ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3040/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3040/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând

asupra recursului declarat de inculpatul A.A.D.

Împotriva deciziei

penale nr. 20/A din 30 ianuarie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de

minori, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 327 din

14 iunie 2011, Tribunalul Maramureș, în temeiul art. 334 C. proc. pen., a

schimbat încadrarea juridică a faptei săvârșită de inculpatul A.A.D., din

tentativă la infracțiunea de omor calificat, prevăzută de art. 20 C. pen.,

raportat la art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., în infracțiunea de vătămare

corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen.

A condamnat

pe inculpatul A.A.D., la următoarele pedepse: 2 ani închisoare, pt. săvârșirea

infracțiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (2) C.

pen.; 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj contra bunelor

moravuri și tulburarea ordinii și liniștii publice, prevăzută de art. 321 alin.

(1) C. pen.

În temeiul

art. 33 lit. b) C. pen. raportat la art. 34 lit. b) C. pen., s-au contopit pedepsele

stabilite prin prezenta sentință și aplică inculpatului pedeapsa cea mai grea, de

2 ani închisoare.

În temeiul

art. 81 C. pen. s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate

inculpatului pe un termen de încercare de 4 ani.

În temeiul

art. 71 C. pen., s-a interzis inculpatului dreptul prevăzut de art. 64 lit. a) teza

a II-a C. pen., iar în baza art. 71 alin. (5) C. pen. s-a suspendat executarea acestei

pedepse accesorii pe durata termenului de încercare stabilit.

Conform art. 359

C. proc. pen. s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C.

pen.

În temeiul

art. 14 C. proc. pen., raportat la art. 346 C. proc. pen. coroborat cu art. 998

C. civ. s-a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de partea civilă B.D.V.,

în prezent deținut în Penitenciarul B.M. și a fost obligat inculpatul la plata către

aceasta a sumei de 10.000 RON, reprezentând despăgubiri pt. daune morale.

În temeiul

art. 14 C. proc. pen. raportat la art. 346 C. proc. pen. coroborat cu art. 313 din

Legea nr. 95/2006, a fost obligat inculpatul la plata către partea civilă Spitalul

Județean de Urgență "Dr. C.O." B.M. a sumei de 6.908,71 RON, reprezentând

contravaloarea serviciilor medicale acordate părții vătămate, precum și a dobânzii

aferente acestei sume, în materie civilă, începând cu data rămânerii definitive

a prezentei sentințe și până la achitarea efectivă.

În temeiul art.

191 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata către stat a sumei

de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de acesta, suma de 126

RON - costul actului medico-legal urmând a fi avansată din fondurile Ministerului

Justiției

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut în fapt următoarele: Prin rechizitoriul

nr. 348/P/2010 din data de 24 ianuarie 2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul

Maramureș a fost trimis în judecată inculpatul A.A.D., pentru săvârșirea infracțiunilor

prevăzute de art. 321 C. pen. și de art. 20 C. pen. raportat la art. 175 alin.

(1) lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. b) C. pen.

Prin actul de

sesizare a instanței s-a reținut că inculpatul A.A.D. la data de 02 din 03

ianuarie 2010, în loc public și în prezența mai multor persoane, a aplicat o lovitură

de mare intensitate asupra capului părții vătămate B.D.V. și i-a cauzat acestuia

o leziune craniană primejdioasă vieții.

În cursul urmăririi

penale au fost administrate următoarele probe: procesul-verbal de constatare; procesul-verbal

de consemnare a plângerii; declarațiile părții vătămate; declarații martori; acte

medico-legale și declarațiile inculpatului. În cadrul cercetării judecătorești instanța

a procedat la audierea inculpatului A.A.D. și a părții vătămate B.D.V., precum și

a martorilor V.O.V., B.V., M.I.A., V.A., V.D., L.R. și M.G.

De asemenea, la

termenul de judecată din data de 07 iunie 2011, în temeiul art. 327 alin. (3) C.

proc. pen., instanța a dispus citirea depozițiilor date în cursul urmăririi penale

de martorii I.G.V. și A.D.M., constatând imposibilitatea audierii directe a acestora.

Prin încheierea

de ședință din data de 10 mai 2011 instanța a dispus, conform art. 124 C. proc.

pen., efectuarea unui supliment la raportul de expertiză din 10 noiembrie 2010 întocmit

de Serviciul Medico - Legal B.M., constatând că există neclarități sub aspectul

mecanismului de producere a leziunilor suferite de partea vătămată.

Partea vătămată

B.D.V. s-a constituit parte civilă în cauză, solicitând obligarea inculpatului la

plata sumei de 5.760,71 RON reprezentând contravaloarea îngrijirilor medicale și

respectiv, 15.000 euro reprezentând despăgubiri pentru daune morale.

De asemenea, în

cauză s-a constituit în calitate de parte civilă și Spitalul Județean de Urgență

„Dr.C.O." B.M., solicitând obligarea inculpatului la plata sumei de 6.908,71

RON și dobânda legală aferentă, reprezentând contravaloarea serviciilor medicale

asigurate părții vătămate.

La termenul de

judecată din data de 07 iunie 2011 inculpatul A.A.D. și-a reiterat poziția de recunoaștere

a săvârșirii faptei de care este acuzat, însă a solicitat conform art. 334 C.

proc. pen., schimbarea încadrării juridice în infracțiunea de vătămare corporală

gravă, prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen. și reținerea circumstanței atenuante

legale a provocării prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen.

Inculpatul A.A.D.

și partea vătămată B.D.V. locuiesc în A.S., județul Maramureș, iar la data de

02 din 03 ianuarie 2010 au participat la o petrecere organizată în localul aparținând

I.F. - P.C. din aceeași localitate.

Din declarațiile

martorilor audiați în cauză a rezultat că în jurul orei 02 a.m., în timp ce mai

multe persoane se aflau în fața localului, s-a produs un incident în sensul că partea

vătămată B.D.V. a încercat să îl lovească cu pumnul pe martorul A.D.M. Martorul

A.D.M. a precizat că partea vătămată se afla sub influența băuturilor alcoolice

și că nu a reușit să îl lovească, acesta ferindu-se.

Întrucât inculpatul

A.A.D. a observat incidentul, iar martorul menționat îi era rudă, s-a apropiat de

partea vătămată și i-a aplicat o lovitură în cap cu o sticlă de vin, în care se

afla o cantitate nedeterminată de lichid.

