ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 938/2014

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 734 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în Dosarul nr. 29081/3/2010, în baza art. 20 raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 74 lit. c) și art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen. a fost condamnat inculpatul M.D. la 5 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b) C. pen.

S-a făcut aplicarea art. 71 și art. 64 lit. a), b) C. pen.

În baza art. 14 raportat la art. 346 C. proc. pen. combinat cu art. 998 C. civ. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 12391,03 lei, cu titlu de despăgubiri civile către partea civilă Spitalul Universitar de Urgență București.

S-a luat act că partea vătămată M.V. nu s-a constituit parte civilă în cauză.

În baza art. 191 C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 700 lei, cheltuieli judiciare către stat, suma de 200 lei reprezentând onorariu avocat oficiu urmând a se avansa din fondurile Ministerului Justiției.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanța a reținut că, la data de 08 octombrie 2005, în jurul orei 13:00 inculpatul M.D., împreună cu colegii săi de echipă printre care și martorii P.B., H.C., A.C., D.L.I. și O.V.D., se aflau pe terasa blocului 1 situat în București, B-dul R., sector 6, unde locuia și partea vătămată M.V.

La un moment dat, pe terasă a apărut partea vătămată M.V., care părea că se află în stare de ebrietate și care fiind agitată a proferat injurii la adresa muncitorilor și l-a agresat pe șeful de echipă, respectiv pe martorul H.C., îmbrâncindu-l.

În aceste împrejurări, inculpatul a apucat o unealtă metalică (raz) și a lovit partea vătămată în zona capului, doborând-o și cauzându-i o hemoragie puternică.

În urma loviturii primite de la inculpat, partea vătămată a fost internată la Spitalul Universitar de Urgență București unde a fost supusă unei intervenții chirurgicale de urgență, fiindu-i astfel salvată viața.

Din concluziile certificatului medico-legal din 31 octombrie 2005 a rezultat că partea vătămată M.V. a suferit leziuni traumatice, care s-au putut produce prin lovire cu un corp dur, la data de 08 octombrie 2005 și care i-au pus viața în primejdie, necesitând pentru vindecare 35 zile de îngrijiri medicale.

Potrivit acelorași concluzii, prin lipsa de substanță osoasă craniană victima a rămas cu infirmitate fizică permanentă.

Inculpatul, fiind ascultat în cursul urmăririi penale, a recunoscut săvârșirea faptei, declarațiile sale coroborându-se, atât cu declarațiile părții vătămate cât și cu cele ale martorilor P.B., H.C., A.C., D.L.I., B.G. și O.V.D.

Prima instanța a apreciat că, fapta săvârșită de inculpat întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă de omor calificat, prev. de art. 20 raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen.

S-a apreciat că, în condițiile în care inculpatul a lovit-o, cu intensitate, pe partea vătămată, cu un obiect apt de a produce rezultatul letal, într-o zonă vitală, cauzându-i leziuni care i-au pus viața în primejdie și au determinat victimei o infirmitate fizică permanentă, acesta a acționat cu intenția indirectă de a ucide, prevăzând rezultatul faptei sale, rezultat pe care chiar dacă nu l-a urmărit l-a acceptat.

Prima instanța a considerat că nu se poate dispune schimbarea încadrării juridice a faptei în infracțiunea prev. de art. 181 C. pen., în condițiile în care neproducerea rezultatului letal a fost independenta de voința inculpatului.

La individualizarea pedepsei prima instanța a avut în vedere criteriile prev. de art. 72 C. pen., respectiv gradul de pericol social și modalitatea concretă de săvârșire a faptei, precum și persoana inculpatului care, deși în minorat a săvârșit o faptă de lovire, prevăzută de art. 180 alin. (1) C. pen. (pentru care i s-a aplicat libertatea supravegheată), este încadrat în muncă și a recunoscut săvârșirea faptei, manifestând o atitudine sinceră.

Prima instanța a apreciat că, în favoarea inculpatului se poate reține circumstanța atenuantă prev. de art. 74 lit. c) C. pen., orientând pedeapsa cu închisoarea în cuantum de 5 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b) C. pen.

În condițiile în care s-a aplicat o pedeapsă mai mare de 3 ani, a fost respinsă solicitarea inculpatului de aplicare a dispozițiilor art. 81 C. pen.

