ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 521/2019

Asupra recursului de față, văzând și dispozițiile art. 499 C. proc. civ. constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 10 noiembrie 2016, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Societatea de Asigurare C. prin D. și intervenientul forțat E., obligarea pârâtei la plata sumei de 15.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale și daune morale în cuantum de 1.500.000 euro pentru fiecare dintre cei doi reclamanți.

Prin Sentința civilă nr. 2636 din 26 iunie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanți și a fost obligată pârâta SC C. prin D. la plata sumei de câte 25.000 euro către reclamanți, respingând petitul referitor la daunele materiale, ca neîntemeiat.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că la data de 20 noiembrie 2014, conducătorul auto E. a fost implicat într-un accident rutier soldat cu decesul numitului F., biciclist care se deplasa din sens opus, mergând pe banda sa de circulație.

În cauză a fost întocmit dosarul penal nr. x/2015 pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Roșiorii de Vede, care a fost soluționat definitiv, prin condamnarea inculpatului E. la pedeapsa de 1 an și 4 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă.

Tribunalul a reținut, în raport de art. 28 din Norma nr. 14/2011, că autoturismul implicat în accident era asigurat RCA la data producerii accidentului la societatea pârâtă, aceasta având obligația să despăgubească partea prejudiciată în urma evenimentului rutier în baza dispozițiilor art. 26 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 14/2011.

Totodată, a constatat că, în înțelesul art. 1390 și 1391 alin. (2) C. civ., reclamanții au calitatea de persoane prejudiciate, în calitatea acestora de copii ai victimei decedate, în speță fiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.

Cu privire la capătul de cerere referitor la daunele materiale, tribunalul a constatat că acesta nu a fost dovedit, din probatoriul administrat nerezultând ce cheltuieli au fost efectuate cu ocazia înmormântării.

Cât privește capătul de cerere privind daunele morale, tribunalul a apreciat că este necesară acordarea unor compensări bănești pentru suferințele psihice cauzate reclamanților prin decesul tatălui lor, în sumă de 25.000 euro pentru fiecare reclamant, în echivalent în RON la data plății.

Împotriva acestei sentințe atât reclamanții, cât și pârâta au formulat apel.

Prin Decizia civilă nr. 1537 din data de 28 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins apelul formulat de apelanții reclamanți, a fost admis apelul pârâtei, fiind schimbată, în parte, sentința apelată în sensul că a fost obligată pârâta la plata a câte 15.000 euro (în RON la cursul BNR din ziua plății) către fiecare dintre reclamanți, cu titlu de daune morale. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței apelate.

În motivare, s-a reținut că situația de fapt a fost corect reținută, și, în raport de art. 28 din Ordinul nr. 14/2011 și de probele din dosar, că în cauză este incident alin. (2) al art. 28 din Ordinul nr. 14/2011, la stabilirea daunelor morale urmând a fi avută în vedere culpa comună a victimei.

Cât privește critica apelanților reclamanți cu privire la daunele materiale, instanța de apel a reținut că aceasta este nefondată, câtă vreme apelanții reclamanți nu au depus nici un document justificativ cu privire la cheltuielile efectuate pentru înmormântarea victimei și pomenirea acesteia conform datinilor.

Referitor la daunele morale acordate de prima instanță, curtea a reținut că atât reclamanții au criticat cuantumul acestora, apreciind că au fost excesiv reduse, cât și pârâta, aceasta apreciind că daunele morale au fost acordate într-un cuantum excesiv având în vedere culpa concurentă a victimei.

Instanța de apel a mai reținut că, la stabilirea daunelor morale trebuie avută în vedere legislația și jurisprudența din România, că în lipsa unei dispoziții legale care să reglementeze expres această materie, este greu de făcut o cuantificare exactă a prejudiciului moral, urmând a fi avute în vedere circumstanțele concrete ale fiecărei cauze. Totuși, la stabilirea daunelor morale trebuie avut în vedere principiul echității și proporționalității în sensul existenței unui just echilibru între prejudiciul suferit și despăgubirea acordată.

Față de aceste considerente, instanța de apel a apreciat că suma de câte 15.000 euro daune morale este suficientă pentru fiecare reclamant.

Împotriva acestei decizii, reclamanții G. și B. au formulat recurs criticând hotărârea instanței de apel din perspectiva motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Astfel, reclamanții au susținut că decizia instanței de apel cuprinde motive contradictorii în ce privește respingerea apelului, în condițiile în care pe de-o parte, s-a reținut legătura de afectivitate între reclamanți și defunct, care s-ar fi circumscris unei majorări a daunelor morale, iar pe de altă parte, a fost redus cuantumul acestor.

Totodată, reclamanții au arătat că în condițiile în care s-a procedat la reducerea daunelor morale, instanța de apel a făcut o greșită interpretare a dispozițiilor art. 1385 alin. (1) C. civ., care consacră repararea integrală a prejudiciului, în condițiile în care a fost redus cuantumul daunelor morale.