Din declarația

părții vătămate B.D.V., coroborată conform art. 75 C. proc. pen., cu declarațiile

martorilor B.V., I.G.V. și M.I.A., a rezultat că inculpatul a lovit-o pe partea

vătămată în timp ce stăteau față în față, iar în urma loviturii aceasta din urmă

a căzut pe spate la pământ. De asemenea, aspectele privind modul în care inculpatul

a lovit-o pe partea vătămată, respectiv cu o sticlă de vin în care mai era lichid

și în zona parietală (deasupra frunții) a capului părții vătămate sunt confirmate

prin declarațiile martorilor B.V. și M.G., infirmând astfel susținerile acesteia

din urmă cu privire la faptul că a fost lovit în ceafă.

În urma loviturii

aplicate de inculpat, partea vătămată a căzut la pământ, pe spate, pe o porțiune

de drum asfaltat, iar martorii audiați au precizat că aceasta a început să sângere

abundent în zona cefei, astfel încât a fost dusă de urgență la spital.

Prin constatările

preliminarii întocmite de Serviciul Medico-Legal B.M. s-a arătat că partea vătămată

B.D.V. a prezentat leziuni traumatice - fractură craniană occipitală, contuzie cerebrală

și hemoragie subarahnoidiană, leziuni care i-au pus viața în primejdie și care s-au

putut produce prin cădere și lovire de corpuri dure.

Prin certificatul

medico-legal din 24 februarie 2010 întocmit de Serviciul Medico-Legal B.M. au fost

reiterate aceleași concluzii privind leziunile suferite de partea vătămată, al căror

mecanism de producere a fost de cădere și lovire de corpuri dure, necesitând pentru

vindecare 45-50 de zile de îngrijiri medicale.

Ulterior, prin

raportul de expertiză medico-legală din 10 noiembrie 2010 întocmit de Serviciul

Medico-Legal B.M. au fost confirmate cele 3 tipuri de leziuni -fractură craniană

occipitală dreaptă, contuzie cerebrală hemoragică frontală dreaptă și hemoragie

subarahnoidiană post traumatică, arătându-se că acestea au pus în primejdie viața

victimei și că „s-au putut produce prin lovire cu un corp contondent dur".

Având în vedere

neconcordanțele concluziilor privind mecanismul de producere a leziunilor, față

de actele medico-legale anterioare și în absența unor elemente noi, la termenul

de judecată din data de 10 mai 2011 instanța a solicitat efectuarea unui supliment

la raportul de expertiză menționat, având ca obiectiv stabilirea leziunilor și a

mecanismului de producere pentru fiecare dintre acestea.

Prin suplimentul

nr. 499 din 06 iunie 2011 la raportul de expertiză din 10 noiembrie 2010 întocmit

de Serviciul Medico-Legal B.M. s-a precizat că „mecanismul de producere a fracturii

occipitale dreaptă este posibil cădere de la același nivel cu lovire de o suprafață

plană dură", iar contuzia cerebrală hemoragică dreaptă este urmarea directă

a căderii, datorată mecanismului de decelerare pe care îl suferă creierul în interiorul

cutiei craniene în cadrul unei căderi. Totodată, s-a precizat că leziunea cerebrală

este cea care a pus în primejdie viața părții vătămate.

În raport de concluziile

menționate, instanța a reținut că aspectele privind modul în care s-a produs lovirea

părții vătămate de către inculpat sunt confirmate atât prin declarațiile martorilor

audiați în cauză, cât și de constatările medico-legale, fiind certă împrejurarea

că inculpatul a aplicat o singură lovitură cu o sticlă de vin în care se afla o

cantitate de lichid nedeterminată în zona frontală a capului părții vătămate, lovitură

în urma căreia aceasta a căzut pe spate și s-a lovit cu capul de asfalt, această

cădere fiind cauza directă a producerii leziunilor, iar nu lovitura în sine.

Inculpatul A.A.D.

a recunoscut săvârșirea faptei de care este acuzat, însă a precizat că nu a avut

intenția de a o ucide pe partea vătămată și că a lovit-o întrucât l-a văzut pe B.D.V.

agresându-l pe vărul său.

În raport de situația

de fapt expusă, instanța a reținut că fapta inculpatului A.A.D., constând în aceea

că la data de 02 din 03 ianuarie 2010, într-un loc public, i-a aplicat părții vătămate

B.D.V. o lovitură cu o sticlă în cap, în urma căreia aceasta a suferit leziuni traumatice

care i-au pus viața în primejdie, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii

de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen.

Instanța a dispus

schimbarea încadrării juridice a faptei săvârșite de inculpat, din tentativă al

infracțiunea de omor calificat, prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 175

alin. (1) lit. i) C. pen. în infracțiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută

de art. 182 alin. (2) C. pen., reținând următoarele:

Din probele administrate

în cauză a rezultat că inculpatul, deși a folosit un instrument vulnerant susceptibil

să producă leziuni grave și a vizat o zonă vitală a corpului părții vătămate, acesta

nu a aplicat o lovitură de mare intensitate, aspect confirmat prin actele medico-legale

întocmite în cauză și care nu au relevat existența unor leziuni externe semnificative

în zona lovită. Practic, inculpatul a aplicat o singură lovitură cu o sticlă de

vin în care era parțial lichid în zona frontală superioară a capului părții vătămate,

determinând astfel dezechilibrarea acesteia, iar în urma căderii, pe o porțiune

de drum cu asfalt, s-a produs leziunea „fractură occipitală dreaptă" și consecutiv,

leziunea cerebrală care i-a pus viața în primejdie.

Or, având în vedere

caracterul spontan al atacului și modul în care acesta s-a produs, instanța a reținut

că deși există legătură de cauzalitate între lovitura aplicată și producerea leziunii

traumatice primejdioasă pentru viața părții vătămate, inculpatul nu a urmărit suprimarea

vieții acesteia și nu a acceptat posibilitatea producerii unui asemenea rezultat,

ci doar a vătămării victimei.

În consecință,

instanța a constatat că inculpatul a acționat cu intenție directă în sensul vătămării

corporale a părții vătămate și respectiv culpă cu prevedere conform art. 19

pct. 2 lit. a) C. pen. în ceea ce privește rezultatul mai grav produs, punerea în

primejdie a vieții victimei, forma de vinovăție sub aspectul laturii subiective

a infracțiunii fiind praeterintenția.

