul reparării daunelor

morale care trebuie recunoscut victimelor. Se invocă și considerentele deciziei

nr. 1323 din 1 martie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în

susținerea opiniei că indemnizația acordată trebuie să reprezinte în realitate o

reparare a acestora, în sensul unei compensații sau satisfacții compensatorii, într-un

cuantum care să suplinească faptul că nu este cu putință o reparare integrală a

acestuia, în sensul unei repuneri în situația anterioară.

Recurenții reclamanți

mai arată că instanța trebuie să aprecieze prejudiciul moral în raport de gravitatea

sa incomensurabilă și importanța lui la nivelul la care sunt percepute de părțile

civile.

În consecință,

solicită instanței de recurs să facă o apreciere corectă a ceea ce a pierdut partea

civilă pe plan fizic, psihic, social și familial din ceea ce însemna o viață normală,

liniștită și fericită pentru aceasta în momentul respectiv, dar și în viitor.

Cererea de recurs

formulată de recurenta-pârâtă SC E.R.A.R. SA a fost întemeiată în drept pe dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În raport de acest

motiv de nelegalitate, s-a arătat că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greșită

a dispozițiilor art. 49 pct. 2 lit. a), lit. b) și lit. d) din Normele privind asigurarea

obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule,

pusă în aplicare prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 5/2010.

Se susține că despăgubirile au fost stabilite cu mult peste media stabilită la nivel

de jurisprudență, iar cheltuielile materiale se stabilesc doar prin înscrisuri,

nu prin martori sau prezumții.

Recurenta arată

că greșit a reținut instanța de apel că s-au făcut simple afirmații teoretice cu

privire la daunele morale, în realitate a indicat medii ale despăgubirilor și statistici.

În concluzie,

instanța de apel nu a ținut cont de jurisprudență în materie.

În privința prejudiciului

material, recurenta-pârâtă arată că instanța de apel a făcut o greșită aplicare

a legii în privința probării prejudiciului material, fiindcă norma specială se referă

exclusiv la înscrisuri ca mijloc de probă.

Recurenta apreciază

că norma prevăzută la art. 49 pct. 2 lit. a)-lit. b) din normele amintite este una

specială, probatoriul fiind limitat la proba cu înscrisuri în ceea ce privește prejudiciul

material. Proba testimonială solicitată și administrată este inadmisibilă, aceasta

cu luarea în considerare a dispozițiilor art. 1191 C. civ.

În consecință

recurenta apreciază că în mod greșit s-a dispus obligarea pârâtei la plata sumei

de 30.000 RON, în condițiile în care această valoare nu a fost dovedită prin înscrisuri.

În combaterea

cererii de recurs formulată de către recurenții-reclamanți, pârâta a depus la dosarul

cauzei întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil,

întrucât criticile formulate nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în situația în care nu se va reține excepția invocată,

solicită să se respingă recursul ca nefondat.

De asemenea, recurenții-reclamanți

au formulat și depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care au solicitat respingerea

recursului reclamanților.

Înalta Curte în

conformitate cu art. 137 C. proc. civ., raportat la art. 302

1

C. proc.

civ. a luat în examinare excepția nulității recursului declarat de reclamanți.

Este de observat

că deși recurenții-reclamanți au invocat în susținerea recursului lor motivul prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aceștia nu au structurat și dezvoltat motivul

invocat, conform cerințelor art. 302

1

lit. c) C. proc. civ., ci s-au

limitat doar la a-și exprima nemulțumirea față de modul în care instanța de apel

a analizat probele administrate, în evaluarea prejudiciilor solicitate prin cererea

de chemare în judecată, respectiv cel material și moral.

Cum aceste aspecte

țin de o pretinsă netemeinicie a deciziei atacate, ele nu pot face obiectul controlului

judiciar al instanței de recurs.

Chiar dacă în

cuprinsul cererii de recurs s-a indicat motivul de nelegalitate prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în condițiile în care argumentele aduse nu se pot

încadra în motivele indicate, instanța de recurs nu-și poate exercita rolul de control

judiciar al deciziei atacate cât timp, modificarea sau casarea acesteia se poate

cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute la art. 304 pct.