Reclamanții au mai arătat că instanța de apel a încălcat și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu referire la cauza Tolstoy Miloslavsky contra Regatului Unit prin care s-a statuat că "despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, având în vedere totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii aduse." Or, în acest context, se arată că daunele morale acordate nu reprezintă un raport rezonabil cu atingerea gravă ce le-a fost adusă ca urmare a pierderii vieții tatălui lor în condiții tragice, violente.

Au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe care are posibilitatea procedurală de a devolua fondul cauzei.

Dosarul de recurs a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă și repartizat completului C5 la data de 14 septembrie 2018.

La data de 29 octombrie 2018 a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, care a fost comunicat părților prin rezoluția din data de 8 noiembrie 2018. Părțile nu au depus punct de vedere la raport.

În raport de dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., constatând împlinit termenul pentru depunerea punctelor de vedere la raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (7) din același act normativ, completul de filtru, prin încheierea din 17 ianuarie 2019, a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanții B. și G. împotriva Deciziei civile nr. 1537 din data de 28 iunie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, fixând termen de judecată la data de 7 martie 2019.

Analizând recursul formulat în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de reclamanți din perspectiva existenței unor elemente contradictorii în considerentele hotărârii, Înalta Curte reține că este nefondat din perspectiva următoarelor considerente:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe cate se întemeiază, sau cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei.

Ipotezele în care se poate ajunge la o contrarietate în sensul dispozițiilor legale enunțate pot fi: existența unei contrarietăți între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv și considerente, cum este cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și justificarea în considerente a soluției de respingere a cererii de chemare în judecată; nemotivarea soluției din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia,l ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii.

Astfel, analizând hotărârea instanței de apel din perspectiva celor expuse, raportat la susținerile reclamanților, Înalta Curte constată că susținerile reclamanților legate de existența unor elemente contradictorii nu se încadrează în niciuna din ipotezele enunțate, cu atât mai mult cu cât argumentele reclamanților ce vizează reducerea daunelor morale, sunt susținute din perspectiva greșitei interpretări a dispozițiilor art. 1385 alin. (1) C. civ.

Cum în hotărârea recurată nu există neconcordanță între considerente și soluția pronunțată, precum și în condițiile în care așa cum s-a arătat deja, argumentele reclamanților ce vizează reducerea daunelor morale sunt dezvoltate din perspectiva greșitei interpretări a dispozițiilor art. 1385 alin. (1) C. civ., Înalta Curte reține că susținerile reclamanților în ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sunt nefondate.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut a de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de reclamanți din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 1385 C. civ., ca urmare a reducerii cuantumului daunelor morale de către instanța de apel, Înalta Curte reține că și acest motiv de recurs este nefondat din perspectiva următoarelor considerente: Este real că dispozițiile art. 1385 C. civ., prevăd că "prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel", însă în materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară și literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, fiind supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată.

Deși stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială. Totodată, instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.

Principiul ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanțele naționale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiași jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

Suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.

Despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși destinația ei - aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție - o categorie juridică cu caracter special, ea trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei (intensitatea și durata suferințelor psihice încercate de terța persoană păgubită, determinate de gravitatea pierderii suferite în contextul situației sale concrete - legătura de rudenie cu victima accidentului, relațiile afective cu aceasta, suportul material asigurat în timpul vieții de victima accidentului și altele asemenea), deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogățire a victimei.

Pentru a-și păstra caracterul de "satisfacție echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit și consecințele acestuia.

Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensații a suferințelor pe care le-au îndurat, sau eventual mai trebuie să le îndure terțele persoane păgubite.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reține că sunt nefondate susținerile reclamanților ce vizează motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în condițiile în care instanța de apel la stabilirea întinderii despăgubirii acordate, a avut în vedere atât dispozițiile art. 1385 C. civ., precum și principiul echității și al proporționalității, în sensul existenței unui just echilibru între prejudiciul suferit și reparația acordată, ce au fost raportate și la cupla concurentă a victimei în producerea accidentului.

Sub acest aspect în mod legal și corect a reținut instanța de apel, că într-adevăr nu există vreo sumă de bani care să poată compensa decesul unei persoane, că în raport de circumstanțele producerii accidentului, prin despăgubirea morală acordată se urmărește atenuarea efectelor pierderii unei persoane atât de dragi și acordarea posibilității de refacere a reclamanților, în limite rezonabile.

Față de cele expuse, cum niciuna din criticile reclamanților nu se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 496 C. proc. civ., urmează a se respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții B. și G., împotriva Deciziei civile nr. 1537 din data de 28 iunie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Văzând dispozițiile art. 451 C. proc. civ., precum și înscrisurile aflate la filele x, Înalta Curte urmează a dispune obligarea reclamanților la plata sumei de 4.000 RON cheltuieli de judecată către intimata pârâtă Societatea de Asigurare C. prin mandatar D., reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B. și G. împotriva Deciziei civile nr. 1537 din data de 28 iunie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă pe recurenții reclamanți la plata sumei de 4.000 RON cheltuieli de judecată către intimata pârâtă Societatea de Asigurare C. prin mandatar D..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 martie 2019.

Procesat de GGC - CL