În ceea ce privește

incidența în cauză a dispozițiilor art. 73 lit. b) C. pen. privind starea de provocare,

instanța a reținut că din probele administrate, inclusiv declarația martorului A.D.M.,

a rezultat că partea vătămată doar a încercat să-l lovească pe acesta, fără a reuși,

împrejurare care în mod evident nu era susceptibilă să determine o puternică tulburare

inculpatului și care să afecteze procesul normal de formare a voinței acestuia.

De asemenea, în

raport de situația de fapt expusă, instanța a reținut că fapta inculpatului A.A.D.,

constând în aceea că i-a aplicat o lovitură cu o sticlă în cap părții vătămate B.D.V.

în timp ce se aflau într-un loc public și în prezența mai multor persoane, determinând

astfel un scandal public prin starea de temere și revoltă provocată acestora, întrunește

elementele constitutive ale infracțiunii de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea

ordinii și liniștii publice, prevăzute de art. 321 alin. (1) C. pen.

În consecință,

în considerarea dispozițiilor art. 72 C. pen., instanța a condamnat inculpatul la

pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 182

alin. (2) C. pen. și respectiv de 1 an închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen., apreciind că acestea corespund scopului

și funcțiilor prevăzute de art. 52 C. pen.

La individualizarea

judiciară a pedepselor aplicate, instanța are în vedere gradul de pericol social

concret al infracțiunilor săvârșite, împrejurările și modul în care acestea s-au

produs, urmările grave pentru sănătatea părții vătămate, dar și lipsa antecedentelor

penale și comportarea sinceră a inculpatului pe parcursul procesului.

În temeiul

art. 33 lit. b) C. pen. raportat la art. 34 lit. b) C. pen., constatând că infracțiunile

care formează obiectul prezentei cauze au fost comise în condițiile concursului

ideal, instanța a dispus contopirea pedepselor stabilite și va aplica inculpatului

pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare.

În temeiul

art. 81 C. pen., constatând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de acest text

legal și apreciind prin prisma lipsei antecedentelor penale și asumării responsabilității

faptelor de către inculpat că scopul pedepsei poate fi realizat chiar fără executarea

acesteia în regim privativ de libertate, instanța va dispune suspendarea condiționată

a executării pedepsei pe un termen de încercare de 4 ani, stabilit conform art.

82 C. pen.

De asemenea, instanța

a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a C.

pen., apreciind că natura și gravitatea infracțiunilor săvârșite sunt incompatibile

cu gradul de responsabilitate civică pe care îl implică exercitarea acestui drept,

iar în baza art. 71 alin. (5) C. pen., a suspendat executarea acestei pedepse accesorii

pe durata termenului de încercare stabilit.

Sub aspectul laturii

civile a cauzei, instanța a reținut că partea civilă B.D.V. nu a depus la dosarul

cauzei nici un înscris privind achitarea sumei de 5.760,71 RON către Spitalul Județean

de Urgență, astfel încât suma solicitată cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale

nu are suport probator.

În ceea ce privește

pretențiile formulate pentru repararea prejudiciului moral, instanța a constatat

că în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, iar în raport

de faptul că partea civilă a necesitat pentru vindecare un număr de 45-50 de zile

de îngrijiri medicale și că viața i-a fost pusă în primejdie, în temeiul art. 14

C. proc. pen. raportat la art. 346 C. proc. pen. coroborat cu art. 998 C. civ.,

a obligat inculpatul la plata către aceasta a sumei de 10.000 RON, apreciind că

aceasta constituie o reparație echitabilă și suficientă pentru daunele morale provocate.

În temeiul

art. 14 C. proc. pen. raportat la art. 346 C. proc. pen. coroborat cu art. 313 din

Legea nr. 95/2006, instanța a obligat inculpatul la plata către partea civilă Spitalul

Județean de Urgență "Dr. C.O." B.M. a sumei de 6.908,71 RON, reprezentând

contravaloarea serviciilor medicale acordate părții vătămate, precum și a dobânzii

aferente acestei sume, în materie civilă, începând cu data rămânerii definitive

a prezentei sentințe și până la achitarea efectivă.

Împotriva soluției

Tribunalului Maramureș a promovat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureș.

Prin calea de atac declarată, procurorii au apreciat că fapta inculpatului A.A.D.

constituie tentativă la omor calificat prev. de art. 20, 174, 175 lit. i) C.

pen., sens în care au solicitat condamnarea acestuia la pedepse privative de libertate.

Prin decizia penală

175 din 12 octombrie 2011 a Curții de Apel Cluj a fost admis apelul Parchetului

de pe lângă Tribunalul Maramureș, în latura penală, a fost pronunțată o nouă hotărâre

schimbându-se încadrarea juridică din tentativă la omor calificat, în vătămare corporală

gravă prev. de art. 182 alin. (2) C. pen., iar pentru infracțiunea de ultraj contra

bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice prev. de art. 321 alin. (1) C.

pen., i s-a aplicat aceluiași inculpat 1 an și 2 luni închisoare. În urma contopirii

celor două pedepse s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa mai grea de 3 ani

închisoare aplicată pentru vătămare corporală gravă, cu suspendarea sub supraveghere

a acesteia conform art. 86

1

C. pen.

Această decizie

a fost recurată de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj și inculpatul

A.A.D. Prin motivele scrise și orale, procurorii au criticat soluția pe latura penală,

considerând că încadrarea juridică corectă este aceea de tentativă la omor calificat

prev. de art. 20, 174, 175 lit. i) C. pen., dar pentru a statua în acest sens era

necesară efectuarea unei noi expertize medico-legale care să stabilească cu claritate

modul de producere al leziunilor victimei și dacă acestea i-au pus în pericol viața.

Prin recursul

promovat, inculpatul A. a cerut reducerea pedepsei.

Prin decizia penală

nr. 905 din 23 martie 2012 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis ambele recursuri,

a casat decizia Curții, trimițând dosarul pentru rejudecare instanței de apel.

În rejudecare,

la Curtea de Apel Cluj s-a format Dosarul nr. 784/100/2011* care a avut ca obiect

soluționarea apelului promovat de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureș.

Prin motivele

scrise și orale. Parchetul a solicitat ca inculpatul A.A.D. să fie condamnat pentru

faptele deduse judecății, acelea de tentativă la omor calificat prev. de art. 20,

174, 175 lit. i) C. pen.și nicidecum pentru vătămare corporală gravă prev. de

art. 182 alin. (2) C. pen. întrucât activitatea infracțională desfășurată în cauză

de către acesta denotă că a acționat cu intenția indirectă de a ucide partea vătămată.