În baza art. 71 C. pen., a fost aplicată pedeapsa accesorie constând în interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b) C. pen.

În ceea ce privește latura civilă a cauzei s-a reținut că Spitalul Universitar de Urgență București s-a constituit parte civilă cu suma de 12.391,03 lei (conform decontului de cheltuieli depus la dosar), reprezentând cheltuielile de spitalizare ale părții vătămate M.V.

S-a apreciat că sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, și în baza art. 14 raportat la art. 346 C. proc. pen. combinat cu art. 998 C. civ., a fost obligat inculpatul să plătească părții civile Spitalul Universitar de Urgență București, suma de 12391,03 lei, cu titlu de despăgubiri civile, reprezentând cheltuielile ocazionate de spitalizarea părții vătămate.

S-a luat act că partea vătămată M.V. nu s-a constituit parte civilă în cauză.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel inculpatul în motivarea apelului s-a arătat că se impunea reținerea dispozițiilor art. 44 alin. (3) C. pen., fapta fiind săvârșită în legitimă apărare.

S-a arătat faptul că, din declarațiile martorilor rezultă că partea vătămată, aflată în stare avansată de ebrietate, a urcat pe terasa blocului unde inculpatul și colegii săi munceau, a început să vorbească urât, să jignească, având un comportament provocator, a lovit de cel puțin două ori pe șeful de echipă, amenințându-l totodată. Mai mult, partea vătămată l-a amenințat și pe inculpat, situație în care se poate vorbi despre un atac material, direct, iminent și injust.

În subsidiar s-a solicitat reținerea dispozițiilor art. 73 C. pen., inculpatul săvârșind fapta datorită provocării venite din partea victimei.

În ceea ce privește latura civilă a cauzei, s-a învederat faptul că la dosar există un decont, în timp ce la dosar există un alt decont ale cărui date nu coincid cu cele ale primului decont depus la dosar, deși ambele privesc același pacient, identificat prin același număr al foii de observație și pentru aceeași perioadă.

Prin Decizia penală nr. 323/A din 6 noiembrie 2013 Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a respins apelul declarat de apelantul inculpat a obligat apelantul la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel a reținut următoarele:

În ceea ce privește situația de fapt, aceasta a fost corect reținută de către instanța de fond, din probatoriul administrat rezultând faptul că, în ziua de 08 octombrie 2005, în timp ce se afla pe terasa blocului 1 situat în București, B-dul R., sector 6, unde locuiește partea vătămată M.V., inculpatul a lovit-o pe aceasta cu un corp contondent în zona capului, cauzându-i leziuni care i-au pus viața în primejdie și care au necesitat pentru vindecare 35 zile de îngrijiri medicale.

În mod corect s-a stabilit de către instanța de fond și încadrarea juridică dată faptei inculpatului, aceasta întrunind elementele constitutive ale infracțiunii prev. și pedepsită de art. 20 raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen. Curtea a apreciat ca neîntemeiată critica formulată de inculpat cu privire la greșita nereținere de către instanța de fond a dispozițiilor privind legitima apărare sau a celei privind circumstanța atenuantă legală a provocării.

Potrivit art. 44 C. pen., legitima apărare este apărarea pe care o persoană o realizează prin săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obștesc și care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obștesc.

De esența legitimei apărări este existența unei agresiuni, a unui atac care pune în pericol grav persoana sau drepturile acesteia ori un interes obștesc și care creează necesitatea unei acțiuni de apărare imediată, adică de înlăturare a atacului înainte ca acesta să vatăme valorile amenințate. Potrivit legii, pentru ca atacul să legitimeze o acțiune de apărare, acesta trebuie să fie un atac material, direct, imediat și injust, să fie îndreptat împotriva unei persoane ori unui interes obștesc și să le pună în pericol grav. Fapta săvârșită în stare de legitimă apărare trebuie să îndeplinească următoarele condiții, respectiv să fi fost necesară pentru înlăturarea atacului și să fie proporțională cu gravitatea atacului.

Ori, în cauză, s-a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile legitimei apărări nici cu privire la atac și nici cu privire la apărare.

