ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 120/2016

Asupra conflictului de competență constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la data de 09 februarie 2015 sub nr. 631/90/2015, reclamanții A.M., B.G., B.G., B.R.C., B.V., C.E., C.N., C.A., D.I., D.D.C., D.L., D.I., D.D., D.A.D., G.G.D., L.M., L.L., M.R.R., M.M.M., M.I., N.A., N.E., O.C.G., P.Ș., R.M., R.D., P.E., R.O.C., S.E.E., T.C., T.L.D. au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Mehedinți și Curtea de Apel Craiova solicitând ca prin hotărâre judecătorească să fie obligați să acorde fiecăruia dintre ei o despăgubire echivalentă cu contravaloarea tichetelor/voucherelor de vacanță aferente perioadei 2012-2014 în sumă de 6 salarii de bază minime brute pe țară garantate în plată/an.

În cuantumul prevăzut pentru fiecare an dedus judecății, astfel cum a fost stabilit prin actele normative speciale. Prin sentința civilă nr. 807 din 06 iunie 2015 Tribunalul Vâlcea, secția I civilă conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu și prin întâmpinare de către pârâta Curtea de Apel Craiova și a declinat soluționarea cauzei in favoarea Tribunalului Mehedinți. Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul Vâlcea a reținut că, fața de natura juridică a litigiului, care este im litigiu de muncă, în cauză sunt aplicabile din punct de vedere al competenței, dispozițiile art. 269 alin. (2) C. muncii și cele ale art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011 și având în vedere că reclamanții au domiciliul și locul de muncă în județut Mehedinți, competent să soluționeze prezenta cauză este Tribunalul Mehedinți.

De asemenea, a reținut că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile ari. 127 din Codui de procedură civilă, întrucât reclamanții nu au calitatea de judecători, procurori, asistenți judiciari sau grefieri ta instanța în competența căreia intră soluționarea prezentei cauze, respectiv la Tribunalul Mehedinți, ci, așa cum rezultă din conținutul cererii de chemare în judecată, la o altă instanță - Judecătoria Vânju Mare. Urmare a decimării, cauza a fast înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți sub nr. 631/W/2015 ta data de 16 iulie 2015. Prin încheierea de ședință din data de 13 octombrie 2015, având în vedere relațiile comunicate de Tribunalul Mehedinți prin adresa din 07 octombrie 2015 referitor la funcțiile pe care le au și pe care le-au avut reclamanții în cadrul instanței, precum și cu privire la data încetării activității sau a transferului unora dintre reclamanți și ținând seama că potrivit adresei sus menționate reclamanta T.C.

a fost transferată la Tribunalul Olt începând cu data de 01 iulie 2014, în baza art. 139 alin. (5) C. proc. civ. a fost disjunsă judecata acțiunii formulată de reclamanta T.C. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apei Craiova și Tribunalul Mehedinți și a fost format dosar separat, acordându-se termen de judecată la data de 27 octombrie 2015. pentru a se proceda la verificarea competenței teritoriale a instanței în raport de dispozițiile art. 127 alin. (1), (3) C. proc. civ. Urmare a disjungem, pe rolul Tribunalului Mehedinți a fost înregistrat Dosarul nr. 7261/101/2015 privind pe reclamanta T.C. și pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Mehedinți și Curtea de Apel Craiova.

Tribunalul Mehedinți, secția conflicte de mancă și asigurări sociale, prin sentința civilă nr. 4256 din 10 noiembrie 2015, a admis excepția de neeompetență teritorială invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea. Constatând ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție pentru a soluționa conflictul. Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul Mehedinți a reținut următoarele considerente: Reclamanta T.C. îndeplinește funcția de judecător și a desfășurat activitate în cadrul Judecătoriei Vânju Mare. județul Mehedinți până la data de 01 iulie 2014 când a fost transferată la Tribunalul Olt, conform relațiilor comunicate de Tribunalul Mehedinți cu adresa din 07 octombrie 2015. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la data de 09 februarie 2015 sub nr. 631/90/2015 reclamanta T.C.

a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Mehedinți și Curtea de Apel Craiova solicitând să fie obligați să îi acorde o despăgubire echivalentă cu contravaloarea ticheteior/voucherelor de vacanță aferente perioadei 2012-2014 în sumă de 6 salarii de bază minime brute pe țară garantate în plată/an, în cuantumul prevăzut pentru fiecare an dedus judecății, astfel cum a fost stabilit prin actele normative speciale. Potrivit art. 127 alin. (1) C. proc. civ. „Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aliate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apei învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea". Așa fund, se reține că art. 127 C. proc.

civ. reglementează o competență facultativă determinată de calitatea reclamantului, calitate care trebuie să existe la data sesizării instanței. În raport de dispozițiile legale sus menționate se constată că reclamanta T.C., care la data de 09 februarie 2015 avea calitatea de judecător la Tribunalul Olt, a sesizat Tribunalul Vâlcea cu soluționarea unei cereri de competența instanței la care își desfășoară activitatea, Tribunalul Vâlcea fiind una dintre instanțele judecătorești de același grad aliate în circumscripția Curții de Apel Pitești, instanță învecinată cu Curtea de Apel Craiova, în a cărei circumscripție se afla Tribunalul Olt.