Intenția de ucidere a victimei este relevată prin lovitura cu sticla de vin aplicată

în capul părții vătămate, care i-a cauzat leziuni traumatice craniene conform probelor

științifice atașate dosarului. Față de împrejurarea că prin lovitura aplicată de

către inculpat a fost vizată o zonă vitală - capul victimei,- rezultă fără dubiu

că acesta a intenționat să suprime viața victimei și nu doar să-i producă vătămări

corporale. Din actele medico-legale depuse la dosar, rezultă că partea vătămată

a suferit leziuni cranio-cerebrale ce au necesitat 50 de zile de îngrijiri medicale,

și nu au pus în primejdie viața acestuia, salvarea datorându-se tratamentului medico-chirurgical

corect aplicat și în timp util.

În prezentul ciclu

procesual, înainte de judecarea în fond a apelului parchetului, față de solicitarea

inculpatului A.A.D. de a se schimba încadrarea juridică a faptei comise de el în

art. 181 sau 182 alin. (2) C. pen., a fost întrebată partea civilă B.D.V. cu privire

la acest aspect, acesta declarând că formulează plângere penală împotriva inculpatului

și pentru aceste fapte în eventualitatea schimbării încadrării juridice și nu dorește

să se împace cu acesta.

Prin decizia penală

nr. 20/A din 30 ianuarie 2013, Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori,

a admis apelul declarat de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureș împotriva

sentinței penale nr. 327 din 14 iunie 2011 a Tribunalului Maramureș, pe care a desființat-o

în latura penală și judecând sub acest aspect:

A condamnat pe

inculpatul A.A.D., fără antecedente penale:

În baza art. 20

C. pen. rap. la art. 174, 175 alin. (1) lit. i) C. pen. pentru tentativă la omor

calificat, la o pedeapsă de 8 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prev.

de art. 64 lit. a) și b) C. pen.

În baza art. 321

alin. (1) C. pen. pentru infracțiunea de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea

ordinii și liniștii publice, la o pedeapsă de 1 an închisoare.

În baza art. 33

lit. b) și 34 lit. b) C. pen., a constatat că faptele formează un concurs ideal,

a dispus contopirea pedepselor aplicate, inculpatul executând-o pe cea mai grea,

aceea de 8 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64

lit. a) și b) C. pen., prin privare de libertate.

S-a făcut aplicarea

art. 71 C. pen. privind interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) și b)

C. pen., pe durata executării pedepsei.

S-au înlăturat

din sentință disp. art. 81 - 83 C. pen.. S-au menținut restul dispozițiilor sentinței

penale atacate.

Pentru a pronunța

această decizie, Curtea a reținut următoarele: Examinând apelul declarat de către

parchet, prin prisma motivelor invocate, a constatat că potrivit art. 1 C.

proc. pen., scopul procesului penal îl constituie constatarea la timp și în mod

complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel că orice persoană care a

săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nicio persoană

nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

A mai constatat

că în cauză, garanțiile cu privire la un proces echitabil au fost respectate, atât

din perspectiva dreptului intern cât și al disp. art. 5 și 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

În fața Tribunalului

Maramureș, în primul ciclu procesual, inculpatul A. a uzat de dreptul la tăcere,

Curtea reținând că o componentă a dreptului la apărare este și dreptul la tăcere

al învinuitului sau inculpatului.

Deși art. 6

parag. 2 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului nu prevede,

în mod expres, dreptul la tăcere și dreptul de a nu contribui la propria acuzare,

CEDO s-a pronunțat în sensul că acestea reprezintă reguli general recunoscute și

acceptate pe plan internațional care stau la baza noțiunii de proces echitabil.

S-a admis însă că „dreptul la tăcere nu este un drept absolut și că, în situațiile

în care probele de vinovăție sunt evidente, judecătorul poate reține unele consecințe

defavorabile din tăcerea acuzatului, fără să fie afectat caracterul echitabil al

procesului și prezumția de nevinovăție". (cauza Saunders contra Regatului Unit

17 decembrie 1996).

Având în vedere

îndrumările obligatorii ale instanței supreme, în sensul efectuării unei noi expertize

medico-legale părții civile B.D.V., care să stabilească leziunile suferite, modul

și dinamica producerii lor, numărul total de zile de îngrijiri medicale și dacă

acestea au pus în primejdie viața victimei, instanța de apel ținând cont de efectul

devolutiv al căii de atac promovate, a efectuat o nouă judecată în fond a cauzei

prin reexaminarea probatoriului deja efectuat precum și prin prisma noilor probe

administrate.

Prin modalitatea

de a realiza cercetarea judecătorească, instanța de apel i-a oferit inculpatului

A.A.D. și părții civile ocazia potrivită și suficientă pentru a-și valorifica în

mod util dreptul lor de apărare (Vaturi împotriva Franței-Hotărârea din 13 aprilie

2006, Desterhem împotriva Franței- Hotărârea din 18 mai 2004) și a asigurat echilibrul

și egalitatea de arme care trebuie să primeze pe tot parcursul procesului penal

între acuzare și apărare.

Noțiunea de proces

echitabil cere ca instanța internă de judecată să examineze problemele esențiale

ale cauzei și să nu se mulțumească să confirme pur și simplu rechizitoriul, trebuind

să-și motiveze hotărârea (Cauza Helle împotriva Finlandei, Hotărârea din 19 decembrie

1997, Cauza Boldea împotriva României- Hotărârea din 15 decembrie 2007).

În privința încadrării

juridice a faptei comise de inculpat, Curtea a reținut că omorul se săvârșește cu

intenția de a suprima viața unei persoane (animus necandi), iar nu cu intenția generală

de a vătăma. Expresia „uciderea unei persoane", utilizată de textul art. 174

C. pen., cuprinde implicit ideea orientării acțiunii spre un rezultat specific,

constând în moartea victimei. Doctrina mai folosește noțiunea de „doi special",

definit ca voința de a suprima viața persoanei, sau „intenție precisă", prevăzută

special de lege ca element constitutiv al unor infracțiuni cu privire la care se

incriminează producerea unui rezultat determinat.