Astfel, din declarațiile martorilor H.C. (șeful echipei de muncitori din care făcea parte inculpatul), P.B. și B.G. a rezultat faptul că nu se impunea vreo ripostă la atitudinea părții vătămate, având în vedere faptul că aceasta se afla în stare de ebrietate și nu reprezenta un real pericol. În acest sens martorul H.C. a declarat că partea vătămată l-a îmbrâncit și a încercat să-l lovească cu pumnii însă el nu a ripostat întrucât a observat că partea vătămată este în stare avansată de ebrietate, astfel încât nu a luat-o în seamă. Din declarațiile martorilor P.B. și B.G. a rezultat că partea vătămată era în stare de ebrietate și deși începuse să se certe cu martorul H.C., ei nu au dat importanță conflictului, observând atât starea de ebrietate a părții vătămate cât și faptul că aceasta nu avea niciun obiect în mână.

Mai mult, martorul H.C. a declarat că a văzut cum inculpatul, poziționat în spatele părții vătămate i-a aplicat acesteia o lovitură cu fierul în zona capului și că, după ce partea vătămată a plecat, i-a reproșat inculpatului faptul că a aplicat lovitura părții vătămate.

Prin urmare, s-a apreciat că intervenția violentă a inculpatului nu se impunea întrucât partea vătămată nu reprezenta un pericol real pentru martorul H.C. sau pentru vreun alt membru al echipei de muncitori. În plus, din nici-o depoziție nu a reieșit faptul că partea vătămată l-ar fi amenințat sau injuriat pe inculpat. Astfel că, intervenția violentă a inculpatului nu a fost necesară nefiind astfel îndeplinite condițiile legitimei apărări. În aprecierea inexistenței legitimei apărări nu trebuie omisă nici împrejurarea că inculpatul era înarmat iar victima nu.

Referitor la excesul scuzabil Curtea a reținut ca art. 73 lit. a) C. pen. reglementează circumstanța atenuantă a depășirii limitelor legitimei apărări, iar pentru existența acesteia este necesar ca făptuitorul să se fi aflat, la începutul acțiunii sale, în legitimă apărare, să fi depășit limitele acestei apărări, însă această depășire să nu fie determinată de starea de tulburare sau temere provocată de atac.

Or, în cauză, s-a constatat că inculpatul nu avea cum să depășească limitele legitimei apărări, legitimă apărare care, după cum s-a menționat, nu există în cauză, nefiind îndeplinite condițiile acesteia privind atacul și apărarea.

Referitor la motivul privind reținerea circumstanței atenuante a scuzei provocării, potrivit art. 73 lit. b) C. pen., scuza provocării există atunci când infracțiunea a fost săvârșită sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, produsă prin violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau prin altă acțiune ilicită gravă.

Rezultă că pentru reținerea scuzei provocării trebuie îndeplinite mai multe condiții, respectiv: infracțiunea să fi fost săvârșită sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, stare care să fi avut drept cauză o provocare din partea persoanei vătămate.

De asemenea, este necesar ca provocarea să fi fost produsă de victimă prin violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau prin altă acțiune ilicită gravă, iar riposta infractorului la acțiunea provocatoare a victimei trebuie să fie îndreptată împotriva acesteia, iar nu împotriva altei persoane.

S-a reținut că din probele administrate în cauză nu rezultă că inculpatul s-ar fi aflat într-o stare de tulburare determinată de faptele provocatoare ale victimei.

În cauză nu s-a făcut dovada faptului că inculpatul a fost provocat de victimă, având în vedere că partea vătămată nu i s-a adresat inculpatului și nu a încercat să-l lovească pe acesta. În plus, s-a mai reținut că niciunul din membrii echipei de muncitori nu a lovit partea vătămată preferând să o ignore, astfel încât reacția extrem de violentă a inculpatului care i-a aplicat părții vătămate pe la spate o lovitură cu o bară de fier în cap este cu atât mai greu de acceptat și scuzat prin reținerea circumstanței atenuante a provocării.

În ceea ce privește individualizarea pedepsei aplicate, aspect solicitat a fi analizat pe calea apelului, Curtea a constatat că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 72 C. pen., la stabilirea pedepsei ținându-se seama de criteriile generale de individualizare, respectiv de dispozițiile părții generale ale Codului Penal, de limitele de pedeapsă fixate prin lege pentru infracțiunea reținuta în sarcina inculpatului, de gradul de pericol social al acestei fapte, dat de împrejurările și modalitățile comiterii (în public, prin aplicarea unei lovituri din spate unei persoane neînarmate, aflate în stare de ebrietate, deci cu posibilități de apărare reduse), rezonanța negativă pe care o astfel de faptă o are dar și persoana inculpatului care a avut o atitudine procesuală relativ sinceră.

