ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1893/2015

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

La data de 4 mai 2015, patentul B.I. a

solicitat, în

temeiul dispozițiilor art. 281

2

C. proc. civ., completarea

dispozitivului

deciziei nr. l

1

10 din 24 aprilie 2015 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția

I

civilă, în dosarul

nr. 28378/3/2009*, în sensul obligării

recurenților reclamanți B.

A. și B.S. la plata cheltuielilor de judecată

în favoarea sa.

În motivarea

cererii, petentul a arătat că deși prin notele scrise

depuse la dosar,

pentru termenul din 13 martie 2015, a solicitat obligarea

recurenților

reclamanți la plata cheltuielilor de judecată ocazionate în

recurs,

reprezentând onorariu de avocat, pentru care a depus la dosarul

cauzei chitanța nr. 732 din 02 martie 2015

în sumă de 7.000 lei, instanța a omis să se pronunțe asupra acestora.

Analizând

cererea formulată în raport de dispozițiile art. 281

2

alin. (1) C.

proc. civ., incidente în cauză, Înalta Curte constată

următoarele:

Potrivit

dispozițiilor legale sus-menționate dacă prin hotărârea

dată instanța a omis să se pronunțe

asupra unui capăt de cerere

principal sau

accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale,

se poate cere

completarea hotărârii.

Omisiunea

instanței de a se pronunța cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată se

circumscrie cazurilor reglementate de

prevederile

art. 281 alin. (1) C. proc. civ., sens în care

aceasta se poate pronunța, prin hotărâre separată, asupra cererii de

completare.

Art. 274 alin. (1)

C. proc. civ., instituie regula conform

căreia

„partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească

cheltuielile de judecată”.

Dreptul la

acordarea cheltuielilor de judecată este un drept legal,

ce derivă dintr-un raport juridic

procesual și are ca finalitate

acoperirea

prejudiciului cauzat părții câștigătoare a procesului.

Acest drept este

recunoscut părții și atunci când ea a solicitat cheltuieli de judecată, dar

instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

În speță, Înalta Curte constată că,

prin notele scrise depuse la

dosar pentru

termenul din 13 martie 2015, intimatul reclamant B.I.

a solicitat cheltuieli de judecată în cuantum de

7-000 Iei reprezentând

onorariu de

avocat, conform chitanței depusă dosarul de recurs, solicitare a cărei

soluționare nu se regăsește în dispozitivul

deciziei, obiect al

prezentei cereri.

Or, asupra cheltuielilor de judecată,

instanța trebuie să se

pronunțe în chiar

dispozitivul hotărârii, întrucât acestea nu pot fi

valorificate decât

prin intermediul executării silite.

Prin decizia al cărei dispozitiv se

solicită a fi completat, s-a

respins, ca nefundat,

recursul declarat de intervenienții B.A.

și B.S. împotriva deciziei

nr.

1110

din 24 aprilie 2015

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția

I

civilă.

Față de soluția

adoptată și de solicitarea intimatului reclamant B.I., de acordare a

cheltuielilor de judecată, devin incidente în

cauză dispozițiile art. 274 alin. (l) C. proc. civ.,

privind obligarea părții care a căzut în pretenții, la plata cheltuielilor de

judecată, solicitate și dovedite de partea adversă.

Înalta Curte va face însă și aplicarea

dispozițiilor art. 274

alin. (3) C. proc.

civ., potrivit cărora instanța are posibilitatea

să-l oblige pe cel care a căzut în pretenții să suporte numai o parte

din

onorariul plătit de partea adversă.

Deci judecătorul are posibilitatea ca,

în cazuri temeinic

justificate, să dispună

reducerea cheltuielilor de judecată în raport cu

valoarea pricinii ori

cu activitatea depusă de avocat, această soluție fiind conformă prevederilor art.

6 din C.E.

D.O., întrucât dreptul la un

proces echitabil implică și o

lichidare

corespunzătoare a cheltuielilor de judecată.

Procedând la reducerea onorariului de

avocat solicitat de petentul în cauză, instanța s-a raportat la criteriile

prevăzute de dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., respectiv munca

depusă de avocat, determinat de elemente precum

complexitatea,

dificultatea sau noutatea litigiului.

De altfel, asupra constituționalității

acestui text de lege s-a

pronunțat și

Curtea Constituțională, care a statuat că avocatul, prin

exercitarea

profesiei sale, îndeplinește o activitate economică,

activitate ce constă în oferirea de bunuri și servicii pe o piață

liberă

(Hotărârea din 19 februarie

2001 pronunțată în Cauza W. și alții,

de

către Curtea de Justiție a Comunităților Europene/paragraful 49), însă orice

activitate economică se desfășoară „în condițiile legii”. În

consecință, legiuitorul a apreciat că valoarea

onorariului trebuie să fie

proporțională

cu  serviciul prestat, instituind astfel posibilitatea

limitării sale în cazul în care nu există un just

echilibru între prestația

avocațială și onorariul solicitat.

Așa fiind, având

în vedere considerentele prezentate, conform

dispozițiilor art. 281

2

C. proc. civ., Înalta Curte

va admite

cererea petentului și va dispune

completarea dispozitivului deciziei nr. 1110 din 24 aprilie 2015 a acestei

instanțe, în sensul că va obliga pe

recurenții

reclamanți B.A. și B.S. să plătească

intimatului

pârât B.

I.

I. cheltuieli de judecată în cuantum de

2.000 lei, după

reducerea acestora, în condițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

, mențiunea

urmând a se face pe ambele exemplare ale

deciziei.

pentru aceste motive,

În numele legii,

D E C I D E

Admite cererea

formulată de petentul B.

I.

I.

Dispune completarea dispozitivului

deciziei nr. 1110 din 24 aprilie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

I

civilă, în

sensul că obligă pe recurenții intervenienți B.A. și B.S. la plata

către intimatul reclamant B.

I.

I. a sumei de 2.000 lei, redusă în

condițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., cu titlu de

cheltuieli de judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică astăzi, 25 septembrie 2015.