Intenția are două

forme: directă și indirectă. Fapta este săvârșită cu intenție directă când infractorul

„prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei

infracțiuni" (art. 19 pct. 1 lit. a) C. pen.), iar cu intenție indirectă când

„prevede rezultatul faptei sale și, deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii

lui" (art. 19 pct. 1 lit. b) C. pen.). Ceea ce deosebește deci, intenția directă

de cea indirectă, este elementul volitiv. În timp ce la intenția directă, făptuitorul

are o atitudine fermă față de rezultatul constând în moartea victimei, voind să

se producă acel rezultat și nu altul, la intenția indirectă făptuitorul are în vedere

o pluralitate de efecte posibile, dintre care unul este moartea victimei, fiindu-i

indiferent care dintre aceste rezultate se va produce.

S-a arătat că

în practica judiciară, confirmându-se opiniile exprimate în doctrină, intenția de

ucidere se deduce din materialitatea actului („dolus ex re") care, în cele

mai multe cazuri, relevă poziția infractorului față de rezultat. Demonstrează astfel

intenția de ucidere: intensitatea loviturii cu sticla, cu care inculpatul a agresat-o

pe victimă, în zona capului.

Deosebit de importante

pentru caracterizarea poziției făptuitorului față de rezultat au fost considerate

împrejurările în care s-a produs manifestarea de violență și care, indiferent de

materialitatea actului, pot să releve sau să infirme intenția de ucidere.

S-a apreciat că

este esențial pentru încadrarea juridică a faptei inculpatului, după caz, în tentativă

la omor calificat (art. 20 rap. la art. 174, 175 lit. i) C. pen.) ori în vătămare

corporală gravă prev. de art. 182 C. pen. a se stabili forma și modalitatea vinovăției

cu care a săvârșit infracțiunea.

Dacă în cazul

infracțiunii de vătămare corporală gravă inculpatul acționează cu intenția generală

de vătămare, în cazul tentativei la omor intenția este de ucidere. Este adevărat

că infracțiunea prevăzută în art. 182 alin. (2) C. pen. poate avea ca element subiectiv

și intenția depășită, însă, în acest caz, făptuitorul acționează nu cu intenția

de omor, ci cu cea generală de vătămare corporală, rezultatul mai grav - punerea

în primejdie a vieții persoanei - fiind imputat acestuia pe baza culpei, ipoteză

unanim acceptată judiciar și caracteristică pentru forma mixtă de vinovăție „praeterintenție".

În cazul infracțiunii

de omor, rămasă în forma tentativei, actele de punere în executare a omorului, săvârșite

până în momentul intervenției evenimentului întrerupător, trebuie să releve - prin

natura lor și împrejurările în care au fost săvârșite - că infractorul a avut intenția

specifică de omor, iar nu intenția generală de a vătăma.

Astfel, s-a apreciat

că există tentativă de omor și nu vătămare corporală, ori de câte ori inculpatul

acționează în așa mod încât provoacă leziuni la nivelul organelor vitale ale organismului

victimei ori folosește instrumente sau procedee specifice uciderii. Nu are relevanță

timpul necesar pentru îngrijiri medicale, deoarece acesta este caracteristic infracțiunilor

de vătămare corporală și nu exprimă dinamismul interior al actului infracțional.

Anumite stări

ale infractorului (stare de ebrietate avansată) ori defectuozitatea mijloacelor

folosite de el în executarea actului, nu au relevanță în sine, întrucât intenția

de omor se deduce din modul în care a acționat, iar nu din elemente exterioare.

Forma și modalitatea

intenției, element al laturii subiective a infracțiunii, rezultă din materialitatea

actului, din relațiile personale anterioare existente între inculpat și victimă,

din obiectul vulnerant folosit, numărul și intensitatea loviturilor, zona anatomică

vizată, comportamentul ulterior al inculpatului.

Pentru existența

infracțiunii de vătămare corporală gravă prevăzută în art. 182 alin. (2) C.

pen., este necesar ca, pe plan subiectiv, în raport cu rezultatul produs, inculpatul

să fi acționat cu praeterintenție.

În vederea delimitării

infracțiunii de vătămare corporală gravă de tentativa la omor, în stabilirea laturii

subiective, trebuie să se țină seama de toate datele de fapt, începând cu obiectul

folosit, intensitatea cu care au fost aplicate loviturile, regiunea spre care au

fost îndreptate acestea, urmările ce se puteau produce și terminând cu împrejurarea

dacă lipsa unei asistențe medicale calificate și de urgență punea în primejdie viața

victimei.

Ceea ce deosebește

infracțiunea de vătămare corporală gravă având ca urmare punerea în primejdie a

vieții persoanei de tentativa la infracțiunea de omor, este poziția subiectivă a

făptuitorului față de acțiunile care constituie latura obiectivă a infracțiunii.

În timp ce în

cazul faptelor prevăzute în art. 182 alin. (2) teza ultimă C. pen., inculpatul acționează

cu praeterintenție - în sensul că, urmărind să lovească victima sau să-i cauzeze

o vătămare corporală, se produce o consecință mai gravă și anume punerea în primejdie

a vieții acesteia, consecință care depășește intenția făptuitorului și în raport

cu care el se află în culpă - în cazul tentativei la infracțiunea de omor, acesta

acționează numai cu intenție.

Curtea a considerat

că probele testimoniale ale dosarului, administrate nemijlocit în fața tribunalului,

relevă fără echivoc că inculpatul A.A.D. a acționat cu intenția indirectă de a ucide.

Relevante, în

acest sens au fost cosniderate declarațiile părții civile, ale martorilor B.V.,

M.I.A. V.A., V.D., L.R., și M.G., precum și raportul de nouă expertiză medico-legală

a victimei, depus în rejudecare de către I.M.L. Cluj.

Pentru caracterizarea

laturii subiective a infracțiunii de omor s-a avut în vedere intensitatea loviturii

aplicate, concretizată de consecințele produse și nu faptul că inculpatul a aplicat

o singură lovitură.

Intensitatea loviturii,

zona vitală a capului unde a fost aplicată și gravitatea leziunilor produse, în

raport și cu vârsta tânără a victimei, conduc la concluzia că inculpatul a prevăzut

rezultatul faptei sale și, cu toate că nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea

producerii lui, săvârșind astfel tentativa la omor calificat cu intenție indirectă

și nu infracțiunea de vătămare corporală gravă sau vătămare corporală prev. de

art. 181 C. pen., astfel cum a susținut, în mod nefondat, acesta.