În raport cu gradul de pericol social al infracțiunii săvârșite de inculpat și cu împrejurările comiterii acesteia, Curtea a apreciat că scopul educativ și preventiv al pedepsei, poate fi atins numai cu executarea pedepsei în regim privativ de liberate, astfel încât s-a apreciat că și modalitatea de executare aleasă de prima instanța corespunde scopului educativ și preventiv al pedepsei.

Drept urmare, Curtea a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului, redusă ca urmare a reținerii de către instanța de fond a dispozițiilor art. 74 lit. c) C. pen., este proporțională cu gravitatea ridicată a faptei și cu împrejurările concrete de comitere a acesteia, astfel cum au fost evidențiate, corespunzând scopului său legal, punitiv și educativ-preventiv, astfel cum este definit în art. 52 C. pen.

Cu privire la latura civilă, Curtea a constatat faptul că în mod legal în temeiul dispozițiilor art. 14 raportat la art. 346 C. proc. pen. combinat cu art. 998 C. civ., a fost obligat inculpatul să plătească părții civile Spitalul Universitar de Urgență București, suma de 12391,03 lei, cu titlu de despăgubiri civile, reprezentând cheltuielile ocazionate de spitalizarea părții vătămate.

Aceste sume au fost corect evaluate în raport cu înscrisurile doveditoare existente la dosarul cauzei. Astfel, la dosarul primei instanțe se afla doar un decont pentru suma de 1261,03 lei alcătuită din suma de 936 lei, prețul analizelor medicale și din suma de 325,03 lei, reprezentând contravaloarea materialelor sanitare folosite pe timpul spitalizării părții vătămate.

Or, s-a constatat că acest decont pentru suma de 1261,03 lei nu include costul actului chirurgical în valoare de 5850 lei și nici pe cel al contravalorii zilelor de spitalizare în suma de 5880 lei. Adăugând costul actului chirurgical (5850 lei) și pe cel al contravalorii zilelor de spitalizare (5880 lei) la suma de 1261,03 lei reprezentând prețul analizelor medicale și al materialelor sanitare folosite pe timpul spitalizării părții vătămate, Curtea a constatat că suma de 12391,03 lei, acordată cu titlu de despăgubiri părții civile Spitalul Universitar de Urgență București este justificată de înscrisurile aflate la dosarul instanței de fond.

Împotriva deciziei penale mai sus menționate a declarat recurs inculpatul M.D. care a solicitat aplicarea art. 5 C. pen. respectiv aplicarea legii penale mai favorabile și stabilirea unei pedepse în noile limite ale legii.

Examinând recursul declarat de inculpatul M.D., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins ca atare pentru următoarele motive:

Prealabil analizării recursului formulat de inculpat, se impun a fi făcute câteva precizări pentru stabilirea limitelor analizării recursului, în raport de modificările legislative intervenite prin Legea nr. 2/2013.

Potrivit dispozițiilor art. 385

6

alin. (2) C. proc. pen. coroborat cu dispozițiile art. 385

1

alin. (2) C. proc. pen. instanța de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 385

9

C. proc. pen., prin urmare, verificarea instanței de control judiciar se limitează astfel numai la cazurile de casare prevăzute de lege și care au fost invocate în scris cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată,cu singura excepție a cazurilor de casare care se iau în considerare din oficiu (art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen.).

Verificând îndeplinirea cerințelor formale prevăzute de art. 385

10

alin. (1) și (2) C. proc. pen., instanța constată că recurentul nu a motivat în termen recursul și nu a invocat niciun caz de casare, drept urmare, instanța de recurs examinează cauză numai cu privire la cazurile ce pot fi avute în vedere din oficiu.

Recursul, ca a doua cale ordinară de atac, nu devoluează integral cauza ci într-o măsură limitată, exclusiv în ceea ce privește problemele de drept și nu cu privire la chestiunile de fapt.

