ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1893/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: La data de 4 mai 2015, patentul B.I. a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 281 2 C. proc. civ., completarea dispozitivului deciziei nr. l 1 10 din 24 aprilie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. 28378/3/2009*, în sensul obligării recurenților reclamanți B. A. și B.S. la plata cheltuielilor de judecată în favoarea sa. În motivarea cererii, petentul a arătat că deși prin notele scrise depuse la dosar, pentru termenul din 13 martie 2015, a solicitat obligarea recurenților reclamanți la plata cheltuielilor de judecată ocazionate în recurs, reprezentând onorariu de avocat, pentru care a depus la dosarul cauzei chitanța nr. 732 din 02 martie 2015 în sumă de 7.000 lei, instanța a omis să se pronunțe asupra acestora.

Analizând cererea formulată în raport de dispozițiile art. 281 2 alin. (1) C. proc. civ., incidente în cauză, Înalta Curte constată următoarele: Potrivit dispozițiilor legale sus-menționate dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii. Omisiunea instanței de a se pronunța cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată se circumscrie cazurilor reglementate de prevederile art. 281 alin. (1) C. proc. civ., sens în care aceasta se poate pronunța, prin hotărâre separată, asupra cererii de completare. Art. 274 alin. (1) C. proc. civ., instituie regula conform căreia „partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”.

Dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată este un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual și are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părții câștigătoare a procesului. Acest drept este recunoscut părții și atunci când ea a solicitat cheltuieli de judecată, dar instanța a omis să se pronunțe asupra lor. În speță, Înalta Curte constată că, prin notele scrise depuse la dosar pentru termenul din 13 martie 2015, intimatul reclamant B.I. a solicitat cheltuieli de judecată în cuantum de 7-000 Iei reprezentând onorariu de avocat, conform chitanței depusă dosarul de recurs, solicitare a cărei soluționare nu se regăsește în dispozitivul deciziei, obiect al prezentei cereri.

Or, asupra cheltuielilor de judecată, instanța trebuie să se pronunțe în chiar dispozitivul hotărârii, întrucât acestea nu pot fi valorificate decât prin intermediul executării silite. Prin decizia al cărei dispozitiv se solicită a fi completat, s-a respins, ca nefundat, recursul declarat de intervenienții B.A. și B.S. împotriva deciziei nr. 1110 din 24 aprilie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Față de soluția adoptată și de solicitarea intimatului reclamant B.I., de acordare a cheltuielilor de judecată, devin incidente în cauză dispozițiile art. 274 alin. (l) C. proc. civ., privind obligarea părții care a căzut în pretenții, la plata cheltuielilor de judecată, solicitate și dovedite de partea adversă.

Înalta Curte va face însă și aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora instanța are posibilitatea să-l oblige pe cel care a căzut în pretenții să suporte numai o parte din onorariul plătit de partea adversă. Deci judecătorul are posibilitatea ca, în cazuri temeinic justificate, să dispună reducerea cheltuielilor de judecată în raport cu valoarea pricinii ori cu activitatea depusă de avocat, această soluție fiind conformă prevederilor art. 6 din C.E. D.O., întrucât dreptul la un proces echitabil implică și o lichidare corespunzătoare a cheltuielilor de judecată. Procedând la reducerea onorariului de avocat solicitat de petentul în cauză, instanța s-a raportat la criteriile prevăzute de dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., respectiv munca depusă de avocat, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului. De altfel, asupra constituționalității acestui text de lege s-a pronunțat și Curtea Constituțională, care a statuat că avocatul, prin exercitarea profesiei sale, îndeplinește o activitate economică, activitate ce constă în oferirea de bunuri și servicii pe o piață liberă (Hotărârea din 19 februarie 2001 pronunțată în Cauza W. și alții, de către Curtea de Justiție a Comunităților Europene/paragraful 49), însă orice activitate economică se desfășoară „în condițiile legii”. În consecință, legiuitorul a apreciat că valoarea onorariului trebuie să fie proporțională cu serviciul prestat, instituind astfel posibilitatea limitării sale în cazul în care nu există un just echilibru între prestația avocațială și onorariul solicitat.

Așa fiind, având în vedere considerentele prezentate, conform dispozițiilor art. 281 2 C. proc. civ., Înalta Curte va admite cererea petentului și va dispune completarea dispozitivului deciziei nr. 1110 din 24 aprilie 2015 a acestei instanțe, în sensul că va obliga pe recurenții reclamanți B.A. și B.S. să plătească intimatului pârât B. I. I. cheltuieli de judecată în cuantum de 2.000 lei, după reducerea acestora, în condițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. , mențiunea urmând a se face pe ambele exemplare ale deciziei. pentru aceste motive, În numele legii, D E C I D E Admite cererea formulată de petentul B. I. I. Dispune completarea dispozitivului deciziei nr. 1110 din 24 aprilie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, în sensul că obligă pe recurenții intervenienți B.A.

și B.S. la plata către intimatul reclamant B. I. I. a sumei de 2.000 lei, redusă în condițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 septembrie 2015.