În surprinderea

poziției psihice pe care inculpatul a avut-o în momentul comiterii infracțiunii,

Curtea a pornit de la premisa că tocmai faptul că s-a aplicat lovitura în zona capului,

cu o anumită intensitate, este de natură să conducă la ideea că acesta a prevăzut

și acceptat posibilitatea lezării unor regiuni cu potențial mortal ridicat (capul).

Este adevărat că orientarea expresă a loviturii către aceste regiuni reliefează

mai puternic intenția de a ucide (care este directă).

S-a arătat că

practica judiciară este unanimă în a considera că „suntem în prezența tentativei

de omor și nu a vătămării corporale grave ori de câte ori inculpatul acționează,

în așa mod, încât provoacă leziuni la nivelul organelor vitale ale organismului

victimei, ori folosește instrumente sau procedee specifice uciderii, moartea victimei

neproducându-se din motive independente de voința acestuia. Nu are relevanță timpul

necesar pentru îngrijiri medicale, deoarece acesta este caracteristic infracțiunilor

de vătămare corporală și nu exprimă dinamismul interior al actului".

În speță, fapta

inculpatului care a aplicat o singură lovitură în capul victimei, cu putere, cu

o sticlă de vin, constituie tentativă la omor calificat prev. de art. 20, 174, 175

lit. i) C. pen., iar nu infracțiunea de vătămare corporală prev. de art. 181 C.

pen., sau vătămare corporală gravă prev. de art. 182 alin. (2) C. pen., atâta vreme

cât viața victimei a fost salvată numai prin asistența medicală calificată și de

urgență, rezultatul mai grav, decesul, nu s-a produs datorită tocmai intervenirii

acestei cauze independente de voința acestuia, inculpatul acceptând, cu ușurință,

posibilitatea ca acțiunea sa să ducă la moartea celui lovit.

S-a considerat

că nici numărul mic de zile de îngrijiri medicale, de 50 și care nu au pus în primejdie

viața victimei, nu sunt relevante pentru încadrarea juridică a infracțiunii, deoarece

intenția de a ucide se deduce din modul de a acționa al inculpatului, aflat în stare

de ebrietate, care a cunoscut de asemenea gradul ridicat de îmbibație alcoolică

al victimei, asupra căreia a acționat agresiv, tocmai profitând de starea fiziologică

alterată a acestuia.

Nu în ultimul

rând, instanța de apel a remarcat că inculpatul, după ce a lovit victima și a lăsat-o

în nesimțire, pe caldarâm, în stradă în fața discotecii, nu i-a acordat niciun ajutor,

abandonând-o în frig, martorii prezenți contactând Serviciul de urgență 112 și Poliția.

Așa fiind, Curtea

a stabilit că inculpatul urmează să răspundă penal pentru săvârșirea tentativei

la omor calificat prev. de art. 20, 174, 175 lit. i) C. pen., condiții în care apelul

Parchetului este fondat, urmând a fi admis în latura penală a cauzei, fiind judicioasă

și reținerea agravantei de comitere a infracțiunii în loc public, urmând a se desființa

în această limită sentința instanței de fond.

S-a considerat

că acțiunea inculpatului de agresare a victimei în public, în prezența mai multor

persoane, întrunește totodată și elementele constitutive a infracțiunii de ultraj

contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice, prev. de art. 321 alin.

(1) C. pen.

Probele administrate

și anume declarațiile victimei B.D.V., procesul verbal de la cercetare la fața locului

au ilustrat din punct de vedere topografic trotuarul, respectiv strada, ca loc de

comitere al faptei, de unde a rezultat natura și destinația acesteia, ca fiind un

spațiu de trecere, deschis, ceea ce permite accesul oricărei persoane.

Locul unde a fost

agresată victima B.D.V. de către inculpatul A.A.D., strada, trotuarul din fața discotecii,

chiar prin definiția ei, evidențiază accesibilitatea publicului, care nu poate fi

restrânsă numai la persoanele ce locuiesc în zonă, atâta timp cât locul respectiv

este deschis, existând permanent posibilitatea trecerii oricărei persoane, deci

a unei publicități virtuale, strada având tocmai această destinație de trecere dintr-o

zonă în alta, nefiind necesară dovada prezenței efective a unor persoane la momentul

săvârșirii faptei de către inculpat.

Astfel, s-a apreciat

că în mod corect s-a reținut de către Curte că fapta inculpatului a fost săvârșită

în public, în accepțiunea dispozițiilor art. 152 lit. a) C. pen., ceea ce atrage

incidența agravantei prevăzute în art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., încadrarea

juridică sub acest aspect fiind corect stabilită.

Actele de violență

comise de inculpat îndreptate fiind împotriva valorii sociale supreme - viața -,

atrage în numele dreptului inviolabil la viață, la integritatea fizică, psihică

și materială a oricărei ființe, pedepsirea corespunzătoare a făptuitorului.

Astfel, s-a precizat

că individualizarea pedepsei este un proces interior, strict personal al judecătomlui,

dar nu este totuși un proces arbitrar, subiectiv, ci din contră el trebuie să fie

rezultatul unui examen obiectiv al întregului material probatoriu, studiat după

anumite reguli și criterii precis determinate.

Înscrierea în

lege a criteriilor generale de individualizare a pedepsei înseamnă consacrarea explicită

a principiului alegerii sancțiunii, așa încât respectarea acestuia este obligatorie

pentru instanță.

De altfel, ca

să-și poată îndeplini funcțiile care-i sunt atribuite în vederea realizării scopului

său și al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă

sau neprivativă de libertate) și duratei, atât gravității faptei și potențialului

de pericol social pe care îl prezintă, în mod real persoana infractorului, cât și

atitudinii acestuia de a se îndrepta sub influența sancțiunii.

Funcțiile de constrângere

și de reeducare, precum și scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai

printr-o justă individualizare a sancțiunii, care să țină seama de persoana căreia

îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condițiile

socio-etice impuse de societate.

Actele de violență

exercitate de inculpat în comiterea faptei sunt elemente care nu pot fi omise și

care trebuiesc bine evaluate de către instanța de apel, în alegerea pedepsei.

Așa fiind, inculpatul

trebuia să știe că, pe lângă drepturi, are și o serie de datorii, obligații, răspunderi,

care caracterizează comportamentul său în fața societății. Exemplaritatea pedepsei

produce efecte atât asupra conduitei infractorului, contribuind la reeducarea sa,

cât și asupra altor persoane care, văzând constrângerea la care este supus acesta,

sunt puse în situația de a reflecta asupra propriei lor comportări viitoare și de

a se abține de la săvârșirea de infracțiuni.