Analizând criticile formulate de inculpat din perspectiva cazurilor de casare care pot fi luate în considerare din oficiu, se constată că nu se circumscriu dispozițiilor art. 385

9

pct. 1 - care vizează nerespectarea dispozițiilor privind competența după materie sau după calitatea persoanei; pct. 3 - care se referă la situația în care instanța nu a fost compusă potrivit legii ori s-au încălcat prevederile art. 292 alin. (2) sau a existat un caz de incompatibilitate; pct. 4 - când ședința de judecată nu a fost publică; pct. 5 - când judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului când aceasta a fost obligatorie; pct. 6 - când judecata a avut loc în lipsa apărătorului, dacă prezența acestuia era obligatorie; pct. 13 - când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; pct. 14 - când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; pct. 15 - dacă nu s-a constatat grațierea.

Sub aspectul aplicării legii penale mai favorabile, instanța de recurs reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 5 C. pen. în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea penală mai favorabilă, iar pentru a determina legea penală incidență se impune a se analiza dacă fapta mai este incriminată de legea penală nouă și aceasta poate retroactiva, în sensul că este mai favorabilă cu privire la încadrarea juridică; caracterul unitar al dispozițiilor referitoare la pedeapsă și circumstanțe de individualizare în raport cu încadrarea juridică la momentul săvârșirii faptei și la data judecării recursului și instituțiile incidente în raport cu incriminarea sau sancțiunea (care agravează sau atenuează răspunderea penală și limitele de pedeapsă).

Examinarea încadrării juridice dată faptei se impune pentru a se stabili dacă suntem în prezența unei dezincriminări, urmare a abrogării unor texte de lege, precum și sub aspectul situației premisă pentru analiza, în concret, a consecințelor privind regimul sancționator.

Astfel, inculpatul a fost trimis în judecată pentru tentativă la infracțiunea de omor calificat prev. de art. 20 raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen. (cu limite de pedeapsă cuprinse între 15 și 25 ani) cu reținerea circumstanței atenuante prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen., fiindu-i aplicată pedeapsa închisorii de 5 ani.

În noul C. pen. omorul este incriminat în dispozițiile art. 188 C. pen., având același conținut ca și în vechea reglementare, precum și aceleași limite de pedeapsă.

Tentativa este prevăzută de dispozițiile art. 32 C. pen., iar regimul sancționator este reglementat de dispozițiile art. 33 C. pen.

Totodată se constată că în noua reglementare, omorul calificat prev. de art. 189 C. pen. nu mai conține elementul circumstanțial referitor la omorul săvârșit în public. Prin urmare, omorul săvârșit în această împrejurare nu mai este incriminat sub imperiul noii legi, fapta devenind astfel un omor simplu, cu limite de pedeapsă mai scăzute.

Deși aparent legea penală mai favorabilă ar fi noul C. pen. prin eliminarea elementului circumstanțial agravant, cu noile limite de pedeapsă cuprinse între 10 - 20 ani, având în vedere că prima instanță a reținut în favoarea inculpatului circumstanța atenuantă prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen. anterior, se constată că legea penală mai favorabilă este Codul penal anterior.

Sub aspectul efectelor acestei circumstanțe, Codul penal anterior permite, în speța de față, coborârea cuantumului pedepsei sub minimul acesteia dar nu mai jos de 3 ani, pe când sub imperiul noii legi acest lucru nu mai este posibil întrucât această circumstanță nu se mai regăsește în dispozițiile art. 75 C. pen.

În situația intrării în vigoare a unei noi legi, ce aduce modificări atât cu privire la pedepse, cât și cu privire la circumstanțe atenuante, circumstanțele ca parte din instituția sancțiunii unei infracțiuni nu pot fi privite și analizate distinct față de instituția pedepsei, ele fiind un beneficiu câștigat al inculpatului.

Or, în speța de față, sub imperiul vechii legi, inculpatului i s-a aplicat o pedeapsă de 5 ani închisoare, cu mult sub minimul special prevăzut de legiuitor pentru infracțiunea comisă.

Ca urmare a stabilirii legii vechi ca lege mai favorabilă, conform art. 12 din Legea nr. 187/2012, în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii și complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracțiunea comisă.

Față de aceste considerente, Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.D. împotriva Deciziei penale nr. 323/A din 6 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.D. împotriva Deciziei penale nr. 323/A din 6 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 14 martie 2014.

Procesat de GGC - NN