1-pct. 9 C. proc. civ.

Simpla nemulțumire

a părții, cu privire la aspectele care au format convingerea instanței de apel,

fără precizarea relevanței pe care acestea le au față de fondul pricinii, nu pot

face obiectul analizei instanței de recurs, în raport de dispozițiile art. 304 C.

proc. civ. și de dispozițiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ., care statuează asupra

obiectului recursului.

Trimiterile la

doctrina și jurisprudența în materie, în lipsa unei argumentații în drept care să

situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de art. 304

C. proc. civ., fac imposibilă exercitarea efectivă a controlului de legalitate al

instanței de recurs.

Constatând că

recurenții nu s-au conformat obligației prevăzută de art. 302

1

alin.

(1) lit. c) C. proc. civ., potrivit cărora cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea

nulității motivele de nelegalitate și dezvoltarea lor, Înalta Curte va aplica cererii

de recurs formulată de reclamanți sancțiunea nulității.

Înalta Curte,

în ce privește recursul declarat de pârâta SC E.R.A.R. SA constată că este nefondat,

pentru următoarele considerente:

Instanța de apel

prin soluția pronunțată, a realizat o aplicare și interpretare corectă a dispozițiilor

legale în privința criteriilor de acordare a despăgubirilor morale datorate în baza

raporturilor juridice de asigurare, prevăzute de dispozițiile art. 49 pct. 2

lit. d) din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 5/2010.

Problema de drept

care se ridică în speță este guvernată de dispozițiile Legii nr. 136/1995 privind

asigurările și reasigurările în România și ale Ordinului Comisiei de

Supraveghere a Asigurărilor nr. 5/2010 (în vigoare la data producerii accidentului)

pentru punerea în aplicare a normelor privind asigurarea obiectivă de răspundere

civilă pentru prejudiciile produse prin accidente de vehicule.

Potrivit art.

57 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, drepturile

persoanei păgubite prin producerea accidentelor de circulație se exercită împotriva

celor răspunzători de producerea pagubei. Aceste drepturi se pot exercita și direct

împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia.

În cazul daunelor

producerii prin accidente de autovehicule survenite în anul 2010, asigurații sunt

despăgubiți în limitele stabilite de Ordinul nr. 5/2010 al Comisiei de Supraveghere

a Asigurărilor, care prevede limite maxime de despăgubire pentru prejudiciul cu

caracter nepatrimonial și modul de stabilire a despăgubirilor datorate de asigurător

persoanelor prejudiciate prin accidente de autovehicule, atât pentru pagube materiale,

cât și pentru vătămări corporale și deces.

Dispozițiile cu

caracter general, înscrise în art. 49 din Legea nr. 136/1995 stipulează că „asigurătorul

acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care

asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule (...)”,

iar art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor

nr. 5/2010 prevede că, „La stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale

sau al decesului unor persoane se au în vedere următoarele: (...)2. în caz de deces

(...) daunele morale: în conformitate cu legislația și jurisprudența din România”.

Astfel, prin Ordinul

nr. 5/2010 al președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor pentru punerea

în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru

prejudiciile produse prin accidente de vehicule se prevede expres că în cazul vătămării

corporale sau al decesului unei persoane se acordă și daune morale „în conformitate

cu legislația și jurisprudența din România” (art. 49), fără a se indica, așadar,

nici un criteriu de stabilire a acestora, cu excepția plafonului de despăgubire

minimă a prejudiciilor patrimoniale și nepatrimoniale produse în unul și același

accident și indiferent de numărul persoanelor prejudiciate.

Într-adevăr, conform

art. 24 alin. (2) lit. b) din același ordin, „pentru vătămări corporale și decese,

inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial produse în unul și același

accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate, limita de despăgubire

se stabilește, pentru accidente produse în anul 2010, la un nivel de 2.500.000 euro,

echivalent în RON la cursul de schimb al pieței valutare la data producerii accidentului,

comunicat de Banca Națională a României”.