În atare situație, Tribunalul Mehedinți a apreciat că Tribunalului Vâlcea care a fost învestit de reclamantă eu soluționarea prezentului litigiu, îi revine competența de soluționare a cauzei și nu Tribunalului Mehedinți, în speță fiind Incidente dispozițiile speciale ale competenței facultative reglementate de art. 127 alin. (1) C. proc. civ. Cu privire ia conflictul negativ de competența, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) raportat la art. 133 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Vâlcea la 09 februarie 2015, reclamanții, toți cu domiciliul pe raza județului Mehedinți (astfel curn rezultă din situația de fapt reținută de instanțele aflate în conflict și necontestată de părți) și cu locul de muncă la Judecătoria Vânju Mare, în calitate de judecători, personal auxiliar și personal contractual, au învestit instanța cu soluționarea unui conflict individual de muncă.

Ulterior, cu privire la reclamanta T.C. s-a stabilit că, potrivit adresei din 07 octombrie 2015 emisă de Tribunalul Mehedinți, aceasta, în calitate de judecător, a fost transferată la Tribunalul Olt începând cu data de 01 iulie 2014, anterior înregistrării acțiunii pe rolul Tribunalului Vâlcea, 09 februarie 2015. Ambele instanțe care s-au dezînvestit reciproc au pornit de Sa premisa că obiectul prezentei cauze îi reprezintă drepturi salariaie ale personalului din justiției decurgând din raporturile de muncă dintre părți, astfel încât se constată că instanța de judecată a fost învestită în cauză cu un conflict de drepturi, În raport dedata formulării cererii de chemare în judecată-09 februarie 2015, sunt incidente în cauză prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, care derogă de la dispozițiile ari.

284 alin. (2) C. muncii (actual art. 269 alin. (2)), în considerarea caracterului de normă specială ulterioară ce reglementează competența de soluționare a conflictelor de munca. În conformitate cu art. 210 din Legea nr. 62/2011, „cererile referitoare la soluționarea conflictelor de muncă se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul". Fiind vorba despre o competență teritorială alternativă, reclamanta avea alegerea între două instanțe deopotrivă competente, conform art. 116 C. proc.

civ., respectiv fie instanța de la domiciliul reclamantei, fie instanța de la locul de muncă al acesteia, În speță, se constată că reclamanta are domiciliul pe raza județului Mehedinți (situație de fapt reținută de instanțele în conflict și necontestată de părți), iar, locul de muncă, în legătură cu care reclamanta a solicitat plata drepturilor salariale neachitate, era situat la Judecătoria Vânju Mare, instanță din circumscripția Tribunalului Mehedinți, Conflictul negativ de competență între Tribunalul Vâlcea și Tribunalul Mehedinți nu a fost generat de aplicarea prevederilor sus - citate, ci de interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 127 C. proc. civ., astfel încât, dacă se ajunge la concluzia că art. 127 nu este incident, competența de soluționare a cererii de chemare în judecată trebuie stabilită în raport de ari.

210 din Legea nr. 62/2010. Dispozițiile ari. 127 C. proc. civ. nu sunt aplicabile în speță, deoarece acestea reglementează situația particulară a litigiilor în care este implicat un judecător în calitate de reclamant sau de pârât, rațiunea normei fiind aceea de a înlătura orice suspiciune de soluționare părtinitoare a cauzei, din pricina calității părții. Textul de lege se aplică întocmai și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor și vizează două situații, respectiv, când una din aceste persoane are legitimare procesuală activă (este reclamant) - căzut în speță - și când are legitimare procesuală pasivă (este pârât).

În cea dintâi situație, potrivit legii, reclamantul, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de aceiași grad aflate în circumscripția oricăreia dintre Curțile de apel învecinate cu Curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea". Pentru a opera însă această competența specială, obligatorie când este vorba despre legitimarea procesuală activă a subiectelor vizate de textul legal este necesar a fi îndeplinite două condiții: a) reclamantul să aibă calitatea de judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier la instanța competentă potrivit legii; b) sesizarea altei instanțe, de același grad, din circumscripția unei curți de apei învecinate. Înalta Curte constată, însă, că în cauză nu este îndeplinită prima condiție, în sensul că din relațiile aflate la dosar rezuită că reclamanta nu funcționează ca judecător în cadrul instanțelor aflate îrt conflict, respectiv, Tribunalul Mehedinți sau Tribunalul Vâlcea.

Împrejurarea că reclamanta era transferată, în calitate de judecător, la Tribunalul Olt la data introducerii cererii de chemare în judecată nu are relevanță sub aspectul stabilirii competenței soluționării prezentei acțiuni, locul de muncă la care face referire prevederile art. 210 din Legea nr. 62/201 și trebuind a fi raportat la cel în legătură cu care reclamanta a solicitat plata drepturilor salariale neachitate. Pe de alta parte, sintagma conținută în textul art. 127 C. proc. civ, „competența instanței la care își desfășoară activitatea" nu semnifică curtea de apel în a cărei circumscripție își desfășoară activitatea judecătorul, procurorul, asistentul judiciar sau grefierul, ci reprezintă instanța judecătorească la care acesta funcționează efectiv.