S-a considerat

că numai o pedeapsă justă și proporțională este de natură să asigure atât exemplaritatea

cât și finalitatea acesteia, prevenția specială și generală înscrise și în C.

pen. român, art. 52 alin. (1), potrivit căruia „scopul pedepsei este prevenirea

săvârșirii de noi infracțiuni".

Fapta este neîndoielnic

gravă, astfel că în operația complexă a individualizării tratamentului penal, curtea

va ține seama că acțiunea violentă a inculpatului era să aibă drept consecință pierderea

unei vieți omenești, ceea ce demonstrează că resocializarea sa viitoare pozitivă

nu este posibilă decât prin aplicarea unei pedepse care să fie în deplin acord cu

dispoz. art. 1 C. pen., ce prevăd că „legea penală apără (...) persoana, drepturile

și libertățile acesteia, proprietatea precum și întreaga ordine de drept".

Nu poate fi acceptată

susținerea inculpatului că ar fi acționat în stare de provocare, deoarece nicio

probă a dosarului nu evidențiază această circumstanță legală judiciară.

Curtea a reținut

că pentru existența provocării este necesară îndeplinirea a trei condiții: infracțiunea

să fi fost comisă sub influența unei puternice tulburări sau emoții; această stare

sufletească să fi fost determinată de o provocare din partea victimei; provocarea

să se fi produs prin violență ori, printr-o atingere gravă a demnității persoanei

sau, printr-o altă acțiune ilicită gravă.

Starea de tulburare

caracteristică circumstanței atenuante a provocării, constă în reacția psihică produsă

făptuitorului de actul provocator al persoanei vătămate și care determină comiterea

infracțiunii. Existența sa se verifică în raport cu momentul săvârșirii acesteia,

iar intensitatea ei se apreciază ținându-se seama de persoana făptuitorului și de

circumstanțele în care s-au produs faptele.

Nu în ultimul

rând, pentru reținerea stării de provocare, în sensul art. 73 lit. b) C. pen. nu

se poate face abstracție de unele criterii obiective, cum ar fi compararea reacției

făptuitorului cu reacția „omului mediu" supus unei provocări similare, cerința

unei anumite proporții între actul provocator și reacția făptuitorului, inclusiv

prin observarea consecințelor faptei săvârșite ca urmare a actului provocator. Niciunul

din martorii audiați în cauză nu relevă pretinsa agresiune dintre victimă și vărul

inculpatului A.A.D., în cadrul căreia partea vătămată să se fi manifestat agresiv

față de ruda inculpatului și care să justifice lovirea sa ulterioară cu așa intensitate.

În aceste condiții,

pentru fapta comisă aceea de tentativă la omor calificat prev. de art. 20, 174,

175 lit. i) C. pen. s-a aplicat o pedeapsă de 8 ani închisoare și 3 ani interzicerea

drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b) C. pen. și 1 an închisoare pentru ultraj

contra bunelor moravuri și tulburarea ordinii și liniștii publice, prev. de

art. 321 alin. (1) C. pen.

În baza art. 33

lit. b) și 34 lit. b) C. pen., s-a constatat că faptele formează un concurs ideal,

dispunându-se contopirea pedepselor aplicate, inculpatul executând-o pe cea mai

grea, aceea de 8 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prev. de art.

64 lit. a) și b) C. pen., prin privare de libertate.

S-a dispus ca

sancțiunea rezultantă să se execute prin privare de libertate, numai un asemenea

mod de executare a acesteia putând contribui la reinserția socială reală a inculpatului.

Gravitatea deosebită a faptei reliefată prin modul de comitere și urmările produse,

exclud aplicarea beneficiului suspendării condiționate a pedepsei vizată de

art. 81 C. pen., alături de neplata despăgubirilor civile.

În baza art. 71

C. pen. s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit.

a) teza II-a și lit. b) C. pen. de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare

și până la terminarea executării pedepselor.

Prin aplicarea

în acest mod a pedepsei accesorii, s-a respectat un procedeu rezonabil care este

și în acord cu decizia C.E.D.O. din cauza Hirst contra Regatului Unit al Marii Britanii

și Irlandei de Nord, interdicția impusă inculpatului respectând principiul proportionalitătii,

în sensul de a nu fi ales în autorități publice sau în funcții elective publice

și neavând dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat.

S-au înlăturat

din hotărârea atacată art. 81 - 83 C. pen. S-au menținut restul dispozițiilor sentinței

penale.

Cerințele legii

impun ca persoana care a săvârșit o faptă ilicită să repare integral toate prejudiciile

ce au rezultat din săvârșirea acesteia, indiferent de caracterul lor, ceea ce reiese

din însăși redactarea art. 998 și 999 C. civ., care folosesc termenul general de

„prejudiciu", fără a distinge în raport cu caracterul material sau moral al

acestuia, ceea ce înseamnă că trebuie reparate atât prejudiciile materiale cât și

cele morale cauzate prin orice fapte ilicite, deci, și a celor cu caracter penal.

Dacă în cazul

răspunderii civile patrimoniale, stabilirea prejudiciului este relativ ușoară, întrucât

acesta este material, evaluabil în bani, iar criteriile de fixare a pagubei materiale

sunt tot de natură patrimonială, în cazul răspunderii civile nepatrimoniale pentru

daunele morale, dimpotrivă, prejudiciile sunt imateriale, nesusceptibile, prin ele

însele de a fi evaluate în bani.

În sistemul de

drept românesc nu sunt precizate criterii pentru stabilirea cuantumului daunelor

morale, judecătorul fiind singurul care, în raport de consecințele pe orice plan,

suferite de partea vătămată, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală care să

compenseze prejudiciul moral cauzat.

Pe de altă parte,

această compensație materială trebuie să fie echitabilă și proporțională cu întinderea

pagubei suferite.

În sinteză, existând

raport de cauzalitate între activitatea delictuală a inculpaților și prejudiciul

material, cât și cel nepatrimonial încercat de partea civilă, Curtea a apreciat

că soluția pronunțată este corespunzătoare principiilor răspunderii civile delictuale

stabilite prin dreptul intern și exigențelor art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs inculpatul A.A.D. Apărătorul din oficiu al inculpatului,

avocat M.T., a invocat oral , în principal, cazurile de casare prevăzute de art.