Ratione materiae,

este vorba, evident, de o limită de despăgubire generală, pentru toate prejudiciile

cauzate pentru vătămare corporală sau deces, deci atât pentru prejudiciile materiale,

cât și cele morale. Aceasta nu înseamnă însă că, automat, adică necondiționat și

nedovedit, victima sau un terț păgubit poate să obțină de la asigurător integral

această sumă, deoarece daunele morale se acordă, cum s-a arătat, „în conformitate

cu legislația și jurisprudenta din România” (art. 49 din Ordinul nr. 5/2010, precitat).

În absența unei

reglementări exprese și de principiu, doctrina și jurisprudența, au făcut apel la

textele din C. civ. privitoare la răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie.

Într-adevăr, conform art. 998 C. civ., „orice faptă a omului, care cauzează altuia

un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”,

iar potrivit art. 999 din același cod, „omul este responsabil nu numai de prejudiciul

ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin

imprudența sa”.

În prezent, la

nivel legislativ și de principiu nu există criterii obiective, abstracte, respectiv

acele criterii precise, cuantificabile, de stabilire a despăgubirilor bănești pentru

repararea prejudiciilor morale, astfel încât instanțele se „ghidează” după criterii

subiective, variabile de la caz la caz.

Despăgubirile

pentru repararea prejudiciilor morale sunt dificil de stabilit, în absența unor

probe materiale judecătorul fiind singurul care, în raport de consecințele suferite

de partea vătămată, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală. Cât privește întinderea

prejudiciului este evident că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii

matematice sau economice, astfel încât în funcție de împrejurările concrete ale

speței, statuând în echitate, instanța urmează să acorde despăgubiri apte să constituie

o satisfacție echitabilă.

În speță, instanța

de apel a ținut cont de importanța valorii lezate, dar și de gravitatea și intensitatea

durerilor psihice suferite de reclamanți prin pierderea fiicei, precum și de necesitatea

ca sumele acordate să nu constituie, totuși, o sursă de îmbogățire, ci să rămână

doar un mijloc de compensație, de alinare a durerii psihice suferite.

Față de aceste

considerente, Înalta Curte constată că în mod judicios instanța de apel a avut în

vedere criteriile de stabilire a daunelor morale în conformitate cu statuate în

art. 49 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 5/2010, referitoare

la legislația și jurisprudența din România. Din perspectivă jurisprudențială, trebuie

reținut că atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului,

atunci când au avut de soluționat cauze similare celei de față, s-au raportat nu

numai la criteriile de evaluare prestabilite de legislația națională, ci au avut

în vedere și o judecată în echitate prin raportare și la consecințele negative suferite

de reclamant, ca victimă a evenimentului rutier asigurat. Toate aceste aspecte,

circumstanțiale situației particulare cauzei, au fost expuse în raționamentul logico-juridic

al soluției pronunțate în privința determinării despăgubirilor, menite să asigure

o reparație justă și echitabilă a prejudiciului suferit de reclamanți.

Înalta Curte nu

va analiza criticile referitoare la acordarea daunelor materiale întrucât vizează

modul de analizare a probatoriului administrat. Susținerile prezentate nu pot face

obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului întrucât reprezintă

aspecte de netemeinicie ale hotărârii atacate și exced cazurilor de nelegalitate

înscrise strict și limitativ în art. 304 C. proc. civ., apărările astfel invocate

situându-se în afara competențelor instanței de recurs atâta timp cât se raportează

în mod explicit la modul de interpretare și evaluare a dovezilor administrate.

În consecință,

față de considerentele expuse, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea

cererii de recurs declarat de reclamanții I.C. și I.V. deciziei civile nr. 401 din

6 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a Vl-a civilă, în temeiul art. 302

1

C. proc. civ.

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâta SC E.R.A.R. SA împotriva deciziei civile nr. 401 din

6 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a Vl-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 22 ianuarie 2015.