Condiția - premisă de aplicare a dispozițiilor art. 127 alin. (1) și (3) din cod este aceea ca judecătorul (după caz, grefierul) să funcționeze la instanța competentă să soluționeze cauza în prima instanță. Referirea strictă a legiuitorului la acea instanță căreia îi revine competența soluționării cauzei impune o interpretare restrictivă a sintagmei „instanța la care își desfășoară activitatea" reclamantul, ca judecător (după caz, ca grefier), In sensul că aceasta nu poate fi decât instanța căreia îi revine, potrivit legii, aptitudinea soluționării cauzei. O eventuală interpretare extensivă a sintagmei în discuție ar însemna extinderea premisei de aplicare a normei și la ipoteza în care reclamantul funcționează la o altă instanță decât cea competentă, chiar situată în circumscripția curții de apel în care se află instanța competentă.

Dacă legiuitorul ar fi urmărit aplicarea normei și în acest caz, ar fi prevăzut expres acest lucru, ceea ce nu s~a întâmplat Față de modul de formulare a condiției de aplicare a normei, interpretarea extensivă a sintagmei „instanța la care își desfășoară activitatea", în sensul că ar viza o altă instanță decât cea competentă, echivalează cu o adăugire Ia lege, finalitate inacceptabilă în procesul de interpretare a unei norme. Condiția - premisă de aplicare a normei nu poate fi confundată cu interdicția, prevăzută de normă, a sesizării vreuneia dintre instanțele de același grad aflate în circumscripția curții de apel în raza căreia se află instanța la care reclamantul își desfășoară activitatea.

Această interdicție operează doar dacă este întrunită premisa de aplicare a normei, neputând fi considerată, prin ea însăși, o cerință de aplicare a textului. Nu poate fi contestat că rațiunea art. 127 C. proc. civ. rezidă în înlăturarea oricărei suspiciuni de soluționare părtinitoare a cauzei, din pricina calității părții și, dată fiind interdicția sesizării nu numai a instanței competente, însă și a altor instanțe, anume prevăzute în text, se poate considera că legiuitorul a admis posibilitatea unei lipse de imparțialitate și în cazul în care cauza ar fi soluționată de o altă instanță decât cea competentă. Prerogativa legiuitorului de formulare a condițiilor de aplicare a normei relevă, însă, o chestiune de oportunitate în modul de edictare a legii, care nu poate fi cenzurată de către interpretul legii.

Dacă legiuitorul a apreciat că impunerea drept condiție a funcționării reclamantului la instanța competentă este suficientă pentru înlăturarea oricărei suspiciuni privind soluționarea părtinitoare a cauzei, această opțiune a legiuitorului nu poate fi pusa ia îndoială în procesul de interpretare a normei, prin extinderea premisei de aplicare a acesteia. Pe de altă paite, atare interpretare extensivă ar trebui să se întemeieze pe analogie, in sensul că, dacă s-a considerat că suspiciunea în privința modului de soluționare a cauzei, atunci când reclamantul funcționează ca judecător (sau grefier) la instanța competentă, potrivit legii, poate fi extinsă asupra altor instanțe din circumscripția curții de apel (care nu sunt competente, potrivit legii), pentru identitate de rațiune, același mecanism este activat în sens invers și atunci când reclamantul funcționează la una dintre acele instanțe din circumscripția curții de apel, împiedicând sesizarea instanței competente.

Or. dispozițiile art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ. conțin o derogare de la normele de competență și, reglementând o situație excepțională, necesită o interpretare restrictivă, în limitele în care a fost concepută de legiuitor, nefiind posibilă recurgerea la analogie, în interpreții rea normei. După cum s-a arătat, lărgirea sferei de aplicare prin interpretare adăugă în mod nepermis la lege, prin instituirea unei condiții noi, ce nu a fost prevăzută expres de către legiuitor, aceea ca judecătorul (după caz, grefierul) să nu funcționeze la o altă instanță decât cea competentă, potrivit legii. Față de considerentele expuse, rezultă că nu este îndeplinită condiția de aplicare a dispozițiilor art. 127 alin. (1) și (3) C. proc.

civ., atunci când reclamanta își desfășoară activitatea ca judecător la o altă instanță decât cea competentă, potrivit legii. Art. 127 C. proc. civ. nefiind incident, competența de soluționare a cererii de chemare în judecată aparține Tribunalului Mehedinți, în aplicarea art. 210 din Legea nr. 62/2011. Pentru toate aceste considerente, având în vedere dispozițiile art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența soluționării cauzei în primă instanță în favoarea Tribunalului Mehedinți. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mehedinți, secția conflicte de muncă și asigurări sociale. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 ianuarie 2016.