385

9

pct. 17 și 14 C. proc. pen. și a solicitat admiterea recursului

declarat, casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, schimbarea încadrării juridice

a faptei săvârșite de către inculpat din cea prevăzută de art. 20 raportat la

art. 174 și art. 175 lit. i) C. pen. în încadrarea juridcă prevăzută de art. 182

alin. (2) C. pen., iar în subsidiar, aplicarea unei pedepse în cuantum mai redus.

Analizând, cauza

atât sub aspectul motivelor de recurs invocate cât și din oficiu, potrivit art.

385 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că hotărârea pronunțată în cauză

de către instanța de apel este legală și temeinică și constată recursul declarat

de către inculpatul A.A.D. ca fiind fondat, sub aspectul criticii subsumate dispozițiilor

art. 385 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen.

Sub un prim aspect,

al cazului de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 17 C.

proc. pen., Înalta Curte constată că în cauză, în al doilea ciclu procesual, instanța

de apel a făcut o analiză judicioasă a probelor administrate, reținând în mod corect

împrejurările cauzei ce reies din situația de fapt, astfel că în mod justificat

a apreciat că se impune schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prevăzută

de art. 20 raportat la art. 174, art. 175 lit. i) C. pen. în infracțiunea prevăzută

de art. 180 alin. (2) C. pen. (fapte aflate în concurs).

În acord cu instanța

de apel, Înalta Curte consideră că fapta inculpatului, care a aplicat o singură

lovitură în capul victimei, cu putere, folosind o sticlă de vin, nu constituie infracțiunea

de vătămare corporală gravă prev. de art. 182 alin. (2) C. pen., ci tentativă la

omor calificat, atâta vreme cât viața victimei a fost salvată numai prin asistența

medicală calificată și de urgență, iar rezultatul mai grav, decesul, nu s-a produs

datorită tocmai intervenirii acestei cauze independente de voința inculpatului,

care a acceptat, cu ușurință, posibilitatea ca acțiunea sa să ducă la moartea celui

lovit.

În acest sens,

se apreciază că pentru stabilirea încadrării juridice a infracțiunii nu este relevant

numărul mic de zile de îngrijiri medicale, sau împrejurarea că lovitura nu a pus

în pericol concret viața victimei, deoarece intenția de a ucide se deduce din modul

de a acționa al inculpatului, aflat în stare de ebrietate.

Relevantă în acest

sens este declarația părții civile din dosarul instanței de fond, care arată: „mă

aflam în fața barului în noaptea de 2 din 3 ianuarie 2010, inculpatul a venit din

spate și m-a lovit în ceafă, iar eu am căzut la pământ, pierzându-mi cunoștința.

Nu am avut vreun conflict cu inculpatul și nu cunosc motivele pentru care am fost

agresat. Eram sub influența alcoolului".

Susținerile părții

vătămate sunt confirmate prin declarația martorului B.V. care arată „am fost prezent

la incidentul dintre părți și am văzut când inculpatul s-a apropiat de victimă,

l-a lovit cu o sticlă de vin sau de șampanie pe jumătate plină, în partea din dreapta

a capului. În urma loviturii, sticla s-a spart, iar victima a căzut și s-a lovit

la ceafă".

În același sens

declară și martorul M.I.A.: „am observat că inculpatul s-a apropiat de partea vătămată

și l-a lovit cu o sticlă de vin în cap. Sticla era goală și în urma loviturii s-a

spart, victima căzând la sol, precum și martorii V.A., V.D., L.R. și M.G. care precizează

că, aflându-se în fața discotecii, au văzut cum inculpatul l-a lovit în cap cu o

sticlă pe partea vătămată, iar aceasta a căzut la pământ".

În fața instanței

de fond, prin declarația de la dosar, inculpatul a recunoscut, într-o versiune proprie,

că a lovit-o pe partea vătămată cu o sticlă de vin în cap, despre care a afirmat

că nu s-a spart, însă nu cu intenția de a ucide, ci doar pentru a-i aplica o corecție,

simțindu-se provocat pentru faptul că victima l-a lovit pe vărul său, A.A.D.

Din raportul de

nouă expertiză medico-legală depus la dosarul instanței de apel cu ocazia rejudecării

rezultă că victima a necesitat 50 de zile de îngrijiri medicale, suferind o contuzie

cerebrală hemoragică frontală dreaptă, fractură craniană occipitală dreaptă și hemoragie

subarahnoidiană, ceea ce pune în evidență cu claritate că inculpatul a lovit victima

cu mare intensitate. Medicii legiști au concluzionat că leziunile traumatice ale

victimei s-au produs prin cădere de la același nivel și lovire de un plan dur în

cadrul unei auto-sau heteropropulsii. Impactul a fost occipital, cu producerea unei

fracturi craniene și apariția în zona opusă impactului a unor leziuni meningo-cerebrale

de contra-lovitură, respectiv hemoragie subarahnoidiană și contuzie cerebrală hemoragică

frontală.

În ceea ce privește

încadrarea juridică dată faptei, Înalta Curte reține că, pentru a putea caracteriza

activitatea infracțională ca fiind realizată cu intenția de a ucide, este necesar

să fie întrunite mai multe condiții, anume: folosirea unui obiect vulnerant apt

să producă lezarea unor zone vitale, intensitatea loviturilor, numărul persoanelor

care agresează victima, iar dacă nu se poate stabili culpa făptuitorului în ceea

ce privește consecința mai gravă produsă, atunci acesta va răspunde pentru tentativă

la infracțiunea de omor.

Prin urmare, pentru

existența tentativei la infracțiunea de omor calificat este necesar ca inculpatul

să fi acționat cu intenția de a ucide în privința victimei, care a supraviețuit.

Sub aspectul formei

de vinovăție, infracțiunea de omor se caracterizează prin intenție, care poate fi

directă când făptuitorul urmărește, dorește producerea morții victimei, sau indirectă,

când prevăzând posibilitatea producerii acestui rezultat, deși nu-l dorește, acceptă

această eventualitate, adoptând o atitudine indiferentă ori superficială, de minimalizare

a riscului producerii lui și de asumare a acestui risc.

Existența sau

nu a intenției de a ucide trebuie dovedită în concret. Fiind vorba de un proces

psiho-volitiv ce se petrece în conștiința făptuitorului, forma de vinovăție se poate

dovedi numai prin examinarea manifestărilor exterioare ale inculpatului care preced,

însoțesc sau succed săvârșirea faptei, avându-se în vedere, în primul rând împrejurările

care caracterizează săvârșir